Hoinar-hoinărel

Anda Vahnovan: „Uneori e cazul să ne plângem mai puțin. Doar să ne bucurăm. Că mâine nu se știe…”

Jurnal săptămânal la Radio Europa Liberă cu Anda Vahnovan, jurnalistă, bloggeră, doctor în domeniul publicității și, mai presus de toate, poetă, scriitoare.

Născută pe 10 noiembrie 1978 la Chișinău în familia Elisavetei și a lui Simion Ghimpu. Absolventă a Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea jurnalistică. Masteratul și doctoratul a fost susținut la Facultatea de Sociologie a aceleiași universități, în domeniul publicității. A lucrat redactor la ziarul Timpul și la revista Punkt din Chișinău. A fost asistentă la Facultatea de Jurnalism și Comunicare, Universitatea de Stat din Chișinău, ținând cursul de Publicitate și Tehnici publicitare. Timp de 12 ani a condus o afacere în Cluj-Napoca. Din 2017 emigrează la Londra și fondează blogul http://www.ganduridespletite.com. Debutul literar are loc tot în 2017 în revista „Literatură și Artă” , Chișinău. De atunci au mai fost apariții în revista „Contrafort” , „Itaca” (Dublin), „Realități Culturale” , cât și pe platforma „O mie de semne” și „Poetic Stand”.

Am tot scris în ultimele luni jurnale pandemice pentru un anume site, de am zis că nu mai scriu pe acest subiect. Că iată-iată se va termina molima și va trece. Am făcut suficiente poze ca să am dovadă pentru nepoți și strănepoți dar se pare că poze cu măști vom tot avea și că piața se adaptează rapid – au apărut reclame cu noile modele de iarnă tricotate, care conțin și „mănuși” pentru urechi în set. Gluma pare că nu mai e așa de haioasă. Așa că, de la începutul anului școlar, am cumpărat mașină ca să evităm aglomerația din autobuse. Și de aici o altă Londră s-a deschis în fața mea. Una cu volanul pe dreapta și schimbătorul de viteze pe stânga. O provocare, nu alta, ca și multe altele în aceste timpuri liniștite.

Duminica

Am zis să încerc să merg pe un drum bine cunoscut și pe un trafic lejer, că e zi de odihnă. Am mers până la școală și înapoi, am învățat drumul. Am mers apoi ca o duamnă adevărată la magazinul din cartier, am încărcat de trei ori mai mult decât pot duce, că deh, am portbagaj acum și am revenit agale la mașină. Nu am uitat să cumpăr mai multe topuri de hârtie și toner, că nu se știe când ne prinde iarăși școala on-line acasă și dă-i cu printatul de dimineață până seara. Și pe când ziceam ce bine e că m-am descurcat minunat, am observat pliculețul galben cu mesaj de la poliția locală – amendă pentru parcare neregulamentară. Imediat am văzut și stâlpul mai încolo, de pe care ar fi trebuit să tastez numărul cu locul de parcare și să trimit sms pentru doar 2 lire și ceva pe oră. 60 de lire pentru amendă sună urât. Noroc că poți plăti jumătate din bani în primele două săptămâni. Atunci am înțeles că trebuie să învăț (așa cum știam deja mai toate WC-urile publice din zonă) și parcările gratuite. Pe drum înapoi am agățat o oglindă. „Putea fi mai rău pentru prima zi”, mi-a zis soțul.

Luni

Google maps-ul calculează de dimineață traseul cel mai rapid, fără ambuteiaje și mă întreabă dacă doresc să mă redirecționeze pe alt drum. Poftim? Nu! În nici un caz. Eu merg ca tramvaiul – pe drumul învățat dinainte. Hopa-hop, mai bine mai încet, dar pe unde cunosc hudițele. Apropo, la cât de înguste sunt drumurile, mereu am sentimentul că cel de pe contrasens mă va izbi din plin, iar metoda autobuzelor cu două etaje de a face slalom printre mașini rămâne a fi acrobație curată. De-ați ști câte calorii am lăsat în primul meu drum și câte înjurături mi-am amintit de frică! Noroc, totuși, că e un trafic foarte civilizat și șoferii sunt indulgenți și atenți la momentele de dezorientare, chiar și atunci când se mai întâmplă să intri pe contrasens – cea mai comună greșeală a europenilor. În rest indicatoarele conțin și text, asta ușurând înțelegerea lor.

MarțiCopiii mei acum au dat-o pe melancolia muzicii românești

După două zile și două mii de calorii pe minus îmi amintesc că pot să și cânt în mașină, așa cum aveam vechiul obicei de șofer cu 10 ani vechime, spre disperarea copiilor, care au observat că playlist-ul e la fel de vechi ca și carnetul meu. Atunci am votat varianta de a pune pe rotație câte o piesă preferată a fiecăruia pe rând. Surpriză – copiii mei care ascultau doar muzică străină în România, acum au dat-o pe melancolia muzicii românești și așa, cu DJ-ii alături cântăm tot drumul, de nu mai observăm nici ploaia. Ce m-a mirat, însă, de când îmi duc și aduc copiii cu mașina de la școală este buna organizare în acest sens. În cazul celui mic, atunci când îl iau, mașinile intră pe poarta școlii la o anumită oră. Doi angajați ai școlii, înarmați cu walkie-talkie, ghidează fluxul de mașini și și anunță numele copilului care să iasă din școala în curte. De acolo e predat personal de către directoare, care e mereu în curte cu ei și care apucă să mai și schimbe câte două trei vorbe cu fiecare părinte. Mai există și așa-numita ROTA – părinți care iau cate 4-5 copii de la aceeași școală și îi duc pe la case, schimbându-se pe rotație, ca să economisească timp și benzină. Nimeni nu claxonează atunci când intră pe rând câte o ”grădiniță” întreagă în mini van-urile de 7 locuri, iar șoferița trebuie să le pună fiecărui centura și să se asigure că sunt cu toții ok. Se așteaptă cu multă răbdare, chiar și de e coada lungă până în drum. Calmul e cuvântul de ordine, iar nouă, celor veniți din lumi cu graba în ADN tocmai asta ne lipsește cel mai mult. Observ, și după felul cum mereu îl grăbesc pe cel mic al meu, chiar și de nu ne grăbim nicăieri. Oare va trece vreodată?

După amiază am ajuns și la colegiul unde continui să fac engleză o dată la două săptămâni. Acum, dat fiind că clasa ne-a fost împărțită în jumătate, se vine peste o săptămână. Din prima s-a pus accentual pe faptul că venim din țări și tradiții diferite, iar asta înseamnă respectarea opiniilor fiecăruia. Am analizat niște articole din „The Sun” și „The Guardian” care vizau problema globală de acum – eficiența măștilor și mai ales, atitudinea față de cei care refuză din varii motive, întemeiate sau nu, să o facă. Ai dreptul să le reproșezi ceva? Le poți interzice accesul în magazine? Dar în autobuse? Fain subiect. Ce m-a mirat, însă, este, că în pofida discuțiilor evidente în favoarea măștilor, jumătate dintre colegi așa și nu au pus-o pe nas, deși o aveau sub barbă. Acuma întrebare – să le zic sau nu am dreptul? (eu făcând parte din zona de risc cu astmul meu obținut în tinerețe). Încă tac. Dar cred că subiectul pus în discuție nu a fost întâmplător. Vedem cum se vor prezenta data viitoare.

Miercuri

Am avut programare la spital pentru analize. Moartea subită a prietenei mele din liceu m-a pus serios pe gânduri. Am ajuns. Am parcat. 3 lire ora (mai scump decât pe stradă), dar deja sunt aici și nu mai am timp. Cabina 9 unde am fost chemată prin afișajul de pe ecran a fost de bun augur. Doamna negresă din New-York Rebeca, despre care apoi am și scris pe facebook, cea care mi-a recoltat sânge și infuzat povești, m-a uimit cu vastele ei cunoștințe despre faptul că noi cei din Moldova nu suntem ruși, așa cum ne cred unii. Asta o aflase de la nite colegi moldoveni cu care a lucrat și pe care i-a îndrăgit foarte mult. Îmi venea să o cuprind, zău, doar că … mama lui de COVID.

Rebeca a fost soarele meu în acea zi ploioasă.

Joi

Știți zilele acelea în care îți spui că nu vei face nimic? Că meriți și tu ca mama să te odihnești, iar mamele tocmai în week-end îs cele mai solicitate. Iata joi mi-am propus să fac ce vreau. Așa că ”pentru că vreau” am mers la ASDA să îmi iau struguri, că sunt mai ieftini. DOAR PENTRU MINE, că doar merit și eu, nu? Ei, și lângă struguri erau mere la reducere. Cum să nu iei soțului, care le devorează câte 2 kg pe zi? Și afine pentru fată și apoi banane pentru adolescentul care face mușchi și am ieșit din magazine cu un coș, de m-am speriat eu însămi de lipsa de control a situației.Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului

Mai ales că unde cumperi pentru patru e mare păcat să îl lași pe al cincilea cu buza umflată. Și, desigur, pentru că VREAU le-am descărcat apoi acasă și pus pe la locul lor, apoi pentru că VREAU am mai rezolvat niște chestii administrative apărute între timp, punând pe foc mazărea congelată care se dezghețase și altă soluție nu era. Și pentru că am VRUT am și întins rufele între timp uscate ce așteptau în mașină și am cusut cracul pantalonilor proaspăt spălați, ca să nu uit apoi de ei. Și m-am odihnit de m-am rupt! Abia de-am apucat să îmi fac o cană de cafea TO GO ca să pornesc iar ca tramvaiul pe binecunoscutul traseu spre școală. ”Ce zi frumoasă umblă printre noi” cânt din toți plămânii împreună cu Nicoleta Tudoroi, pe care o port în telefon cu mine mereu. Așa pățesc cu oamenii dragi – sunt mereu cu mine, iar „Lasă-mă” semnat de Vica Demici îmi amintește că sunt o norocoasă că le cânt piesele prietenelor mele. Și dorul devine mai ușor de dus. Și apropos, încerc să le pun în mașină copiilor mei și cântecele bunicului, că să nu uite. La „Nu mă chema”, interpretată de Nina Crulicovschi, când i-am zis lui Mihai să fie atent ce forță au orchestra și viorile, Mihai mi-a zis că sună foarte mistic, exact ca și în filmul „The Vampire Diaries”. Adică, un fel de retro, un fel de vintage. Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului.

Vineri

E zi scurtă la școală, așa că mari iluzii nu îmi fac. Că nu voi face nimic, așa ca joi, sau că voi face ceva doar pentru mine. Gălușcă înghițită deja. Mă moblizez să nu uit cumpărăturile pentru week-end care includ hala și vin și, neapărat, flori. La 2 lire buchetul de trandafiri, te simți mereu boier cu sărbătoare în casă. Numai că mi-a luat timp să mă obișnuiesc că se vând cu pereche – 8 sau 10 și au și cu termen de garanție pe etichete. Așa că una dintre flori o pun mereu în altă vază și o duc în camera fetiței – las să se obișnuiască de pe acum cu frumosul. Mă întorc repede acasă ca să le gătesc tuturor pentru week-end, să am și eu liniște în zilele de odihnă. Multă carne carnivorului, orez și nughete de soia vegetarienei, pireu cartofarului și cholent (mâncare învățată de pe aici de pe la vecini) pentru capul familiei. Pentru cea din urmă am adus din Cluj oala mea sub presiune, dat fiind că vita și fasolea se fac mai rapid în ea. Și pentru mine – varză călită, că nu îngrașă. Apropo, cei de aici au auzit pentru prima data că varza se mi poate consuma altfel decât crudă.

Sâmbăta

E liniște și pace. Vecinii din casele de alături ies și se roagă în grup în curte de când e COVID-ul și restricționată intrarea în Sinagogă. O imagine unică, pe care am văzut-o doar în Ierusalim cândva. Stau în zonă evreiască, iar aici sâmbăta e sfântă. Ne deconectăm și noi de tot ce e lumesc. Jucăm monopoly, rummikub și mergem în parc. Dormim și citim cât pentru toată săptămâna. Dar cel mai important e că avem timp de a mai rămâne cu noi înșine într-un dialog incomod uneori. Reflecții, meditații, rugăciune. Conștientizarea vremurilor în care am ajuns să trăim și cu toate astea, bucuria că „am ajuns” și „trăim”. Uneori e cazul să ne plângem mai puțin. Doar să ne bucurăm. Că mâine nu se știe…

Stări

Neputință

”la fel cum nimeni nu are putere asupra vântului ca să-l oprească

tot așa nimeni nu are putere asupra zilei morții” Eclesiastul 8

neputincioși venim pe lume

mai multă neputință vom lăsa în urmă noastră.

când soțul încearacă din răsputeri să te resusciteze

în fața copiilor speriați

dar medicul zice că nu mai e nimic de făcut

neputința e.

când lenjeria de pat încă îți mai păstrează amprenta

în timp ce pe pagina ta apar primele condoleanțe

neputință e.

și ”cauza nespecificată” de pe certificatul tău de deces

și întrebarea Evelinei

”când coboară mami de acolo de la îngeri?”

tot neputință este

poate cea mai.

sărutul Domnului e numită moartea în somn

mă consolează Rebbetzin Kampf

ca să îmi lipească inima la loc

doar cei buni au parte de ea.

în casă toate au rămas la fel cum le-ai lăsat

nimeni nu are curaj să îți adune lucrurile

și m-ai lăsat îndatorată.

acel bax de gume de mestecat (ce valori aveam pe atunci!!!)

pus pariu încă în liceu, că vei trage măcar un fum de țigară

așa și nu ți l-am mai cumpărat, deși câștigasei

asta să nu le-o povestești celor de dincolo

oricum nu te vor crede.

neputință e și Scoția pe care

din geamul rulotei nu o vom vedea niciodată

împreună

pantofii tăi nepurtați

inelele date jos de pe degete

și WhatsApp-ul care de atunci

tace…

Stări

Renaștere

pe acele vremuri locuiam la parter

și veneau oaspeți mereu în bucătăria

tapițată cu mușama

maci roșii pe pereți și un set de linguri de lemn rustice, sculptate

aduse din România.

nu conta în ce zi a saptamânii ne pășeau pragul

noi, copiii eram trimiși la culcare

în pijamale foarte groase și șosete de lână

era frig în apartamente.

cât de frumoasă era limba română

răzbită din bucătărie

vorbită de prietenii tatei

scriitori și ei

obisnuiți de-ai casei

dar și de-ai scenei de la Teatrul Verde

unde mă ducea tata la cenacluri

era anul `88

anul reînvierii și al speranțelor.

adormeam ascultându-le discursurile

entuziasmul și euforia

ciocnitul paharelor și toasturile rostite patetic

de se auzeau și în drum.

vinul se turna din sticle de plastic

colorate în mov

totul era reutilizat pe atunci –

borcanele, capacele, pungile,

și, mai ales, destinele

până și foile vechi din manuscrise

folosite apoi drept ”maculatoare” pentru teme

dar și hârtie de WC

mototlită, mai întâi, între pumni.

cercurile mov lipicioase de pe fața de masa

scrumiera de cristal plină de mucuri TEMP

foile pline de pete grase și frânturi de poeme

găsite dimineața în bucătărie în loc de micul dejun

erau semnele renasterii naționale

iar tata întinerise…

Stări

Poligon

nu mai mima lupta

eu, una, am predat armele înainte de semnalul de final

te-au tradat gloanețele oarbe din poligonul orgoliilor

chiar de nu vrei să recunoști capitularea.

dragostea noastră – fontanelă neînchisă de nou-născut

floare încolțită în tubul metalic

calibrul 308 wincester

ce a ratat ținta

Stări

Avea dreptate

111271838_578273989483700_5155599017058478693_n

omu-aleargă ca furnica și plecând nu ia nimica

ne-a strigat în urmă țiganul rezemat de gardul vechei sinagogi din Dej

văzându-ne aducând oalele la singura micvă funcțională din Ardeal

erau mai mulți

femei cu fuste plisate şi copii mici în brațe

alţii mai mărişori escaladau gardul ruginit

strivind cu tălpile steaua lui David

beau bere, fumau în draci și înjurau

paznicul care ne-a deschis era atât de beat încât nu reușea să găsească cheia

recunosc, însă, ca a ajuns la timp

se scuza că nu este lumină, că s-a defectat

am prins apusul reflectat în vitraliile multicolore

clădirea ferecată cu lanțuri grele, vechi

mi-a părut și mai abandonată

totuși avea dreptate țiganul

Stări

Avea anii tăi

110743204_313177306394651_5268683854769480541_n

m-ai întrebat dacă poezia scrisă pentru ziua ta

trebuia să conțină rimă

și de ce am dat totul din casă

nu ești primul care nu înțelege poemele maică-sii

și nici de ce nu am putut să nu scriu

păi, altfel, despre ce aș fi scris?

poate despre faptul că în prima noastră poză cu taică-to

în căminul 6 din Hașdeu

în camera cu postere cu Red Hot Chily Peppers și macho man-ul de la Marllboro

tatăl tău avea anii tăi de acum

iar geaca maro din piele întoarsă, pe care ți-ai cumpărat-o anul acesta

îmi tot genera deja-vu-uri

nu reușeam să îmi amintesc de ce

una identică avea și el în acea poză

găsită în cutiile depozitate la Cluj

gustul primelor înlănțuiri

părul blond răvășit

blugi cu talie înaltă și tricou cu spatele gol

pereți jerpeliți un raft fixat pe sfoară

scaune vechi cu numere de inventar

mereu pline de cursuri și căni murdare

și o bursă de 50 de dolari pe luna

cam atât aveam pe atunci

iar el avea anii tăi…

 

 

Stări

Mamă de bărbat

109836629_784366739057023_2633554671870488499_n (2)

am găsit în podul Aurei, în sacii depozitați odată cu plecarea noastră în UK

setul tău de medalii, colecția de ochelari haioși și cutia cu figurinele Gormiti

rama foto cu cocodil în care apăreai într-un constum de Superman

mamă de Superman mă simțeam pe-atunci.

în camera ta încă se mai păstreză puzzle-ul 3D cu hotelul Burj al Arab

și cănuța cu Fulger Mcqeen din care beau acum cafea și tastez

adunându-mi cu greu brațul de gânduri.

patul tău suprapus l-am dezinstalat ieri

am gletuit găurile din perete sigilând niște ani  odată cu ele

mi-am amintiti de barba ta zdrobită și plasturele plin de sânge de la ziua ta de 5 ani

când ți-ai scos haina pătată și ai suflat în lumânări, rămas doar în chiloții cu Spiderman

nu ai zis nici ”câr”

mamă de Spiderman am fost atunci.

și de „girafa” pe care traversam regulamentar strada

și de ”cămila caraghioasă” pe care o mulgea nana la Colonița mi-am amintit

dar și de acel mare secret –

semința pe care o plantase tati în burta mea

despre care nu trebuia să afle încă nimeni ceva vreme.

apoi privirea mi-a căzut pe masa din fier forjat din bucătărie

unde ai lăsat, într-un an de ziua mea, ca din întâmplare

un trandafir și mi-a strigat din spatele ușii închise

”cu plăcere” în stilul dulcele-acidulat adolescentin.

mamă de Gamer Legend în Hearthstone am devenit peste ani

cu mărimea 43 la pantof și cu opțiunile pentru facultățile lumii bifate.

”cu plăcere” îți voi striga de după ușa închisă în ziua în care vei pleca

într-o ultimă încercare de a fi o mamă cool

dar, de fapt, ca să nu îmi vezi luciul ochilor împovărați.

de azi sunt mamă de bărbat

 

Travaliu creativ

E iarăși ziua lui Mihai Mihailovici

105603023_3039267492807016_11438056643148928_n

Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici a reprezentat pentru mine o mare descoperire. Mi-a fost curios să aflu cum a reușit să descrie Dumitru Crudu cititorilor săi o succesiune de ani, pornind de la 28 iunie, dar nu unul oarecare și să lege în jurul aceleiași date, pe parcurusul a mai multor ani, un șir de evenimente majore. O găselniță minunată a fost această formă, acest joc de zile și de ani, care cucerește din start. Apoi, redarea exactă a tipologiilor de personaje repezentative etapelor prin care trece viața lui Mihai Mihailovici – ocupația sovietică, cel de al Doilea Război Mondial, foametea, deportările și apoi recăpătarea independenței – este realizată cu atât măiestrie scriitoricească, încât înclin să bănuiesc ficțiunea acestor personaje. Cu atât mai mult, cu cât la lansarea, la care am ajuns dintr-o pură întâmplare fericită, Dumitru m-a sfătuit să citesc cu mare atenție cartea și să îi zic apoi părerea. Cu siguranță că a știut că voi descoperi acel personaj Aurel Ghimpu, în persoana căreia voi regăsi împletirea între disidentul Gheorghe (unchiul) și poetul Simion Ghimpu (tatăl meu), iar impactul cărții va fi unul major asupra mea.

Dragă Dumitru. Nu știu în ce proporție ai reușit să sădești în fiecare personaj al tău realitate și ficțiune, știu însă că în cazul personajului Aurel ai reușit să atingi profilele ambilor frați Ghimpu – și cel vertical care spune lucrurilor pe nume asumându-și consecințele ulterioare, și pe cel sensibil, nepublicat din cauza opiniilor politice, dar dârz deopotrivă. Cu acest persoanj m-ai cucerit definitiv, pentru că a atins niște corzi durute. Pentru că și în cazul altor persoanje, numele cărora nu este deloc întâmplătoare, ai știut să lovești direct în țintă, ai știut să prezinți atât frumosul din oameni cât și lașitatea, franc, fără perdea. Și, ce nu denotă mai bine măiestria scriitoricească, decât acest act cu adevărat curajos de a descrie și personaje negative care, cu siguranță, pentru cei apropiați cercurilor literare, sunt identificabile.

Mult timp nu am știut ce și cum să scriu despre aceasta carte, dar astăzi am ascris așa cum mă iau gândurile pe dinainte, ca de obicei, fără prea multe notițe și schițe.

Înainte de a-ți mulțumi pentru această cronică amplă, țesută cu personaje vii și bine conturate aș vrea să citez un fragment (selecția fiind subiectivă, recunosc) care în exemplarul meu de carte va rămâne mereu subliniat:
„Dragi prieteni, vreau să vă amintesc că azi l-am petrecut pe ultimul drum pe unul dintre cei mai mari poeți din literatura noastră și unul dintre puținii noștri patrioți, care a sfidat deschis regimul sovietic și care a stat la bazele renașterii noastre naționale. Eu vă rog frumos, mai rămâneți ca să-i cinstim memoria și nu vă grăbiți să-l uitați chiar așa de repede”…{…}

Răzvan râdea. Bea vin și râdea. Apoi îi spuse: ”Dacă Aurel Ghimpu a fost un poet așa de bun, așa cum ai susținut pe marginea gropii, de ce n-ai scris și despre el măcar vreun rând, ceva?”

Îți mulțumesc, Dumitru!

67303441_2906630066020096_6894254140302557184_n

Stări

Pianul

pian

căminul Institutului de Arte din Chișinău

se afla pe Tolbuhin 33

„ce norocoși suntem!” mă gândeam pe atunci

„cât să mai aștept?” se întreba tata

la ai săi 50 împliniți.

mai multe talente adunate mănunchi

nu întâlneai pe nici un alt metru pătrat la Chișinău

vocalize la parter

sunete de acordeon, pian și vioară

înviorau lingurele din castroanele bucătăriilor comune

din capătul coridorului lung și întunecat

unde clocoteau la comun ciorbele

și bârfele

domnișoara actriță care insista să îi zicem „Helen”

și-a notat numele pe ușă

ca să nu greșim

țambalul scos la balconul etajului doi

umplea curtea de ritmuri populare

la scara vecină Radu făcea vocalize

se vedea mare cântăreț

evident că râdeam de el.

mai erau cazați și baleroni de la Teatrul de Operă și Balet

Vladic, fiul balerinei Zoia, se îmbrăca pe ascuns cu hainele mamei sale

ne dansa „Lacul lebedelor” pe scara blocului, unde ne așezam pe pernuțe

cel mai mult ne plăcea coroana de pene cu piatra strălucitoare din frunte

și relieful din ștrampii albi pe sub fustă

râdeam cu toții de el.

ne ruga, apoi, sa nu-l pârâm la maică-sa

îl șantajam

obțineam dulciuri din casa lui.

plânsetele Iuliei, vecina de la cinci, le auzeam în fiecare seară

era bătută peste mâini

o notă greșită la vioară

râdeam și de ea.

de la fiica balerinei de la patru am aflat cum se fac copiii

iar din moartea actriței de la doi aruncată de la etaj

am înțeles cele mai multe

l-am rugat pe tata să îmi cumpere pian, să fiu și eu în rând cu vecinii

mi-a luat un Bluthner vechi, negru

cu clape de fildeș

nu am avut curaj să îi zic că îmi displăcuseră orele de pian

știind cât l-au costat hamalii care l-au cărat la etajul cinci.

Vladic a ajuns mare baleron la Sankt-Petersburg

Iulia e vioristă de succes la Odessa

Mașa e dansatoare profesionistă în ansamblul „Joc”

iar Radu a ajuns pe marile scene din Italia

am citit în presa străină că este un fenomen

singura soprană „castrată endocrinologic”

capabilă să atingă nu știu câte octave

în ziua absolvirii i-am adus tatei diploma

în dar

de pian nu m-am mai atins

peste ani, m-am apucat de scris

Travaliu creativ

„Politicienii nu ard pe rug cărțile scriitorilor, dar nici nu le citesc”

– Irina Nechit, îți propun să vorbim despre antologia ta de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută la Editura Prut Internațional. Pentru început, aș vrea să citez câteva versuri din poemul tău „Monolog”: „Lasă-mă pe raftul prăfuit/ cu bolile și ploile mele./ Nu-mi vui printre cuvinte/ nu-mi trezi foile”. Când s-au trezit foile cărții tale de debut?

– Înainte de toate, dragă Anda Vahnovan, îți mulțumesc pentru că ai citit prima mea antologie de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută în 2018 la Editura Prut Internațional. Chiar dacă trăiești departe, la Londra, ai o mare curiozitate față de cărțile publicate la Chișinău și în general, te interesează viața culturală din R. Moldova, din România (ai locuit o perioadă în Cluj-Napoca, unde ai absolvit Universitatea Babeş-Bolyai) și scrii cu pasiune pe blogul tău despre poezia, proza de limbă română, despre realitățile din orașul tău natal, Chișinău. Constat că adeseori diaspora e mai activă în promovarea valorilor literare de la noi decât presa basarabeană. Antologia „Un om de succes…” e construită în ordine inversă, adică se deschide cu poeme inedite, încă nepublicate în volum, și se încheie cu poezii din cartea de debut, „Șarpele mă recunoaște”, editată în anul de grație 1992. Prima mea carte a fost trimisă în 1991 la tipografia de la Tiraspol, o tot așteptam și nu apărea, din cauza războiului de pe Nistru. Abia în toamna lui 1992 am văzut-o publicată, cu „Șarpele…” am debutat.

 

– Precizez că antologia cuprinde poeme selectate din volumele „Copilul din mașina galbenă” (Editura Cartier, Chișinău, 2010), „Gheara” (Editura Vinea, București, 2003), „Un fel de liniște” (Editura Vinea, București, 2006), „Un viitor obosit” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Cartea rece” (Editura Cartier, 1996), „Șarpele mă recunoaște” (Editura Hyperion, 1992). E interesant să citești versuri din diferite perioade ale unui autor. Aș vrea să-ți mai pun totuși o întrebare legată de începuturi. Când au înțeles cuvintele Irinei Nechit că se pot întâlni în spațiul poeziei?

„Cuvintele Irinei Nechit”… E prea mult spus. Dar sună frumos această expresie. Mi-ar plăcea ca măcar o persoană, citind un poem de-al meu, undeva, cândva, un poem rătăcit pe internet sau prin vreo bibliotecă, unul fără semnătură, fără numele autoarei, să-și dea seama că anume eu l-am scris. Chiar dacă visul s-ar împlini, tot n-aș putea zice că ale mele vor fi fiind cuvintele din poemul acela. Cuvintele aparțin unei limbi, eu doar le chem, le aleg, le prind din zbor sau le aștept zile îndelungi pe acelea care se aranjează, se întrețes, se zidesc în textele mele. O limbă are nevoie de poeți pentru a-și extinde puterea, pentru a-și crește potențialul, vitalitatea, strălucirea, pentru a se ozonifica, a renaște. Toți cei care scriu, citesc, vorbesc, se slujesc de o limbă sau o slujesc pe ea. Am întâlnit de curând, în prefața la „Cartea lui Iov”, tradusă de Petru Creția, o formulă dintr-un text vechi, care m-a emoționat profund: „oameni pedepsiți întru a noastră limbă”. Acest „pedepsiți” înseamnă „consacrați”, „experți” – experți în limba română. Uneori, scrisul îmi pare o pedeapsă, chiar dacă știu că e consacrare. Mai știu că e un dar de la Dumnezeu, însă nu e ușor de dus darul acesta.

– Dacă a fi poet nu este o meserie, ci o stare, care ar fi aceea?

Nu poți face din poezie o meserie. Nici să te afli permanent în stare poetică nu e posibil, s-ar rupe neuronii, s-ar sparge inima. Prea mari, violente sunt energiile poetice ca să fii conectat la ele și să reziști non-stop. Unii reușesc, dar îi poți număra pe degete.

Întrebarea ta e totuși un prilej de a mă opri un pic la ceea ce consider a fi profesia mea adevărată, jurnalismul cultural. De când am făcut facultatea, de prin 1983, i-am rămas devotată, dar am senzația că e pe cale de dispariție. Urmăresc cu groază distrugerea presei culturale din Basarabia, după 2000. Astăzi despre cultură mai scriu doar câțiva sexagenari, tot mai obosiți. Tineri nu vin în meserie, pentru că aproape nu există reviste, ziare de cultură. Statul Republica Moldova nu susține decât sporadic unele publicații culturale, acestea abia respiră. Nici vorbă să apară vreo revistă nouă. Cum să pretinzi că ai o „cultură bogată” dacă nu-ți pasă de cultura scrisă? Analize ale fenomenelor artistice, comentarii literare, dezbateri pe teme culturale, dar și materiale informative ar trebui scrise nu numai de pensionari, dar în primul rând de către oameni tineri, cu minte proaspătă, cu idei rebele. Peste câțiva ani, nu va mai avea cine scrie despre cultură în RM.

– Ce opinie ai referitor la implicarea sau nu a oamenilor de litere în politică? Unii consideră arta apolitică, dar, oare e posibil să rămâi imparțial, scriind?

Politicienii de la noi îi îngroapă bucuroși pe oamenii de artă, fără a aplica metode drastice de persecuție (arestări, deportări, torturi în subsolurile kgb-iste, arderea pe rug a cărților etc.), ci doar lipsindu-i de mijloace de existență. Statul RM are grijă să-i țină permanent pe artiști sub limita sărăciei, statistica oficială arată că oamenii de cultură sunt cel mai prost plătiți, mai prost decât șoferii de troleibuz, decât măturătorii, decât gunoierii, decât orice funcționar mărunt. Incultura, brutalitatea cinovnicilor acoperă straturile culturale subțiri de pe pământul basarabean. Cei care dețin puterea politică îi umilesc, îi ignoră, îi împing la marginea societății pe literați, drept urmare, aceștia își pierd rolul de formatori de opinie. Simone Weil îi numește pe scriitori directori de conștiință, societatea noastră, însă, nu are prea mult respect pentru propria conștiință. Cu toate acestea, cultura scrisă, arta nu piere în RM, poeții, prozatorii scriu, publică pe unde mai pot, mai mult pe internet, scriu chiar flămânzi, bolnavi, înglodați în datorii, însuși faptul că se mai tipăresc cărți, se mai joacă spectacole, se mai interpretează simfonii e un semnal bun, lumea se gândește „Uite, se mai scrie poezie, se scriu romane, se pictează tablouri, se mai face teatru, se face balet (!!), înseamnă că nu e totul pierdut”. Literatura, multă, puțină, fortifică poziția limbii române în zona pruto-nistreană pe care vedeniile imperiale ale lui Dodon o cotropesc, o fac și mai fantomatică decât este.

– Să revenim la antologia „Un om de succes și alte pierderi”. Ai inclus în ea poemul „Pluta”: „Ai intrat în marea de lacrimi/ până la umeri./ Piatra legată de gât/ rămâne ca o plută la suprafață./ Din ochii tăi blânzi/ cad lacrimi de piatră/ având forma ochilor mei./ Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte./ Mâinile desenează în aer amânarea./ Tălpile goale simt/ cum se zguduie de plâns pământul”. Comentează, te rog, versul „Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte”.

Poezia „Pluta” e din cartea „Gheara”, 2003. Mă interesa lacrima ca materie și ca bol transparent în care se cristalizează spiritul. Credeam că mările și oceanele sunt alcătuite din lacrimi. Nu mă temeam de metafore. Azi prefer să le zic imagini, sunt prudentă în folosirea lor. Totuși, încă mai consider că imaginea e cheia de boltă a poeziei. Într-un comentariu la poezia lui Marian Drăghici, criticul Alexandru Cistelecan vorbește de secvența „care ar topi lumea într-o imagine”. Caut și eu astfel de secvențe, uneori le găsesc, alteori nu.

Încă din vremea când îi descoperisem pe Bacovia, Baudelaire, Ungaretti, Sylvia Plath, Emily Dickinson, Mălăncioiu, Blandiana, Quasimodo mă fascinau laconismul, concizia, arta de a vedea limpede o idee, de a contura cu doar câteva linii un peisaj, un cadru din viață sau din imaginație.

Mai degrabă îl suport pe omul care vorbește mâncând, decât pe cel în gura căruia clocotesc cuvintele, bolborosesc haotic, încât nu le mai poate stăpâni, le scuipă, le împroașcă în toate părțile. Cam asta am vrut să exprim în versul evidențiat de tine mai sus. Dintre opiniile unor critici literari despre poezia mea, o prețuiesc în mod deosebit pe cea a lui Felix Nicolau: „Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză și decupaj nemilos. Minimalismul care ţine în frâu adevărurile grave, care se foloseşte de faţa simplă a lumii pentru a sugera găurile negre ale sufletului, este o măiestrie greu de dibuit” ( Ziarul de duminică, București, 2011).

Nu mi-aș dori însă ca literatura să se limiteze doar la texte laconice, concentrate, cizelate la sânge, nu-mi plac doar poeții care știu să comprime, să taie nemilos din textele lor, ci și cei exuberanți, cei ce scriu versuri late și lungi și supraetajate, poeme fluviu, poeme fără sfârșit. Fiecare vine cu formula sa, e firesc să existe mii de puncte de vedere și o mare diversitate de stiluri.

– Scrii în poemul „Cântec de leagăn”: „Trecurăm demult hotarele/ cântecului de leagăn/ când s-au deschis larg porțile insomniei./ Abia atunci gustarăm/ sarea și piperul nopții”. Insomniile sunt stările obligatorii poeziei?

 

Nu, insomniile nu mă ajută, dimpotrivă, aduc dezordine și zarvă în substanța mea cenușie. De regulă, scriu ziua, chiar și cele mai onirice, fantasmagorice versuri au fost scrise la lumina zilei. Gheorghe Grigurcu, referindu-se la „Un viitor obosit”, observa că „instantaneul realist se învecinează cu insertul suprarealist”. Am frecventat o vreme, cu fervoare, texte suprarealiste, poeme onirice, mi-am pus și eu la încercare capacitatea de a înfrunta imaginarul, de a-l explora, de a-i forța limitele, de a descoperi suprarealul, dar aceste experiențe le-am înfăptuit în regim diurn. Paradoxal, multe poeme nocturne s-au lăsat scrise doar cu prezența Soarelui. De Lună mi-e frică, probabil, din copilărie. Mama acoperea geamurile cu ziare în nopțile cu lună plină, ca să nu devenim lunatici. Aveam multe ziare, ne aflam în epoca ziarelor necitite, doar utilizate pentru a acoperi sau a înveli diferite lucruri; tematica sovietică, ilizibilă, indescifrabilă, nu ne interesa. Cu-adevărat destinate cititului erau cărțile, le găseam în biblioteca mamei, prima bibliotecară din sat, mergeam să citim și totodată, să stăm o după-amiază cu mama. Nu m-am gândit nici o clipă atunci, în biblioteca din satul meu natal Antonești, Cantemir, că voi scrie vreodată versuri. Totuși, încolțise în mintea mea un vis timid, visul de a face o carte, habar nu aveam ce fel de carte.

Faptul că până la urmă mi-au apărut câteva cărți îmi pare și azi incredibil, șansele de afirmare pentru cineva născut pe un tărâm adormit, amneziac, cu memorie radiată, sunt aproape nule, posibilitățile de a te rupe din plasa somnului letargic sunt minime. Mă întrebi de insomnii? Acestea nu constituie un pericol aici, mai degrabă somnolența ne caracterizează, inerția, apatia, sindromul inacțiunii, altfel zis – „somnul cel de moarte”, alias „neantul valah”. Am postat de curând pe o rețea de socializare o frază în care anunț că m-am apucat să fac un film artistic cu titlul „Somnoroasa din Basarabia”. Glumă, firește. Dar câte like-uri am adunat! Mulți m-au felicitat și mi-au dorit succes.

 

– Decupez un vers din poezia „Ca un început de cutremur”: „Strigătele mor dacă nu sunt auzite”. Strigătele sunt înmagazinate în vise, în tăceri?

Ele răbufnesc, la un moment dat. Cele mai autentice sunt poemele scrise sub presiunea lor. În textul amintit de tine îmi imaginasem o casă plină cu strigăte. Ușile sunt încuiate, iar ferestrele închise zângănesc ca la un început de cutremur. Încerc să privesc cu ochi lucizi durerea, în speranța că o voi îmblânzi dacă voi scrie despre ea.

Tocmai generația mea a fost martoră a prăbușirii unui sistem totalitar, dar nu știu dacă va apuca să vadă un sistem nou, cu-adevărat democratic, nu știu dacă va prinde vremuri mai bune într-o țară îngenuncheată, sărăcită, de unde fug toți. Strigătele, aici, nu sunt luate în seamă, „Țipătul” lui Munch, dacă ar fi adus în R. Moldova, ar sta singuratic pe un perete la muzeu, vizitatorii n-ar da buzna să-l vadă/audă.

O veselă demență, o indiferență atroce a cuprins societatea noastră, idealul omului liber, integru, e total ignorat, în schimb, a ieșit în față imaginea omului de succes. În toate domeniile, de la politică la artă, nu mai contează valoarea reală, ci emblema succesului, reprezentată prin vestimentație, frizură, manichiură, accesorii, dantură. Peste gunoaie, peste gropi, peste băltoace plutește zâmbetul perfect. Am pus și eu în titlul antologiei de poezie sintagma „un om de succes” dar firește, e durere și ironie în această denumire.

L-am visat pe tata, într-o noapte, cu un zâmbet larg pe față, așa cum nu zâmbise niciodată în timpul vieții, purta și costum luminos, de culoarea cafelei cu lapte (noi l-am înmormântat în costum negru), arăta ca un om de succes, cu o floare albă în mână, am scris o poezie despre acest vis, e una dintre cele mai importante din antologie. „De fapt, zice camera de filmat/ suferinţa nu ne mai interesează” – iată încă un vers-cheie din volumul meu antologic, l-am preluat din poezia „Urnele se deschid”; e vorba de urnele de vot.

– Trecerea timpului, pierderea părinților, metamorfozele produse de anii care se așează pe și în noi sunt linii tematice care apar adesea în textele din antologie. Cum sau dacă reușești să te împaci cu pierderile?

Dumnezeu îmi arată atâta dragoste ajutându-mă să mă trezesc în fiecare dimineață cu senzația că cei care au plecat sunt aici cu noi și că nimic nu dispare definitiv, ci doar se ascunde o vreme. Pronia e îngăduitoare cu mine, e mângâietoare, alți oameni au pierdut mult mai mult, mi-e și teamă să-mi imaginez ce e în sufletul lor, înmărmuresc gândindu-mă cum își duc povara suferințelor.

– Crezi în destin?

Cine oare nu crede? Mama mea e născută pe Nistru, tata pe Prut, aceste două fluvii m-au format și pe mine, am un destin pruto-nistrean. Din fericire, limba română nu ține cont de frontiere geopolitice, așa că eu, fiind legată fizic de spațiul RM (nu am avut nici timp, nici bani să-mi fac cetățenie română, adică europeană), îmi pot trimite versurile spre orice persoană vorbitoare de română, din orice punct de pe glob. Totodată, pot citi poezie română în cantități nelimitate, scrisă de clasici, de debutanți, de optzeciști, douămiiști, postdouămiiști, pot citi și poeziile tale, Anda, scrise la Londra. Mă bucură și reacția colegilor de peste Prut la poezia mea, le mulțumesc pentru unele comentarii în publicații literare, îi mulțumesc revistei Observator cultural pentru că a publicat o cronică la antologie, o cronică semnată de Adina Dinițoiu care punctează: „Poezia Irinei Nechit este una – aşa cum spune şi titlul antologiei – a „pierderilor“ (în special a părinţilor, a universului familial, dar şi în genere a „pierderilor” pe care le presupun maturizarea şi înaintarea în vârstă), dar în egală măsură a „urmelor“ – a urmelor scripturale, a recuperării (proustiene a) timpului, amintirilor, fiinţelor dragi, prin însuşi actul scrisului, prin gestul poetic”.

– Când vei lansa antologia la Chișinău?

Pe 2 octombrie, la sediul central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. O voi invita, desigur, și pe nepoțica mea Teodora Vasiliu de 7 ani, deoarce coperta a fost realizată după un desen al ei. Mă regăsesc în copertă – privindu-i culorile și liniile trasate spontan, ingenuu, am un sentiment de revenire la seninătatea mea de până la anii în care am suferit pierderi, mari și mici, îi mulțumesc Teodorei pentru copertă și sper ca măcar unele poezii din antologie să fie citite și de generația ei.

Dna Nechit, vă mulțumesc mult pentru dialog.