Fiecare bloc își are omul său bun la de toate. Este cel la care trebuie să apelăm, conform instructajului administratoarei, când nu merge liftul, sar siguranțele, sau nu merge apa rece (aici, în Londra, chiar des ni se întâmpla sa avem doar apă caldă), curge robinetul sau nu merge termostatul de căldură. Problema cea din urmă ni l-a adus în prag pe John, iar minunea mare a fost că dânsul, văzând cum chinuiam engleza cu termenii mei tehnici inexplicabili și fiind mai blonduță-n plete, m-a întrebat dacă nu vorbesc și alte limbi. Rusa a răsunat atunci ca o mare limbă salvatoare a situației. Omul era dintr-o fostă țară sovietică, emigrat apoi în Israel, și stabilit de peste 30 de ani în Londra. ”Noroc chior”, m-am gândit, atunci când am scăpat de povara de a încerca să traduc cuvinte gen ”otviortkă”, ”zviozdocikă”, ”șaibă” sau ”ploskogubty”, pentru ca în engleză nu aveam cum sa le știu, iar în rusă păreau atât de familiare. Și mi-a fost chiar ușor să par deșteaptă că știu să zic și ”zamâkanyie”, ”nakladcă” sau ”zazemlenye”. Ei, și apoi a rămas omul la un cogniacioc moldovenesc, nu? Că doar nu o cere bani de la vecini care ”suntem de-ai noștri”. Și o conservă de șprotă s-a găsit imediat, și niște murături, ca la oamenii gospodari. Și, iată, ne tot povestește Johne despre viața lui, despre trecut, despre fosta soție și actualele iubiri. Ne mai laudă copii noștri, că doar nu ar fi altfel evreu adevărat, ne mai arată și poze cu odraslele sale, și cu nepoții, și cu tot neamul. Și trece o ora, două, trei… Și mai deschidem o șprotă, și chiar și seliodka adusă din Moscova, pe care o țineam pentru o ”Șubă” așa și nerealizată, că, deh, de-am ce-om face. Omul ne-a ajutat, nu? Iar John tot povestește și povestește. Și ne trece prin toată viața lui tumultuoasă, insistând pe un episod din copilărie, din timpurile pe când era tare bâlbâit și de aceea tăcea mai mereu. Cauzele nu s-au cunoscut nici până în ziua de azi. Dar știe exact momentul când a încetat să să se mai bâlbâie. Era încă mic, dar își amintește perfect. Zburau spre Tel Aviv, când avionul a prins un hop din ăla, când ai senzația că pe câteva momente pici în gol. Și s-a speriat atât de tare, încât, după aceea, și-a înghițit bâlbâiala și a prins a vorbi fluent, repede și mult. Asta am cam observat și noi. Și mai trece o oră, și cască copiii că li-e somn, și noi ne mai uităm la ceas, iar John tot povestește și povestește. Și mai trece încă una, și e noapte deja, și a treia conservă nu o mai deschid, chiar și de o am în dulap și mai e și cogniac în sticlă, dar văd că Steve se adaptează repede. Merge și fără. Mai trece o oră. Copiii trebuie culcați. Vasele trebuie spălate ca să nu miroase a pește toată casa. Dar cum să dai afară omul, când el te-a ajutat, nu? Și atunci l-am întrebat doar atât: ”Cam cât de mare să fi fost, totuși, hopul acelui avion???”

Într-un final a plecat. Ce ușurare, m-am gândit, până când am văzut în hol, lângă cuier, geanta lui maro, cu setul de”otviortchy” și cheia de 8, uitată într-un colț…

Și erau doi buni prieteni încă din copilărie. Parcă încă tineri, dar copiii le crescuseră destul de mari. Și, ca să își ocupe timpul util, și mai ales, să se impună să mai facă mișcare în aer liber, au decis să își cumpere câte un patruped. Au deliberat mult, s-au sfătuit cu soțiile și cu copiii lor șii au găsit un numitor comun. Vor fi Bichoni. Acum îs la modă. Doar ca, soția unuia, a ținut morțiș să fie neapărat mascul, iar a cealuilalt – femelă.

A început o nouă etapă frumoasă a vieții. Se întâlneau dimineața la ora șase în parcul de lângă bloc. Mai schimbau o vorbă, două. Mai punea țara la cale. Seara, plimbările lungi le mai limpezeau grijile și plămânii și mai schimbau noutățile de peste zi. Cățeii le umpluse serile cu multă viață. Se hârjoneau și se jucau aidoma unor doi copii naivi și flocoși.  ”Ai mare grijă, te rog, când o mai las la tine să se joace!”, îl atenționa cel cu cățelușa, până o voi steriliza. Pentru pui părea a fi prea devreme, credea cel care avea cățelul și chiar s-a amuzat copios când ”i-a surprins”. Cel cu cățelușa se înfurie rău de tot și s-au certat urât. Nu și-au mai vorbit de atunci. Doar era de la sine înțeles, că pe ”cel cu fata” vor cădea greutățile sarcinii, nașterea și grija celor noi veniți pe lume, pe care, sărmana mamă prea tânără și după o naștere prea grea, i-a respins. A fugit omul în toiul nopții la farmacia non-stop după lapte praf, că doar n-o să lese puii să se prăpădească. I-a încălzit în brațe. I-a hrănit cu pipeta. I-a mângâiat cum a știut mai bine. Până și-a revenit și ”fetița lui”, așa cum o dezmierda, zâmbind. Iar pe puiul cel plăpând, pe care totuși l-au pierdut, l-a îmormântat frumos la o rădăcină de copac, într-o cutiuță de carton, acoperind micul mormânt cu o floricică.

A trecut ceva timp. Lucrurile și-au reintrat pe făgașul lor. În fiecare dimineață și după amiază, prietenii își plimbă cățeii prin parc. Doar că, pe părți opuse ale aleii. Cei doi nu își mai vorbesc. Iar cățeii, de cum scapă din lesă, fug, fericiți de la stăpânii lor, unul în întâmpinarea celuilalt, însetați de mult dor…

 

 

Aeroporturile au fost dintotdeauna locuri încărcate cu magie. Emoții. Multe lacrimi. Dulci și amare. Este suficient să stai în sala de așteptare măcar o oră și subiecte de povești găsești câte vrei. Mamă și fiică, surcică și trunchi identice – într-o îmbrățișare caldă, un îndrăgostit emoționat, cu o orhidee în brațe, întâlnind o tânără, pe care nici nu știe cum și de unde să înceapă să o cuprindă. Sau sărute? Judecând după nesiguranța gesturilor și măsurătorile vizuale ale parametrilor fizici erau la prima întâlnire. El – mirat cumva că ea e mult prea înaltă decât el, ea – nu prea știa cum să reacționeze la orhideea din ghiveci. Stângaci, s-au luat de mână și au ieșit. Două fete tinere, una de culoare, alta blondă, s-au sudat într-o îmbrățișare fierbinte a revederii, care a trecut apoi într-un lung sărut. Aveau brățări identice și inele la fel pe inelare. Apoi, am observat un domn, de vreo 50 de ani, îmbrăcat tipic omului sovietic – trenning, chepcă, și o geantă de umăr, cu buzunare laterale, pe care scria SPORT. Peste – o geacă de piele. Îi vedeam mușchii feței cum o iau razna, incontrolabil, de emoții. Își stăpânea lacrimile cu greu, îndreptându-se grăbit spre un cuplu tânăr, cu un băiețel de vreo trei ani. Se uita doar la copil, apropiindu-se tot mai aproape de el, a îngenunchiat. Semănau izbitor. Ochii îi sclipeau a nerăbdare, iar copilul, sfios, s- ascuns după piciorul mamei sale.

”Daragoi moi, eto ia, tvoi dedushka, Ivan!” (Dragul meu, sunti bunicul tau, Ivan) zice bunicul, înghițind noduri de emoții. ”Vot naconeț-to vstretilisi!” (uite că ne-am întâlnit în sfârșit) și cu o mână tremurândă, scoase din buzunarul lateral al genții o acadea, pregătită pentru momentul întâlnirii. ”Vot, Sașka, beri, eto ot menya. Idi co mne!” (Uite, Sașka, asta e de la mine, vin-o!). Copilul, ezitând, făcu un pas spre el, până când mama lui îl opri brusc, exclamând:”Oi, emu posle șesti nelizya sladkoie. Zavtra dadite!” (Of, el nu are voie dulciuri după ora șase. Mâine să i-o dați!), luând bomboana din mâna bunicului și ascunzând-o în geanta.

Magia momentului a fost ruptă. Bunicul, deopotrivă cu copilul, dar mai ales tatăl băiatului au făcut schimb de priviri în tăcere. Nora, zâmbitoare a continuat:”S priezdom vas. I na scolico dnei???” (Bine ați venit la noi. Cât intenționați să stați?”).

Zi de toamnă. Galbenă și caldă, când simți mierea soarelui pe piele ca pe o mângâiere de bun rămas. În cartier se așterne liniștea de după vârtejul de copii ce au fost duși pe la școli și grădinițe, iar părinții s-au împrăștiat ca furnicile care încotro.

Ziua abia începe. Merg spre casă reflectând la această dimineață splendidă care-și cerșește atenția. În care nu mă mai grăbesc nicăieri. În care am timp să observ frunzele, culorile și să simt mirosul toamnei. În care simt nevoia să mă alint în această picătură de miere și să meditez.

Câți ani am așteptat să vină și astfel de dimineți? Cu somnul în sfârșit împlinit după un film privit seara în liniște, cu deșteptarea înainte alarmei, fără snooze-ul terorist, redundant și enervant, cu cafeaua sorbită cu atâta satisfacție privindu-i cum dorm pe toți trei, copilași măricei de acum. De fapt nici nu aș mai putea să îi numesc copii pe cei mai mari. Pentru mine, însă, tot copii vor rămâne. Mereu.

Iar vârtejul amintirilor mă întoarce spre acele dimineți cu plânsete și mofturi, cu fuga constantă contra cronometru, cu nervii întinși la maxim încă de la primele ore ale dimineți din cauza nesomnului. Și atunci îmi spuneam: ”Of, când or mai crește să mai pot respira și eu un pic?”. ”Oare de la ce vârsta încep să fie mai ascultători?”, ”Când odată mă vor înțelege din prima și nu va fi nevoie să repet de zeci de ori, pentru că simt că nu mai pot?”. Și mai ales: ”Vor ajunge vreodată să se simtă în pielea mea, să vadă cum este?”.

În acel moment în parcarea din fața centrului de îngrijire a bătrânilor din zona mea a oprit o mașină. Din ea a ieșit un tânăr bine făcut, care a mers să îi deschidă portiera unei bătrâne. Am dedus ulterior că era o mamă cu fiul său. Fiul a ajutat-o atent să își coboare câte un picior, ia răsucit trunchiul și susținând-o cu ambele mâini a ridicat-o în picioare, ca pe n fulg. Bătrâna nu se putea ține bine pe verticală, așa că a rezemat-o de ușă, rugând-o să se țină de ea, dar să nu o clatine.

Bătrânica micuță, cu părul scurt, gri, foarte îngrijită și cu picioarele exagerat de subțiri înfipte în niște papuci de casă supradimensionali, dădu din cap în semn de acceptare. Când fiul ei, se întoarse cu spatele pentru a merge să închidă portiera sa, băbuța începu să clatine ușa de care era rezemată. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, tot mai tare și mai tare. Băiatul, observând-o, a tresărit și a strigat ”Maaam!”. S-a întors imediat de a prins-o cu o mână și a oprit ușa. Apoi a dojenit-o nițel. Nu că aș fi auzit tot ce spunea, sau am înțeles engleza pe care o vorbea, dar gesturile și expresia feței asta trădau. Ia mai zis ceva foarte ferm și s-a dus să deschidă portbagajul din care a scos un cadru cu rotile și i l-a adus maică-sii.

Băbuța stătea cuminte. A ajutat-o să se desprindă de ușa mașinii și să apuce cadrul cu ambele mâini, apoi asigurându-se că stă bine, s-a pornit iar spre portbagaj, cotrobăind ceva mai mult în el.  În acel moment bătrâna, căreia i-am surprins privirea ghidușă, s-a uitat un pic prin părți, și văzându-se fără supraveghere – tulea la vale cu cadru cu tot, crescând periculos viteza și înaintând spre stradă. Când a închis fi-su portbagajul s-a schimbat la față. A lăsat pungile din mâini și a alergat, strigând disperat ”Maaam, please! Please stop!!!” A prins-o aproape de poartă. Și-a șters fruntea transpirată cu dosul palmei și a oftat adânc. Și-a dat ochii peste cap disperat. Baba se uita într-o parte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Comportamentul ei m-a distrat teribil. Drăcoasă babă, nimic de zis! Sau poate era senilă și chiar nu înțelegea nimic? Totuși, mă cam îndoiesc.

Și aici, printre razele lungi ale soarelui tomnatic, am avut un moment de revelație. Da… Cum se întorc în viața asta mai toate. Va veni ea și clipa aceea. Doar că, vom mai fi conștienți atunci de ea?

PS. Poza este de pe internet și nu reprezintă centrul de îngrijire pomenit mai sus.

Și pe când toate păreau puse la cale – casă, masă și trei băieți sănătoși, doar să începi să te bucuri de tot ce ai, veni năpasta. De când începuse să se simtă tot mai însingrată, nu mai conta deja. Cert este că atunci când a deschis larg ochii, era deja prea târziu. Soțul ei se iubea cu alta. Cu contabila firmei pe care o deținea. Sub nasul soțului ei, care era și el angajat, doar că în biroul alăturat. Apoi l-au mutat cu un etaj mai jos. Ca să nu mai fie atât de dificil să se ascundă.

Colegii vedeau. Colegii știau. Colegii șușoteau. Dar tăceau.

Ea deschise cu putere ușa și năvăli în birou. Toată furia și-o năpusti asupra lui. Nu, nu a soțului ei, ci asupra soțului amantei: ”Ești prost?! Tu chiar nu vezi ce se petrece sub nasul tău, aici, la serviciu?! Cât de chior poți fi să nu observi? Sau te lași călcat în picioare ca o cârpă, doar pentru că el este șeful tău? Nemernicule! Din cauza ta mi s-a ruinat familia! Trebuia să îți ții nevasta în frâu!”

El a privit-o lung și cu dispreț. ”Nu! Din cauza ta nu voi mai avea nici eu de azi înainte familie. Pentru că ai tu gura mare. Era cum era.  Și fiica mea era sărutată seara de ambii părinți înainte de culcare. Ai stricat totul. Cară-te de aici. Cine dracu te-a pus să ridici scandalul? Idioato!”

În acest timp, amanții își sorbeau cafeaua de dimineață în biroul de mai sus…

 

 

 

Și a tot umblat orbul prin câmpie până se făcuse noapte, că doar nu avea cum să știe că se lăsase beznă și peste sat, nu doar peste ochii lui decolorați. Căuta disperat cu bastonul prin tufe și-și chema căprița. „Unde să fie oare, draga de ea?” „Cu cine voi merge azi la izvor sa bem apă proaspătă și cine mă va stropi cu copitele micuțe? A? Și cine mă va gâdila cu boticul roz, cautând joaca?”. „Hai, năzdrăvan-o, nu te mai ascunde. Doar știi că tu ești cea care mă duce spre casă”. „Hai c-a venit tata, că se face noapte, pui mic și naiv…”

Și când a aflat apoi ca i-au tăiat-o și fript-o  la o bere muncitorii care s-au instalat la vecini să le renoveze casa, s-a întristat amarnic. Și au început să curgă lacrimi amare din ochii de nevăzător. Și picuri mari de sânge din inima care le vedea încă pe toate. Și-n seara aia lumina sufletului lui a pâlpâit tot mai încet și s-a stins și ea.

Apoi nu a mai vrut să iasă din casă deloc. Nu mai avea după cine merge în câmpie și cine să îl aștepte sărind în sus de fericire. Și apoi nici nu s-a mai dat  jos din pat. I-au tăiat apoi un deget și imediat și piciorul…

Nu au trecut nici șase luni și s-a târât orbul spre câmpia cu flori pentru ultima dată, într-un singur picior, după căprița lui. De data asta până s-a făcut noapte definitiv…

Și dacă ar fi să avem mai multă răbdare pentru a observa mici detalii, aparent nesemnificative, am putea descoperi lucruri curioase. Pentru că  detaliile mici trădează adevăruri mari.

O simplă zi de vara toridă. Lipsă de locuri de parcare într-un oraș aglomerat. Așteptare în mașina parcată stângaci în fața unei cizmării vechi. Nimic nou.

Plictiseală. Resemnare. O pisică tolănită la umbră.

Oamenii intră grăbiți și ies pe ușă cu încălțări vechi, aruncate neglijent în pungi. Prin ușa întredeschisă răzbește un sunet de ciocan și un miros de lipici de papuci. Banalitate.

O pauză lungă. O mașină parcată alături. Un domn tânăr și elegant coboară în grabă. Costum la patru ace, cămașa albă, păr proaspăt pieptănat, barbă îngrijită. Lasă o urmă de parfum tare. Sparge monotonia.

Intră în cizmărie. Iese încetișor, ținând în mâini un singur pantof. Negru. Elegant. De damă. Toc 12. De lac. Îl ține din față cu o mână și cu cealaltă îi susține tocul. Că să nu lase amprente. Îl studiază cu grijă. Zâmbește. Îl duce încet până la mașină și îl aranjează atent pe bancheta din față. Îl privește lung.

O iubește. Nu, o adoră…

 

 

 

 

 

 

Ce ușor este să dai sfaturi dintr-o parte, mai ales când nici măcar nu ai fost vreodată în situația celui sfătuit. Sunt cele mai ridicole sfaturi. Cele mai inutile. Cele mai din cărți și din articole gratuite de pe net. Pentru că acum le știm pe toate mai bine și decât cei care le-au scris, dară-mi-te decât cei pătimiți. Și ne pare că deținem adevăruri absolute.

”Cu copiii e nevoie de multă răbdare și nu e sănătos să strigi la ei, spunea cumnata, fratelui soțului ei. Dăunează psihicului în formare.” Sau: ”Și ce, că sunt făcuți la diferență mică de ani, dacă tot i-a făcut, știa ce își asumă. Ar trebui să citească mai mult despre educația copiilor, să meargă la un psiholog, continua ea pe o tonalitate pedagogică de om echilibrat, care o privea acuzator pe sărmana mamă nedormită și chinuită, pomenită cu cumnații în vizită. Pentru ei gătea de trei ori pe zi, strângea masa și tot ea se ocupa și de adunatul murdăriei lăsate de aceștia în urma lor. Că doar, nu i-o pune pe ei la treabă – sunt oaspeți, nu? Iar lor nici prin cap să se ofere, nici după mai mut aluzii nu chiar tocmai fine, că doar despre asta nu scrie în articolele deștepte de pe internet. Iar cartea despre bun-simț probabil încă nu apăruse în varianta on-line gratuită.

Anii au trecut, copiii primei au crescut. S-au schimbat multe în viata ambelor familii. S-au împărțit evenimente frumoase, dar și triste. S-au traversat mări și zări. Au apărut sufletele noi în celălalt cuplu. Și soarta a făcut să fie tot doi copii unul după celălalt. Calm? Răbdare? Echilibru? Zău? De unde? Supraviețuirea devenise cuvântul de ordine. Acum s-a deschis realitatea și în fața ochilor cumnatei, dar…

”Uite la ea, cu ce-i hrănește – din borcanele” îi zice soțului ei cealaltă, veniți în vizită. ”D-apoi așa e sănătos? Și nici nu încălzește mâncarea așa ca mine în castronel – ori îi dă rece, ori încălzită la microunde. Păi, da, așa să tot crești copii. Și nimic nu le interzice, îi lasă să facă ce vor ei – halal educație. De pe internet – precis. Și nici o bomboană nu au voie săracii copii, ai văzut?”. Soțul tace. Așa cum tăcea și fratele lui atunci când comenta soția lui.

Bărbații.

Ele, însă, inevitabil, s-au luat la harță. Și și-au spus tot ce cred una alteia. Vrute și nevrute. Orgolii incitate de instincte materne acute. Actuale sau scoase din adâncurile supărărilor. Una  – cu pedagogia din cărți, alta- cu școala vieții.

Femeile.

Gazda a trântit ușa și a ieșit. Cealaltă a rămas în casa lor și s-a apucat de făcut mâncare pentru toți. Gătită în castron. Și a hrănit copiii, pe toți laolaltă și nu doar pe ai ei, după cum știa mai bine, și fără prea multe instrucțiuni deștepte. Și, de draci, i-a curățat cumnatei bucătăria și i-a făcut-o lună. Cealaltă a revenit încărcată de bunătăți interzise, la fel pentru toată lumea. Și au mâncat din ele toți copiii, fără excepție. Și nu s-au mai uitat pe internet cât zahăr conțin.

Pentru că ambele își iubesc soții.

Cumnatele.