Hoinar-hoinărel

Lordul și cartoful

În a doua seară de Rosh Hashanah am fost invitați la o familie din vecini. Era pentru prima dată când mergeam la ei. În casa mare și plină de cărți mi-a atras atenția și un imens raft cu literatură rusă și albume de artă. ”Ce casă frumoasă aveți!” am complimentat gazda. ”Vreți să o cumpărați?”, a urmat răspunsul.

Gazda, o doamnă subțirică și tăcută, care a crescut 5 copii era pasionată de artă. Vizitase Moscova și revenise încântată! În casă erau mai multe colecții care mi-au atras atenția – porți în miniatură, tablouri vechi, un covor vechi, dar cu elemente etno asemănătoare celor din Moldova. Toate i-au revenit moștenire de la părinți. Mai venise un invitat – pe care gazda l-a prezentat pe nume (de obicei le și uit pe loc, din păcate) și ne-am așezat la masă.

Fiecare își spunea povestea – de unde vine, cu ce se ocupă – mai pe scurt – te prezinți cu latura cea mai care dă bine 🙂 Cel care ne-a invitat – un domn respectabil cu diverse afaceri, dar și cu asociații caritabile. Soția dumnealui (cea pasionată de artă) este genetician. Mihai a nimerit perfect locul la masă. Toată seara au povestit despre țesuturi, ADN și celule stem. Bănuiesc că noua pasiune a copilului meu va fi în această direcție. Mai puțin reușit am crezut ca nimerise locul Ruxanda – lângă domnul în vârstă care tăcea mereu. Doar asculta cu multă răbdare. I-am urmărit mult timp comportamentul. Ciudătel pare, mi-am zis. Cu o căciuliță ”tiubiteika” brodată, cam roasă și deformată, cu o cravata neasortată nicium peste o cămasă căreia îi plesnea un nasture. Și un “gemuleț” prin care se ițea maieul de sub cămașă pe partea cea mai rotunjută a burții. Spre 60 de ani am estimat și nu am greșit. La un moment dat Ruxandei, în incercarea de a înfinge un cartof, acesta i-a alunecat și i-a zburat din farfure, exact pe lângă vecin. S-a agitat, l-a cautat, dar nimic. ”Asta e fata mea!” am încercat să o scot din încurcătură.

Gazda a povestit despre el, noi, la rândul nostru, ne-am spus povestea. Adică, să se știe că și din Moldova emigrează lume cât de cât, nu? Trei ore de discuții, trecut, titluri (care aici cântăresc la greu). Ne priveau cu multă admirație. Să știți că mai mândră de doctoratul meu nu cred că am fost vreodată, asta până când gazda a zis: “Haideti să vă povestesc și despre invitatul meu. A cam tăcut toata seara. Dumnealui este politician, profesor universitar, Baron și Lord în Camera Lorzilor. A fost și editorul unei mari publicații londoneze”. “Vrei să discutăm despre asta, Sir?”, i s-a adresat politicos. ”Nu, te rog! E un titlu important doar pentru mama mea, credeți-mă. Nici măcar nu se poate transmite moștenire din tată-n fiu. Și aproro, uite, ți-am găsit cartoful, Ruxanda!”

Oamenii mari vorbesc puțin și știu, mai ales, să asculte.

PS. Nu judeca după haină.

PS1. Ce bine că mi-am pus, totuși, cerceii noi 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s