Travaliu creativ

Negustorul poveștilor mediteraneene – Paul Gabor

Mi-au venit prin poștă ambalate perfect, ca un dar scump, ce trăda multă grijă față de conținut. Cu aromă de Mediterană. Cărțile lui Paul Gabor, un oaspete din trecut al întâlnirilor literare de la Londra, pe care am avut onoarea să îl prezint acum aproape trei ani, mi-au creat, încă de la „Negustorul de pipe” un sentiment amestecat. Aerul relaxat și tăios al autorului contrasta puternic cu momentele de o sensibilitate rară din acea primă carte. Un autor aparent dur, dar care împletește cu atâta finețe, pe taraba lui de negustor, arome de mentă și mosc, busuioc și pâine prăjită cu usturoi, alge în saramură și arome de tutun cubanez.

Am vorbit despre acest aspect la lansarea primei cărți. Celelate două care au urmat continuă aceleași linii ce se alternează periodic, între subiecte și povești sensibile și imagini, aparent imposibile: „Ne obișnuim cu moartea alături. Se pune la masă cu noi și soarbe din același pahar. Nu ne mai pasă, mirosim la fel, ne îmbrăcăm la fel, mergem cu aceiași pași în cadență. Moartea surâde, mă trec fiori pe spinare: Ține-mi puțin coasa, trebuie să mă leg la șireturi”. „Din barul Soniei am mers pe buza mormântului celui mai trist clown din lume. Mi-a dat o rețetă de cozonac cu stafide și m-a sfătuit să nu mai trag de lanțurile ceasurilor cu cuc: pot rămâne acolo, prizonier, între două timpuri, care se vor scurge repede, în dezavantajul meu”. „Îmi este milă de ei. Duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari, ca niște funduri de mămăligă prin care nu poți pătrude cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate”.

Fragmentele de mai sus sunt citate din „Rapel”, cea de-a doua carte a autorului venită să confirme forța stilului unic, sacadat, al developării imaginilor, aromelor și miresmelor. O coborâre, într-adevăr abruptă, printr-un sistem de coardă dublă, spre miezul trăirilor. Această coborâre, continuată și în „Mediterana din mine”, devine una și mai periculoasă, de data aceasta pe funii împletite din fâșii de cearșaf: „Despre alchimie aș fi încântat să vorbesc și eu la nesfârșit, în special despre felul în care am tăiat cearșafurile nefolosite cu dinții și mi-am făcut funii pentru a vedea ce se află în adâncul sufletului tău de piatră”. „Acum nu mai cred că mai am de ales. Se mai poate schimba ceva? Simt cum băieții de la salubritate intră cu camioanele în inima mea și mi-o curăță”.

„Urăsc acum pasărea albastră, pentru că ne privește de undeva, de pe o streașină ironică și ruptă, iar noi am devenit doi necunoscuți care se mai ciocnesc din când în când în vis, eu adulmec ușile care scârțâie deschizându-se în miez de noapte, tu cumperi lacăte cu care îmi vei închide corpul atunci când ultima picătură de alcool se va evapora din rănile mele”. Am lăsat intenționat acest frumos pasaj la sfârșit. Este unul dintre preferatele mele. Îi simt încărcătura emotivă puternică și, țin să menționez, că printre arome și mirosuri, Mediterana scaldă și multe imagini erotice. Las suspansul, așa, în aerul sărat al mării pentru cei dornici să-i inhaleze apusul.

Stări

Rubla

boțul negricios, înfășat ca un cocon

arătat pe furiș din geamul maternității nr. 1 de pe pod

nu semăna deloc cu ceea ce îmi imaginam eu ca va fi un frate

a urmat ritualul cu frânghia aruncată peste pervaz

de care tata i-a legat mamei plasa cu mâncare

și cu cele cerute.

la ”Lumea copiilor” de la Botanica am ales cea mai scumpă față de plapumă

cu două păsări colorate brodate pe ea

dar de nuntă i-am făcut-o peste mulți ani fratelui

păstrând-o tocmai pentru acest prilej.

bucătăria se umpluse de oaspeți și rude

sugestii originale pentru nume de băiat

ceva măreț ar fi cazul să fie, zicea nașul Grig

oferind o pungă cu un cadou pentru copilaș

și cu o rublă pe fundul ei

capul imens a lui Lenin lipit de celofan.

”mintea tatei cea de pe urmă”, zicea tata

Patriciu, Cezar

Mihai, până la urmă, că e anul lui Eminescu.

de trei zile mama nu mai era acasă

tata, fericit, alerga între servici și drumurile la spital

servit oaspeții și cinstit toți vecinii

între reconfigurat camera și mutatul meu în living

cu tot cu jucării.

”Lucian” a decis mama în ultimul moment

nu poate fi rusificat

de două zile tot ”Mișca” l-au dezmierdat asistentele

mie îmi era indiferent cum o să îl cheme

oricum ar fi fost – tot îmi furase patul, mama, locul din brațele tatei

care avea acum un nou trofeu

am găurit cu ciudă punga de cadouri și am furat rubla

adormind singură

cu recompensa în buzunar

răzbunată

Stări

Sârme

după atâția ani mă bântuie încă

acele rufe înșirate pe sârme

în fața căminelor cu 5 etaje din cărămidă albă

identice.

stâlpi de metal

cu patru fire contorsionate la capete

expunere publică a dedesubturilor

rasturnate din ligheane colorate

ca o marfă pe tarabele negustorilor ambulanți.

cerceafurile apretate eliberate de urmele păcatelor

fluturau ca niște steaguri

pacea de după capitulare.

motive de ceartă cu copiii din curte

ce alergau jucându-se de-a mijatca printre ele

ca prin livezile cu vișini înfloriți

încolonați în șiruri

murdărindu-le.

surse de bârfe printre vecine

curioase de prea multe

sârmele

spânzurători ale marilor piețe

forme de judecăți publice

executau nemilos, fără drept de apel

statutul

de curată sau nu prea.

tinereți mătăsoase zbuciumate în rafalele vântului

alături de lâna înnădită a bătrâneților

și scutecele de bumbac – perioada dintre.

sărăcii cârpite și chilipiruri scumpe

de la cine? cu ce preț?

oh, și mai ales, sutienele dantelate –

trădătoare nemiloase ale tainelor femeiești

spasmând nervul optic

bărbaților ieșiți să fumeze seara

pe balcoane

Travaliu creativ

Omul acvariu sau rusul cel bun

Despre Ivan Pilchin, personajul și omul, autorul culegerii de poezii „Omul acvariu”, am citit la soția sa Maria în unul dintre poemele postate pe rețea, acum câțiva ani. Imaginea unui ”rus bun” m-a amuzat. Apoi, poemul erotic în care autoarea este ”frământată” ca o pâine și se întreabă dacă îi aud vecinii, mi-a trezit simpatia față de acest cuplu literar, o simpatie, confirmată de poemele lui Ivan, în care citim ”ești rusoaică la București și româncă la Moscova, iar în patul meu ești femeia de iubit” (dialog-ecou cu volumul Mariei ”Poeme pentru Ivan Gogh”) sau

”tu și eu suntem apă

și atunci când ne iubim

unul pe altul

apele noastre se contopesc

împreună

se împletesc ca niște valuri mlădioas

și devin un tot întreg”.

”Melancolie cu ochi albaștri”, o dezmiardă Ivan și, înțeleg că, privind lucrurile în ansamblu, doar într-o simbioză, într-un joc de ocheade, împletindu-le apele, reușesc să am o imagine completă – una de o rară sensibilitate. Or, într-o perioadă în care poezia sensibilă și senzuală a fost considerată un act de slabiciune, în discordanță cu temele dure și formele tăioase ale modernității, Ivan devine eroul care își recunoaște și cultivă ”călcâiul lui Ahile” – dragostea pentru Maria. Personajul liric își asumă dezgolirea publică a acesteia, cu toate consecințele, în acest minunat volum ”Omul acvariu” apărut la editura ARC în 2020. Vă învit să descoperiți, prin lentila sticlei acvariumului, această inimă dezgolită de viteaz , să îi urmăriți ritmul și pulsul. Să îi auziți sensibilitatea. Oare, totuși, o aud vecinii?!?

Stări

Rochia

”Dumnezeu să îi” încerc că scriu în comentariu

iar autocorectorul îmi sugerează – ”ierte”, ”odihnească” sau ”primescă printre îngeri”.

am scris prea des mesajul ăsta în ultimul timp

încât am și uitat care a urmat după care

să mă ierte.

cei mai mulți, totuși, bărbați sub 70

înțeleg, doar,

că și ei, toți morții

au amânat unele lucruri

unele drumuri

timp nu e sufucient niciodată pentru toate

tăcerile și iertările

pentru toate cărțile bune.

și atunci

pe care dintre ele și, mai ales,

alături de cine

sub a cărui cer și în ce limbă?

care dintre pozele noastre din telefon vor fi, de fapt, ultimile?

dar rochia?

Stări

Straturi

în ajunul zilei tale

am pregătit prajitura ta preferată cu iaurt

in straturi de foi de aluat.

așez primele foi – balul de absolvire

rochiile cusute stângaci

buclele neuniforme, unghiile false lipite cu super glue

tocuri de 5.

torn iaurtul – vara la mare cu cortul în Balabanovka

scrisorile amoroase pe care ți le citeam pe ascuns

un strat de ulei – drumul lung cu trenul spre Cluj așezate pe valizele de lemn

ale tinerilor ce mergeau în armată.

apoi iar foile – deja măritate, mame

ambele câte doi băieți și o fată

stratul de iaurt – orașele care ne despărțeau și mesajele de pe WhatsApp

șterge-le, ziceam

să rămână doar între noi

frustrările nerezolvate

frământările ridurilor

ale trădărilor, mai ales.

ți-ai plâns în agonie toate lacrimile pe cearceaful de pe care ți-au ridicat trupul

lăsându-l umezit

drept mărturia singurătății dinaintea ultimului zbor

și te visez mereu trecând pe lângă mine

pe o bandă paralelă, dar în direcție opusă

suavă, cu părul scurt, roșcat, ca atunci la 18

copilă.

măcar de bătrânețe ai scăpat

Pastile fără zahăr

Încuiați

Suspansul prelungit al pandemiei, inițial cu o speranță de final, ulterior cu o necunoscută înmulțită cu alte necunoscute, m-a reforumulat. Mi-a schimbat schema funcțională. M-a redefinit.

Metamorfoza s-a produs dureros pentru început, apoi – cu resemnare și acceptare. Și dacă asta e ce avem, va trebui să găsim fericirea și în noi, și doar cu noi, cei din casă. Dintre toate contactele din agenda de telefon, în fond, am înțeles că ce e mai de preț e aici, după aceeași ușă, pe care o deschidem doar celor de la Amazon.

În spatele zgomotelor și a agitației insuportabile altă dată, ne-am și auzit, în sfârșit. Ne-am și ascultat. Am reluat obiceiul discuțiilor lungi, a jocurilor în familie, întinse pe masa de pe care adunăm în viteză farfuriile, că să dăm cu zarul.

Plăcerea statului laolaltă. Trișatul în favoarea fratelui celui mai mic. Solidaritatea.

Ne-au lipsit prietenii, dar ne-am devenit prieteni unii altora.

Ne-au lipsit călătoriile. Am revizuit albumele cu fotografii, demult uitate, călătorind prin amintirile tot mai în ceață.

Ne-au lipsit restaurantele, dar am copt și inventat mâncăruri din alea în 7 etape, pe care, nu am avut nicicând răbdare să le facem. Împreună.

Am avut și de câștigat. La cântar inclusiv.

Haine on-line am comandat impulsiv, bucuroși de opțiunea ”retur gratuit”, cu ridicare de la domiciliu. Am bifat din start cu o mărime mai mare. Nu am dat greș. Le-am rupt etichetele și le-am călcat pe toate, în ciuda faptului că nu vor fi purtate curând. Plăcerea planurilor unei normalități viitoare.

Așteptarea s-a domolit. Când o fi, atunci o fi. Dacă.

Pînă atunci, am reprobat toate fustele. Ceva s-a întâmplat cu fermoarele. S-au blocat la jumătatea drumului. Sigur nu de rugină. Parcă nici nu îmi mai plac. Le voi da. Sunt din viața de până la.

Altădată m-ar fi înfuriat rotunjimile apărute. Acum mă bucur, că doar atât e prețul plătit lockdown-ului. Mutilarea fizică. Mulțam de mintea neciobită. Încă.

Suntem mai adaptabili decât bănuiam.

Dacă acceptăm încercările ca atare.

Apele tulburi.

Morțile ca pe un firesc.

Oamenii așa cum sunt.

Kilogramele în creștere.

Viața – cum ne este dată.

Până când avem cu cine sta încuiați după ușă.

Travaliu creativ

DesCÂNTECEle și nuanțele vinului

Microantologia cu oenigrame semnată de Vasile Botnaru este un album-bijuterie. O invitație la vals a poeziei cu nuanțele vinului. O completare armonioasă a versului cu stările culorilor. Absorbirea acestui melanj duce la un efect senzorial profund. Cine s-ar fi gândit că în afara vinului-gust, vinului-stare, vinului-poveste, mai există și vinul-culoare cu o paletă uimitoare de nuanțe, de la minor la major.

Descoperind tablourile pictate in vin a lui Vasile Botnaru, mi s-a deschis o portiță către o nouă frecvență senzorială. Magie și mister. Primul tablou l-am primit cadou de la vărul meu Dorin, care mi l-a adus la Cluj, acum mulți ani. Bijuteria casei. Pe cel de-al doilea l-am primit ca și premiu în urma unui concurs de scriere câștigat la ”Radio Europa Libera” și a fost cel mai râvnit și sperat dar. Mai mult chiar decât diploma. Va lua drumul Londrei, să le prezint și englezilor câte fețe ale vinului au știut să găsească și să exprime moldovenii și câte stări nebănuite ne poate oferi.

Despre talentul autorului, nici că mai are rost să pomenesc. Mâna lui Dumnezeu pusă pe capul omului potrivit, care a știut să creeze din vin un personaj, a fost neîntâmplătoare. Vasile Botnaru a știut să îi ofere vinului o nouă formă de viață. Iar împletirea acestuia cu poezia scrisă de clasici i-a conturat consistența.

Un album senzorial la loc de cinste în biblioteca mea.

Stări

Purim

casa în care am fost invitați de Purim, sărbătoare evreiască,

se deosebea de celelalte vizitate până acum

simplă dar îndestulată.

rafturi până în tavan pline ochi cu cărți

fără televizor

mese legate una de alta pline cu bunătățuri și băuturi

hala coaptă de casă.

de aici au plecat în lume 6 copii

au ramas părinții și o bătrână de 90 de ani care a coborat scările neînsoțită

pipăind balustrada de lemn alb, alăturându-se mesei gălăgioase

mama gazdei

oarbă și surdă, micuță și gârbovită.

comunică prin atingerea mâinilor

tactil.

am fost avertizați să nu ne speriem de sunetele pe care le emite

a fost unul dintre acei 10.000 de copiii care au venit în `39 cu Kindertransport-ul

copii evrei rupți de părinți și adăpostiți de Marea Britanie

în familie despărțirea este un subiect tabu.

bătrâna a mers mai întâi la chiuveta din hol și s-a spălat pe mâini,

șoptindu-și binecuvântarea

a stat cu noi la masă

a mâncat singură

a băut și ceai cu miere, amestecând încet

înainte de a se retrage a mers să își spele din nou mâinile.

mesenii veseli, cu măști pe față și costume colorate

râdeau în hohote, batrâna se îndeparta

”Baruh ata Adonai…”

singurele cuvinte învățate de mama ei la despărțire ”I am hungry”

nu le-a rostit aici niciodată

Nerv de mamă³

De pe taburet

Pentru că sunt imediat două luni de când ne-am inchis prin case, grație noii tulpini a nu mai puțin vechiului virus, am zis sa scriu un textuleț. Măcar el să se întâmple, dacă mai mult nimic. Timp am dobâbdit o grămadă, doar că totul se întâmplă doar virtual, în papuci de casă și de pe taburetul din bucătărie.

În fiecare cameră am câte un ”conectat” la vreun zoom sau skype-call, așa ca până la ora trei va trebui să mă costumezi în ”strecurătoare”, că ”omul invizibil” așa și nu am reușit să devin. Intru la primul elev încetișor ”în clasă”. El îți arată că e camera video pornită. Buuun. Mă strecor pe dedesupt să îmi iau dintr-un sertăraș feonul de păr și ca o panteră mă strecor încetișor înapoi. Verific dacă în cadru nu intră și ”laterarele” mai puțin ordonate cu coji de fistic, doze goale și cosmetice împrăștiate, că deh! o zi-două s-a mai putut ține ordinea, dar deja de aproape două luni e to much. Mai bine nu mişcăm camera din loc și gata, decât să ne chinuim cu curățenia zilnică. Iată și soluția găsită ușor de copchil, care zice că am sechele sovietice și sunt stresată de curățenie. Camera trebuie să fie comfortabilă pentru locuitor, nu pentru vizitatori, clar? ”Mami, nu înțelegi nimic!”

Ca să nu pornim o discuție contradictorie pe acest subiect (a câta mia oară) merg la altul în cameră. Baricadat cu haine tăvălite pe jos, că, cică, era în grabă cu căutatul tricoului și nu a avut timp nici să le ridice, nu că nu ar fi intenționat. Încerc să îl cred, doar că, parcă nu prea îmi vine. Mă rog, e în oră on-line și nu vreau să îl stresez în plus. Pe birou, în spatele lap-topului, un adevărat bufet suedez. Iar pe pervaz – băuturi încolonate. ”Da e voie să mănânci în oră?”. ”Păi la școală argumentul era, că nu ar avea nimic împotrivă, doar că facem firimituri. Acum nu mai au cum da înapoi și nu comentează. Mai ales că nici zgomot nu facem. Microfoanele sunt deschise doar când e nevoie să răspundem la ceva”. Bine, zic. Dacă asta e regula… pe timpul nostru era lipsă de respect, dar acum, mă rog. Are sens să mai zic ceva?

Merg să mă strecor în a treia cameră, care, cândva, pe deplin se considera dormitorul conjugal. Acum e sală de clasă pentru clasa a 12-a a fetei mele. Pe lângă ”decorul” cu masa de călcat și fierul cu aburi, în spate se mai vede și aspiratorul. Vreo două zile ne-am tot stresat unde să le mutăm, dar am renunțat. Muți camera mai în sus, să se vadă de la nas și o juma de tavan și gata! Iată soluția. Și cum de nu mi-a venit în cap așa ceva? Ei, pentru că nu știm nimic, evident. Dar hainele mele si lenjeria, tot aici au rămas. Ba mă strecor, că mi-e prea frig și îmi mai trebuie un puloveraș, ba mi-am udat șosetele, ba un încărcător de telefon, ba o carte. Și uite așa am mai prins frânturi din ce fac ei pe la școli și care e atmosfera din clase. Pe toți, culmea, îi văd de la gât în sus în ferestruici. Și ei, probabil din același motiv al decorului. Sau, pentru că, probabil, majoritatea au bluzele trase peste cap cu o secundă înaintea începerii orelor, iar în partea de jos pijamalele au devenit uniforme. Că doar nu am fi descoperit noi America în acest sens.

Recunosc că în camera asta am avut tentative să dorm în patul din ”colțul mort” al camerei video, dar mi-a zis fiică-mea că sforăi și trebuie să păzească mereu microfonul să nu se dea de gol. Așa că…

Camera ”șefului” e cea mai neizolată fonic, având o ușă fără sticlă, cu zăbrele de lemn doar. Ei, în chirie mari mofturi nu faci. Așa că aici trebuie să fiu mereu atent dacă pot aspira când e soțul în vreo discuție cu cineva, blenda, dacă e în meeting, sau, mai ales, să întind rufe, dacă e vreo conferință. Măcar am avut minte să îi aducem pianul în spate, pe fundal, ca doar uscătorul plin de șosete și de-alte-cele poate fi tras mai la dreapta și nu e nevoie nimeni să ne știe dedesubturile. Până în ziua de azi mă mir de timpurile când lumea își înșira toată chiloțăraia afară, în văzul tuturor, dar ”așa erau vremurile”. Nu știm noi nimic.

Așa că – acte și scann-uri în două cu rufe, consultații on-line cu medicul, amestecând în cratiță, lecții – cu zgomotul feonului și skype-call-uri cu centrifuga mașinii de spălat. Nici un scriitor dintre cei citiți de mine de până acum nu a putu prezice acest minunat mix! Nici chiar regizorul filmului ”Contagion” turnat în 2011 care a cam prevăzut această molimă, nu a presupus și culisele pandemiei. Ar fi ieșit o comedie de Oscar! Plus orele on-line de sport și de înot, despre care am auzit – curat capodoperă!!!

Și din câte puteți deduce – de vorbit la telefon – nu am cum, decât, pe taburet în bucătărie. Și asta când nu urlă hota sau zbârnâie mașina de vase, că nu mai aud nimic. Sau, dacă am semnal… adică, mai deloc.

Înfofolită în hanoracul-plapumă (foarte bună achiziție de sezon), cu papuci îmblăniți aduși de la Moscova, ghemuită pe taburet (târziu m-am prins că pe unul mai lat nu amorțește fundul așa de tare), îmi petrec cea mai mare parte a zilei ”noii ere”. În primăvară-vară măcar puteam merge în garaj. E frig acum. Mai nou, chiar urc pe masă, rezemându-mă de microunde și pun telefonul pe hotă, ca să am mâinile libere, când mai interceptez, totuși, vreo discuție importantă cu prietenele mele. De pe hotă Internetul prinde mai bine. Sunt ”voluntarul” care primește mesaje pe whatsapp cu noua ”livrare” care va trebui să meargă într-o anumită cameră, într-un anume perimetru de timp. Ceai, cafea, suc, apă, pâine prăjită cu unt și usturoi (da să fie pâinea caldă și untul topit), lapte și cereale, fructe sau omletă (cu ciuperci sau fără). Toate făcute rapid, să reușim în pauză. Cu free-delivery. Iar atunci când se întâmplă să ies la magazin, comunicam tare eficient prin mesaje. Dovezile le-am atașat în poze 🙂

Ieri după amiază, în sfârșit, m-am întins în una dintre camere și am sunat-o pe o prietenă, cu care așa și nu ne-am potrivit cu programaul de vreo 5 zile. Mi se spune că ar trebui să o eliberez. Că, în sfârșit are și el (mezinul) liber să se joace și e în rețea. Iar el e pe push-to-talk, și mă voi auzi când vorbesc. Mai ales în română!!! Bine, zic și plec, încercând să rețin acest concept, să evoluez un pic că și așa ”nu știu nimic”. Mi-e milă de el – contact social acum iok, măcar virtual.

”Scuze, Silvica, că al meu e pe push-to-talk, auzi… Mă mut și-om putea vorbi mai lejer”. În camera fetei era skype call-ul cu Clujul, (cum de am uitat că e o rutină zilnică deja) și, ca de obicei, prietenele fetei mele mă salută politicos ”Bună seara! Ce faceți?” Și se face liniște. Tare faine copile, zău, dar ele au poveștile lor. Ok. Am înțeles tăcerea. Loc pentru încă o pereche de urechi nu este. Mă retrag și mă trântesc în living. Oooo! Un crac peste spătar, trei perne sub șale. Fericire!!! Fix două minute, când soțul, după o zi teribil de grea, în care și eu am obosit, doar ascultându-le problemele, zice că ar vrea să se culce mai devreme și … să mă mut. Îl cred și pe el. Toată ziua în stres și tastat acte – totuși e mai greu decât pe taburet și la castroane.

În sfârșit găsesc o cameră liberă la cel mai mare. Plonjez printre hainele vraiște de pe jos și mă arunc în pat. E plecat la baie!!! Eeeeee!!! Și bufetul suedez e pe loc, și niște guri de suc mai prind. ”Da, Silvica! Ce ziceai???” Fix aici revine fiu-mi-o și zice că vrea să se întindă și el. A avut azi teste. Mai are mai târziu niște teme de făcut și ar vrea să se odihnească un pic. Îl cred și pe e, off… Opțiuni am doar două – ori nu vobresc la telefon si stau ”silent” în fostul dormitor, ori vorbesc, dar de pe taburet.

Știți poezia aia veche rusească ”dub, oreh, ili mochialo???”. Și iată-mă din nou pe taburetul meu. Lasă mai bine să doară oasele, decât să mă culc nevorbită. Numai că deja au început să se audă copiii Silviei. Voiau la somn.

Totuși nu mă plâng. Altora le e mult mai greu, știu. Măcar să vă bucurați și voi un pic, că și nouă nu ne e dulce. Mai ales că vecina de deasupra, cu patru copii, zice să la ea și bucătăria e ”luată”. E mai mult o relatare, pe care, cu siguranță, pe când le-o voi povesti nepoților, vor zice că inventez, dar dovada scrisă va rămâne. Aici. Cu tot cu pozele mesajelor noastre pandemice, de care sunt sigură, că ne vom aminti apoi cu drag. Pe când se vor împrăștia cu toții în lume.