Imagini

Travaliu creativ

Orașul promis

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

”Te rog, te rog, te rog să mă cauți” – așa se termină volumul ”Orașul promis” de Valentina Șcerbani, un roman despre așteptare și mai ales, despre singurătate. Firul distructiv ce parcurge toate paginile în paralel cu linia principală de subiect este ploaia. Ploaia ce nu contenește, ce distruge pilonii casei, ce invadează camerele prin care pluteau hainele mamei. Mucegai și umezealaă. Frig. Paralelă cu starea sufletească a Ilenei, fetiță a cărei mamă e bolnavă și e departe, iar ea a fost luată de mătușele ei – Maria și Cealaltă, femei nefericite și reci.

”Apa venea de-a valma, se ducea de-a tăvălugul. Apa lua totul în cale. Spăla memoria. Spăla amintiri. N-am văzut în ea nicio umbră de compasiune, de amintiri, de regrete. Mici. E rece ca gheața. E rece ca grindina. O priveam visătoare. Eu, undeva sus, ea, undeva la poale. Mă întrebam ce-o fi în capul ei. Sub pletele roșii și buzele vinete. Oricum, în casa lor sau pote a noastră, nimic nu mai contează, niciun om n mai contează. Uităm de toți și ne folosim de ei ca de lucruri. După ce ne iubesc, îi lăsăm în păragină, cu pereții cojiți, cu sofalele stricate, cu praf și mucegai, cu covoarele pătat, cu păturile roase, cu umezeală, cu florile uscate și nu refacem nimic. Tot ce contează e vața: măduva, arterele, ganglionii limfatici, acum și aici”.

Apoi, durerea că mama nu este cu ea, se transformă într-un fel de bucurie. Că măcar ea e departe de viața pe care o duce în această casă. ”Mergi, Ileana, mi-a zis, să mergi prin viață elegant, ca o păpușă frântă, mi-a zis atunci mama. Mi-am dat seama că e iarăși ianuar, dar ce bine că n-a venit mama. Nu-mi simțeam picioarele și deja mergeam ca un cadavru în bătaia vântului. Aveam lipită de tălpi toată lumea, cu toate casele și bolile, cu pădurile înverzite și cu spitalele îndoliate. Ridicam un picior și mă trăgea înapoi ca un magnet”.

Atmosfera grotească, apa care distruge ușor-ușor totul, dispariția mătușii și găsirea cadavrului comis-voiajorului, spânzurat de pod. Moartea cailor. Grotescul este un element persistent. Lumina nu vine nici la finalul cărții. Totul rămâne în minor.

”Cum-necum, la început absorbi, absorbi durerea încet, apoi, cu o sete bolnavă și vampirică, o încaleci cu îndemânare și sfială, chiar dacă te înfășori cu tot trecutul, care uneori te înțeapă. Stai despuiat și febril până vin zilele care te storc, te lâncezești și devii un fericit disimulat. Să nu te plângi niciodată de nimic, mi-ar fi spus mama. Soarele e ca o lămâie, ușor deformat și cu pete, după care se subțiază ți cerul se întinde în sus și se lasă în jos, ca un tavan extensibil trasnlucid și apoi imprimat cu sfori lăsate de avioane, legând orașe  terestre pe cer. În univers suntem la fel de neînsemnați ca un fir de nisip, absența dovezilor nu e dovada absenței, mi-ar fi spus mama!.

Am citat intenționat pasaje mai lungi din carte pentru a reda atmosferă inedită. În aceasta, dar și în stilul scriiturii constă farmecul și unicitatea acestui frumos roman de debut al Valentinei. Nu doar orașul ei promite, ci și ea, ca autoare. O voce pe care o vom mai auzi.

Hoinar-hoinărel

Lordul și cartoful

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

În a doua seară de Rosh Hashanah am fost invitați la o familie din vecini. Era pentru prima dată când mergeam la ei. În casa mare și plină de cărți mi-a atras atenția și un imens raft cu literatură rusă și albume de artă. ”Ce casă frumoasă aveți!” am complimentat gazda. ”Vreți să o cumpărați?”, a urmat răspunsul.

Gazda, o doamnă subțirică și tăcută, care a crescut 5 copii era pasionată de artă. Vizitase Moscova și revenise încântată! În casă erau mai multe colecții care mi-au atras atenția – porți în miniatură, tablouri vechi, un covor vechi, dar cu elemente etno asemănătoare celor din Moldova. Toate i-au revenit moștenire de la părinți. Mai venise un invitat – pe care gazda l-a prezentat pe nume (de obicei le și uit pe loc, din păcate) și ne-am așezat la masă.

Fiecare își spunea povestea – de unde vine, cu ce se ocupă – mai pe scurt – te prezinți cu latura cea mai care dă bine 🙂 Cel care ne-a invitat – un domn respectabil cu diverse afaceri, dar și cu asociații caritabile. Soția dumnealui (cea pasionată de artă) este genetician. Mihai a nimerit perfect locul la masă. Toată seara au povestit despre țesuturi, ADN și celule stem. Bănuiesc că noua pasiune a copilului meu va fi în această direcție. Mai puțin reușit am crezut ca nimerise locul Ruxanda – lângă domnul în vârstă care tăcea mereu. Doar asculta cu multă răbdare. I-am urmărit mult timp comportamentul. Ciudătel pare, mi-am zis. Cu o căciuliță ”tiubiteika” brodată, cam roasă și deformată, cu o cravata neasortată nicium peste o cămasă căreia îi plesnea un nasture. Și un “gemuleț” prin care se ițea maieul de sub cămașă pe partea cea mai rotunjută a burții. Spre 60 de ani am estimat și nu am greșit. La un moment dat Ruxandei, în incercarea de a înfinge un cartof, acesta i-a alunecat și i-a zburat din farfure, exact pe lângă vecin. S-a agitat, l-a cautat, dar nimic. ”Asta e fata mea!” am încercat să o scot din încurcătură.

Gazda a povestit despre el, noi, la rândul nostru, ne-am spus povestea. Adică, să se știe că și din Moldova emigrează lume cât de cât, nu? Trei ore de discuții, trecut, titluri (care aici cântăresc la greu). Ne priveau cu multă admirație. Să știți că mai mândră de doctoratul meu nu cred că am fost vreodată, asta până când gazda a zis: “Haideti să vă povestesc și despre invitatul meu. A cam tăcut toata seara. Dumnealui este politician, profesor universitar, Baron și Lord în Camera Lorzilor. A fost și editorul unei mari publicații londoneze”. “Vrei să discutăm despre asta, Sir?”, i s-a adresat politicos. ”Nu, te rog! E un titlu important doar pentru mama mea, credeți-mă. Nici măcar nu se poate transmite moștenire din tată-n fiu. Și aproro, uite, ți-am găsit cartoful, Ruxanda!”

Oamenii mari vorbesc puțin și știu, mai ales, să asculte.

PS. Nu judeca după haină.

PS1. Ce bine că mi-am pus, totuși, cerceii noi 🙂

Stări

Șase ari

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

gândaci de colorado, cu pielea zbârcită,

roz-somon, cum s-ar zice acum,

de care am cules în acea perioadă

nu am mai atins vreodată.

tatei îi era silă.

 mă ruga pe mine să curăț tulpinile cartofilor.

câte 6 ari de pământ primiseră intelectualii

rămași de luni bune fără salarii,

să crească legume.

la finalul fiecărei săpătămâni mergeam la „grădină”

cu haine de schimb în pungă, merinde și pălăriile de paie

cumpărate cândva la mare.

plantam o găleată de harpagică și scoteam apoi o jumătate,

din trei lăzi de cartofi,  adunam cu greu două,

după luni de muncă și chin,

din mâinile ce alergau pe mașina de scris

refuza să crească zarzavatul.

noroc cu porumbul, delimitam cu el parcela.

creștea falnic în treaba lui, fie ploaie sau nu,

oricum nu ne scoteam nici banii de drum.

un litru de ulei, un kil de zahăr, făină și orez –

mergeam cu tata să aducem de la Uniunea Scriitorilor

ajutor din România,

treceam, în drum spre casă, și pe la biroul unui fost student

devenit, ca majoritatea absolvenților de la Arte,

businessman

„știu că v-am promis o sponsorizare pentru carte, Dle Ghimpu,

dar și luna asta a fost prost de tot”, ne zicea

rezemându-se de portiera JEEP-ului nou, strălucitor.

i-am și uitat adresa,

în schimb am avut gratuitate la frizeria lui Vasile

și la magazinul cu pește afumat al unui alt student de-al tatei,

care continuau să ne viziteze în fiecare an de ziua lui…

                                                                        ***

odată cu venirea primăverii, nu ne-am mai dus la parcelă.

tata a plecat cu Petre Teodorovici și cu Ion Enache în Ungaria,

să cumpere o mașină pentru maxi-taxi.

începuseră un business, ca mai toți.

unii dintre colegi aduceau marfă din Turcia,

alții închiriaseră mese la Tolciok

sau plecau în România să vândă fierbătoare, plonjoane și chițibușuri rusești

mințind că au fost, de fapt, la odihnă.

negre de ulei, mâinile tatei nu rezolvau

carburatorul sau plăcuțele de frână,

îl fura la greu și șoferul, plecând într-o seară cu tot cu banii de peste zi –

„drăcie”, a scrâșnit tata din dinți și a vândut mașina.

abia acum ajung să îi înțeleg

orele lungi petrecute la geam, cu țigara arzându-i degetele

privind într-un punct fix

Stări

Descântec

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Dina Grigorievna era cea mai frumoasă învățătoare din școala 32:

părul în bucle, ondulat, ochii mari albaștri și o dantură perfectă –

îmi amintea de Sophie Loren, văzută în poza cu autograf

oferită tatei, după un interviu.

Lina Nicolaevna, învățătoarea din primară,

mă trimitea mereu în clasa ei pentru cretă și materiale didactice,

până într-o zi în care nu a mai venit.

femeia din poza cu panglică neagră

pusă pe măsuța cu lumânare nu semăna cu bătrâna din sicriu,

cheală, acoperită cu batic,

împuținată,

clasele au trecut organizat, au depus flori, acoperind-o aproape în întregime

„ce este cancerul, mamă, și de ce îți fură părul?”,

capul cu batic îl visam noapte de noapte,

chiar și în ziua când am făgăduit solemn „în fața tovarășilor mei,

să-mi iubesc fierbinte patria și să lupt, să învăț, așa cum ne-a învățat marele Lenin”,

legându-mi cravata la careu,

am visat-o din nou.

„trebuie descântată fata”, a zis bunica de la Paicu

și m-a pus cu picioarele pe mătură.

”S-a sculat Cristina marți dimineață, grasă și frumoasă, și a plecat pe cale, pe cărare,

la jumătate de cale a întâlnit o sperietură, pocitură de deochiul cel mare în coarne a luat-o,

în pământ a trântit-o, fața i-a îngălbenit-o, ochii i-a împăienjenit, sângele i-a băut”…

morții care au urmat m-au înfricoșat tot mai mult –

astupam urechile cu vată să nu aud fanfara ce răsuna printre blocurile de beton

și mai ales bocetele:

zile în șir ocoleam acele zone, de frică să nu calc vreo floare rămasă pe asfalt

în urma convoiului

sau să observ prosoapele cu negru rămase legate la oglinda vreunei mașini,

dulciurile din „pom” îmi provocau greață,

coliva mirosea a mort

                                                          ***

poveștile cu legătorile de la picioarele defuncților, folosite în vrăjitorii,

mi-au completat insomniile,

ca și acelea despre pisicile ce pot transforma mortul în strigoi.

spre Crematoriul din Hendon trec zilnic calești funerare trase de cai albi

și vizitii în uniforme,

buchete cochete de crini acoperă coșciugurile acoperite –

moartea privește blând din poza cu ochi albaștri,

ridic floarea albă găsită pe jos,

mi-o agăț la pălărie…

Travaliu creativ

Țipă cât poți

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Coincidență, sau nu, ”Țipă cât poți” mi-a ajuns pe mână exact într-o perioadă a vieții care corespunde cu vârsta eroinei principale din roman – Una și, mai ales, cu acel moment în care ea decide să se retragă în săbăticie, să se rupă de tot lumescul pentru a se întâlni cu ea însăși. Pentru mine, femeie abia sărită de 40, care și-a vândut afacerea după 12 ani și se află în primul ei an sabatic de când se știe – cartea s-a potrivit mănușă. Parcă aș fi fost eu cea din carte care cutreieră pădurea și se reântâlnește cu ea, cea tânără, cea cu așteptări și vise. Cea mai slaba cu 20 de kilograme și fără ”cuta de la ureche” care denotă ”căderea feței”. Cea care pune în balanță dacă a reușit să atingă tot ce și-a propus în naiva tinerețe și, mai ales, la ce a trebuit, poate, să renunțe. Cea care își cumpără haine de la second-hand, căutând apoi pe google cat a economisit, doar pentru că a știut să cheltuiască cu cap. Cea cu dileme și reproșuri făcute de Noua – cealaltă față a aceluiași personaj și Drei – varianta tânără a ei. Deși evită confruntarea față în față, cele câteva fețe (sau etape temporare) ale aceluiași personaj, până la urmă sunt nevoite să se așeze una în fața alteia și să confrunte realitățile.

”Că nu sunt mai bună. Sau proastă? Nu știu, nu văd? Oare nu am înțeles de la ]nceput că de fapt în toate glumele mele vesele cu sportul și etajele eu sunt de fapt cea care a disprețuit-o pe Noua, și nu invers? Oare doar ei îi era rușine cu mine? Mai mult decât mie cu ea? Pe bune?”

Conștientizarea feței noastre adevărate, cea din oglindă, atunci cînd nu se uită nimeni, puterea, sau maturitatea de a ne înfrunta părțile mai puțin frumoase, căci, adevărul asta e – suntem și răi, și invidioși, chiar și de încercăm să ne prezentăm lumii doar din unghiurile ”instagramabile” .

”E mai ușor să fii nemulțumită de viață, să știi”…”Iar puterea de a fi mulțumită e mult mai greu de obținut decât ceea ce pare ambiție, dar care e de fapt doar slăbiciune urâcioasă: frustrare, invidie, numulțumire”.

”Nu am învățat niciodată să îmi urăsc slăbiciunile, dar le-am urât în ceilalți. De la invidie, la laudă – pe toate le-am avut în mine, dar le-am disprețuit doar la alții. Poftim, pot să mă aplaud dacă e nevoie”.

Pentru că Moni Stănilă este și poetă, nu se putea să lipsească și pasajele poetice, care m-au cucerit.

”Cei care mă vor la pământ sunt plini de invidie. O invidie albă în care se strecoară frica și respectul. Ei vor să stea în fața mea fără teamă. Dar talia mea încinsă în mătase și piele îi împiedică să ridice ochii. Mijlocul meu e inelul care leagă două lumi. Iar inelul e încins cu săbii. Când pășesc, săbiiile sună. Cântece metalice mă înconjoară. Frmusețea mea e negrăită”. Sau :”Sunt milioane de ființe în viața noastră pe care le putem atinge cu mâna. Dar unele dintre ele se schimbă după această atingere. Devii responsabil pentru fiecare atingere care schimbă ceva în celălalt. Câine sau om. Da, mi-am aruncat patul vechi și rupt. Desigur, nu e nicio dramă la mijloc. Și da, am văzut, am înțeles că m-a dat peste cap nu patul pe care l-am atins, ci câinii pe care i-am perdut. Câinii pe care nu am știut să îi țin în viață”.

Romanul l-am citit dintr-un suflu. M-am identificat cu aceste personaje, cu toate trei la un loc și cu fiecare în parte. Tocmai pentru că asta am făcut împreună cu Una – m-am confruntat cu mine însămi. Împreună cu ea am revizuit niște valori, niște relațiii, niște priorități în viață și niște decizii. S-a făcut lumină.

A fost nevoie, însă, pentru asta, de un pic de curaj. Să lași job-ul, să te retragi în intimitatea ta, să comunici doar cu cine merită. Chiar și de o fi aceștia doar urșii jucăuși din pădurea de lângă cortul Unei, iar diminețile să fie răsfățate cu ceaiurile din plantele culese din poiană.

Și multă liniște.

Travaliu creativ

De la Ivan Gogh la Rusul cel bun prin patul Zarathustrei

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Volumul „Tu ești rusul cel bun” semnat de Maria Pilchin, apărut în 2021, vine ca partea a doua a unui diptih poetic, ca o continuare a primei sale cărți de poezii apărute „Poeme pentru Ivan Gogh” (2015) unde este invocat regele Solomon pentru a face judecată dreaptă: „și Solomon să decidă/ câtă carne din noi e valahă/ şi câtă rusnacă/ să taie ca în curechi (să fie iertat regionalismul)/ ca-n varză să taie/ şi aşa dezmembraţi să vedem la cântar/ câtă latinitate şi câtă sare slavă să punem în bucate”. Oscilarea continuă între două culturi, invocarea personajelor din folclorul și istoria rusă, apoi și din cea română, este explorată de Maria în ambele volume, ca o parte din totul întreg al unui concept. Căsătoria cu Ivan a personajului liric – Rusul cel bun –  l-a poziționat involuntar  și pe fiul ei între aceste două culturi: „copilul nostru împarte cărţile casei în «română» şi «rusă» şi copertele noastre ca două oşti stau deoparte şi de alta a drumului”. Tonalitatea ludică și ironia prezentă, caracteristică acestei scriituri detensionează elegant aparenta dilemă, iar flacăra erotismului prezentă în ambele volume, o transpune dintr-un context politico-istoric în unul al unei iubiri îndrăznețe: „de frig am dat foc la cărţi şi la flacăra lor descoperisem orgasmul ca specie lirică”.

Sintagma „Casa noastră” apare în volumul „Tu ești rusul cel bun” de câteva ori, semn al unei unități incontestabile și trainice, sigilate prin aceleași scene erotice, urmărite, parcă din stradă, prin perdeaua subțire, după ce pleacă vizitatorii: „dar când pleacă ei și teatrul se închide/

când cade cortina și hainele/ nicio frică nu mai poate încăpea aici/ casa e a noastră”, unde „picioarele mele foarfece albe îți taie nopțile în franjuri”. „Tu ești rusul adevărat/ rusul din casa mea/ tu ești marea mea Rusie/ Matușka Rusie din patul meu”, declară pe final poeta.

De fapt, aceste declarații de iubire pătimașă pot fi citite și ca un răspuns la poemele tandre ale lui Ivan pentru Maria, apărute anul acesta în volumul „Omul-acvariu”. Astfel, scânteia transmisă de la un poet la altul, de la un volum la altul, cu multă grijă întru menținerea flamei, amintește de un ritual magic, păstrat cu sfințenie, pentru a sublinia supremăția sentimentelor în pofida diferențelor etnice:

„La alegeri îmi scot caseta/

cu bijuterii de ocazie și mi-i pun/

merg și votez împotriva partidului/

din care face parte pun ștampila/

 vin acasă și îmi scot cerceii/

democrația s-a născut la elini”.

Această fuziune interetnică, nelipsită de tensiuni și divergențe în relaționarea cu alți ruși, își găsește cea mai firească rezolvare în familie:

„Copilul nostru e semn că amorul nostru s-a întrupat

și această întruchiparae este miracolul existenței noastre”;

”Nu poți să știi ce va fi mâine

dar ziua de azi clipa în care copilul este aici

te face să trăiești întrupat

și os din osul nostru să calce”.

 Copilul –  simbol al capitulării.

Lirismul, erosul, ironia transformă acest nou volum al Mariei Pilchin într-o singură poveste. Un amalgam de dileme atât cotidiene cât și isotrice, traversat de personaje precum Ceapaev, Kotovski,  Heraclit, dar și Moscova, personificarea căreia, prin spovedania plânsă pe umărul personajului liric feminin, care o trage la răspundere pentru „bunicii mei și anexări/ despre o limbă stâlcită și inventată/ despre toate păcatele tinereții ei/ îi strigam că a îmbătrânit/ deși nu e adevărat/ e tânără/ am strigat ca s-o doară”, oferă un punct culminant spectaculos, ca o „reglare de conturi”  pentru toate nedreptățile.

O răzbunare, de data aceasta, pur femeiască, se petrece și între autoare și Ceapaev  „când între mine și el să dă marea bătălie/ înțeleg că toate au fost inventate pentru această aprigă luptă/ ca toate femeile casei mele/ să asiste la zdrobirea dușmanului”. Această alternare permanentă a tandreței cu răfuiala, ca un truc utilizat inteligent și dozat, menține vie tensiunea cititorului până la final.

Aș fi încheiat aici, dacă nu aș fi citit recent și volumul „Zarathustra e femeie”, apărut în 2018, între „Poeme pentru Ivan Gogh” și „Rusul cel bun”. Aici am descoperit, însă, o altă față a expresiei literare, un alt tip de scriere. Structura, deși împărțită vizual pe poeme, poate fi citită și ca un tot întreg. Amalgamul de imagini, unele ducându-mă în zona misticismului lui Gellu Naum, m-a făcut să cred că e tocmai zonă tentantă în care Maria încă va fora, care o provoacă să o exploareze în toate adâncurile ei. Curajul, după cum veți deduce din lecturile cărților autoarei, îi este caracteristic, deopotrivă cu talentul, ambele calități fiind esențiale cuceririi noilor dimensiuni literare.

Pastile fără zahăr

Mesagerul zâmbetelor

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Valul ni te-a luat așa, dintr-o dată. Fără să mai avem timp de reacție. Fără un rămas bun.

Cine s-ar fi putut gândi? Cine ar fi bănuit măcar o clipă că sunt ultimele tale zile, nenea Alexei?

Acum doi ani, în ultima mea vară petrecută la Chișinău, dinaintea virusului dezastruos, am fost invitată la o emisiune matinală la TVR Moldova. Studioul se afla la Buiucani, nu departe de Dumneata. Apartamentul de la etajul 6 mi-l aminteam încă, cu lux de amănunte. Nu mai fusesem în vizită de peste 10 ani si încercam să rememorez cum era aranjată mobila atunci, până la renovare: camera Virginiei, livingul, balconul din care îmi plăcea să privesc troleibusele.

Nu erați acasă, așa că ne-am ocupat locurile cu mama și tanti Maricica la masa din bucătărie, sorbind o cafea tămăduitoare. Pentru oameni matinali, așa ca Dumneavoastră, obișnuiți cu trezitul la 4 pentru a pregăti buletinul de știri de la ora 6, nu era chiar așa dimineață. Tanti Maricica pregătea un pește la cuptor, că apoi, peste zi, se făcea insuportabil de cald, așa că, a preferat să îl coacă atunci. ”Alexei l-a cumpărat de la piață ieri. A vrut să mi-l aducă proaspăt. Știți cât are grijă de sănătatea noastră?”, ne-a mărturisit mătușa, cu o notă de admirație pentru iubitul ei soț. ”Vine imediat și el!”

În câteva momente s-a deschis ușa și a intrat nenea Alic, cum îi ziceam noi, un pic mai grizonat față de cum mi-l aminteam ultima dată, cu barba îngrijită și cu o cămașă roșie înflorată, stil thailandez. ”O, iată cine iubește viața!”, i-am zis. ”Se vede după cămașa tinerească!”

Zici că a intrat soarele în bucătărie. Ne-a îmbrățișat și pupat pe toate. A lăudat performanțele culinare ale mătușei, de care a fost mândru mereu și s-a apucat să frece palmele, pregătind, parcă, să ne uimească cu ceva. ”Așadar – cafea văd că aveți, peștele imediat e gata, eu, dar, o să vă povestesc ceva. Despre cum i-am pregătit zilele acestea un ceai de plante iubitei mele soții. Așadar, ca să ne detoxifiem și menținem organismul sănătos, de dimineață m-am dus la piață. Am ales plante proaspete de la femeile care mă cunosc deja și le-am zis să mi le dea pe cele mai nepoluate, că deh, doar pentru Maricica mea le cumpăr. După ce am glumit cu ele un pic și le-am urat o zi ușoară cu vânzare, am ajuns acasă. Am zis să îi fac o supriză în timp ce ea era la servici și să o bucur pe când se va întoarce. Le-am spălat, sortat, asortat și dozat, dezmierdat și descântat și le-am pus la infuzat. Mândru de fapta mea cu intenții mărețe, nu îmi încăpeam în piele de mândrie. După 10 minute (cică așa trebuie, conform celor spuse de atotștiutorul internet), am pregătit sita să strecor infuzia. Atent, ca să nu dau pe margini, am trecut ceaiul prin strecurătoare, bucuros că plantele mi-au rămas toate în plasă, fără să cadă măcar o frunzuliță în……..chiuvetă???? Abia atunci am realizat, că de emoție, am uitat să pun sub strecurătoare o ceașcă. Toată licoarea miraculoasă s-a dus pe țeavă, balsamând-o de la etajul șase în jos. Amuzat de propria prostie, am sunat-o pe Maricica și i-am povestit cu lux de amănunte ce ceai miraculos ar fi așteptat-o acasă, dacă nu o făceam lată, pentru că, deh, probabil că începem să îmbătrânim”.

Am râs cu atâta poftă în acea dimineață însorită de august, în cocheta bucătărie de la Buiucani, de am tot întrebat-o apoi, multe luni la rând pe tanti Maricica, dacă a fost bun, totuși, ceaiul? Dumneaei ne repeta doar atât – ”L-a pregătit cu atâta drag pentru mine. A fost cel mai gustos”.

Nu m-aș fi gândit atunci că va fi ultima poantă auzită de mine, în stilul care vă caracteriza și, mai ales, deosebea de toți. Voie bună aduceați oriunde intrați. Mesager al zâmbetelor ați fost. Sursă de energie pozitivă nemărginită. Dar și de grijă față de noi toți.

”Nu am presimțiri bune” zicea fiica Virgina, aflată la mii de kilometri, peste ocean, ”dar să nu îi spuneți mamei, vă rog”.

”Să nu o lăsăm singură”, ziceu și surorile, mereu în preajma ei, când se știa că era, de fapt, fără scăpare. Pentru că ea, suflețelul și dragostea lui de o viață, nu voia să creadă decât că, mâine-poimâne, el va reveni acasă. A și făcut curat lună. Și-a vopsit părul. Îl aștepta frumoasă și cuminte, ca de fiecare dată. Să servească un ceai de plante.

Hainele, buletinul și un aparat de telefon, rămas fără baterie. Atât i-a fost restituit mătușei Maricica de la morgă. Și un greu de dus pentru restul vieții. Al neputinței.

Travaliu creativ

Negustorul poveștilor mediteraneene – Paul Gabor

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Mi-au venit prin poștă ambalate perfect, ca un dar scump, ce trăda multă grijă față de conținut. Cu aromă de Mediterană. Cărțile lui Paul Gabor, un oaspete din trecut al întâlnirilor literare de la Londra, pe care am avut onoarea să îl prezint acum aproape trei ani, mi-au creat, încă de la „Negustorul de pipe” un sentiment amestecat. Aerul relaxat și tăios al autorului contrasta puternic cu momentele de o sensibilitate rară din acea primă carte. Un autor aparent dur, dar care împletește cu atâta finețe, pe taraba lui de negustor, arome de mentă și mosc, busuioc și pâine prăjită cu usturoi, alge în saramură și arome de tutun cubanez.

Am vorbit despre acest aspect la lansarea primei cărți. Celelate două care au urmat continuă aceleași linii ce se alternează periodic, între subiecte și povești sensibile și imagini, aparent imposibile: „Ne obișnuim cu moartea alături. Se pune la masă cu noi și soarbe din același pahar. Nu ne mai pasă, mirosim la fel, ne îmbrăcăm la fel, mergem cu aceiași pași în cadență. Moartea surâde, mă trec fiori pe spinare: Ține-mi puțin coasa, trebuie să mă leg la șireturi”. „Din barul Soniei am mers pe buza mormântului celui mai trist clown din lume. Mi-a dat o rețetă de cozonac cu stafide și m-a sfătuit să nu mai trag de lanțurile ceasurilor cu cuc: pot rămâne acolo, prizonier, între două timpuri, care se vor scurge repede, în dezavantajul meu”. „Îmi este milă de ei. Duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari, ca niște funduri de mămăligă prin care nu poți pătrude cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate”.

Fragmentele de mai sus sunt citate din „Rapel”, cea de-a doua carte a autorului venită să confirme forța stilului unic, sacadat, al developării imaginilor, aromelor și miresmelor. O coborâre, într-adevăr abruptă, printr-un sistem de coardă dublă, spre miezul trăirilor. Această coborâre, continuată și în „Mediterana din mine”, devine una și mai periculoasă, de data aceasta pe funii împletite din fâșii de cearșaf: „Despre alchimie aș fi încântat să vorbesc și eu la nesfârșit, în special despre felul în care am tăiat cearșafurile nefolosite cu dinții și mi-am făcut funii pentru a vedea ce se află în adâncul sufletului tău de piatră”. „Acum nu mai cred că mai am de ales. Se mai poate schimba ceva? Simt cum băieții de la salubritate intră cu camioanele în inima mea și mi-o curăță”.

„Urăsc acum pasărea albastră, pentru că ne privește de undeva, de pe o streașină ironică și ruptă, iar noi am devenit doi necunoscuți care se mai ciocnesc din când în când în vis, eu adulmec ușile care scârțâie deschizându-se în miez de noapte, tu cumperi lacăte cu care îmi vei închide corpul atunci când ultima picătură de alcool se va evapora din rănile mele”. Am lăsat intenționat acest frumos pasaj la sfârșit. Este unul dintre preferatele mele. Îi simt încărcătura emotivă puternică și, țin să menționez, că printre arome și mirosuri, Mediterana scaldă și multe imagini erotice. Las suspansul, așa, în aerul sărat al mării pentru cei dornici să-i inhaleze apusul.

Stări

Rubla

Anda-Cristina VahnovanImagine2 comentarii

boțul negricios, înfășat ca un cocon

arătat pe furiș la geamul maternității nr.1 de pe pod

nu semăna deloc cu ceea ce îmi imaginam ca va fi un frate.

a urmat ritualul cu frânghia aruncată peste pervaz

de care tata i-a legat mamei plasa cu mâncare

la ”Lumea copiilor” de la Botanica

am ales cea mai frumoasă față de plapumă

cu două păsări colorate brodate pe ea,

dar de nuntă i-am făcut-o peste mulți ani,

păstrând-o tocmai pentru acest prilej.

bucătăria se umpluse de oaspeți și rude

sfătoase cu sugestiile pentru nume

ceva măreț, ar fi cazul să fie, zicea nașul Grig,

oferind o pungă cu un cadou pentru copilaș

și cu o rublă pe fundul ei –

capul imens a lui Lenin lipit de celofan.

”mintea tatei cea de pe urmă” zicea tata –

Patriciu, Cezar…

Mihai, într-un final, că e anul lui Eminescu.

de trei zile mama nu mai era acasă

tata, fericit, alerga între servici și drumurile la spital,

servit oaspeții cu vin și alergat la magazin,

între reconfigurat camera și mutatul meu în living

cu tot cu jucării.

”Lucian” a decis mama, în ultimul moment,

nu poate fi rusificat

de 2 zile numai ”Mișca” mi l-au dezmierdat asistentele.

mie îmi era tot una cum o să îl cheme,

oricum ar fi fost – tot îmi furase patul, mama

locul din brațele tatei

care avea acum un nou trofeu.

am găurit punga cu cadouri și am furat

rubla

Stări

Sârme

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

după atâția ani mă bântuie încă

rufele înșirate pe sârmele

în fața căminelor cu cinci etaje,

stâlpi de metal,

firele contorsionate la capete,

expunere publică a dedesubturilor

rasturnate din lighene colorate

ca o marfă pe tarabele negustorilor ambulanți.

cearșafurile fluturau ca niște steaguri

pacea de după capitulare.

motive de ceartă cu copiii din curte

jucându-se de-a mijatca printre ele

ca prin livezile cu vișini înfloriți

încolonați în șiruri,

murdărindu-le.

surse de bârfe printre vecinele

curioase –

sârmele –

spânzurători ale marilor piețe

forme de judecăți publice –

executau nemilos, fără drept de apel

statutul

de curată sau nu prea.

tinereți mătăsoase zbuciumate în rafalele vântului

alături de lâna înnădită a bătrâneților

și scutecele de bumbac – perioada dintre.

sărăcii cârpite și chilipiruri scumpe –

de la cine? cu ce preț?

oh, și mai ales, sutienele dantelate –

trădătoare nemiloase ale tainelor femeiești

spasmând nervul optic al

bărbaților ieșiți să fumeze seara

la balcoane