Stări

Purim

casa în care am fost invitați de Purim, sărbătoare evreiască,

se deosebea de celelalte vizitate până acum

simplă dar îndestulată.

rafturi până în tavan pline ochi cu cărți

fără televizor

mese legate una de alta pline cu bunătățuri și băuturi

hala coaptă de casă.

de aici au plecat în lume 6 copii

au ramas părinții și o bătrână de 90 de ani care a coborat scările neînsoțită

pipăind balustrada de lemn alb, alăturându-se mesei gălăgioase

mama gazdei

oarbă și surdă, micuță și gârbovită.

comunică prin atingerea mâinilor

tactil.

am fost avertizați să nu ne speriem de sunetele pe care le emite

a fost unul dintre acei 10.000 de copiii care au venit în `39 cu Kindertransport-ul

copii evrei rupți de părinți și adăpostiți de Marea Britanie

în familie despărțirea este un subiect tabu.

bătrâna a mers mai întâi la chiuveta din hol și s-a spălat pe mâini,

șoptindu-și binecuvântarea

a stat cu noi la masă

a mâncat singură

a băut și ceai cu miere, amestecând încet

înainte de a se retrage a mers să își spele din nou mâinile.

mesenii veseli, cu măști pe față și costume colorate

râdeau în hohote, batrâna se îndeparta

”Baruh ata Adonai…”

singurele cuvinte învățate de mama ei la despărțire ”I am hungry”

nu le-a rostit aici niciodată

Nerv de mamă³

De pe taburet

Pentru că sunt imediat două luni de când ne-am inchis prin case, grație noii tulpini a nu mai puțin vechiului virus, am zis sa scriu un textuleț. Măcar el să se întâmple, dacă mai mult nimic. Timp am dobâbdit o grămadă, doar că totul se întâmplă doar virtual, în papuci de casă și de pe taburetul din bucătărie.

În fiecare cameră am câte un ”conectat” la vreun zoom sau skype-call, așa ca până la ora trei va trebui să mă costumezi în ”strecurătoare”, că ”omul invizibil” așa și nu am reușit să devin. Intru la primul elev încetișor ”în clasă”. El îți arată că e cu camera video pornită. Buuun. Mă strecor pe dedesupt să îmi iau dintr-un sertăraș feonul de păr și ca o panteră mă strecor încetișor înapoi. Verific dacă în cadru nu intră și ”laterarele” mai puțin ordonate cu coji de fistic, doze goale și cosmetice împrăștiate, că deh! o zi-două s-a mai putut ține ordinea, dar deja de aproape două luni e too much. Mai bine nu mişcăm camera din loc și gata, decât să ne chinuim cu curățenia zilnică. Iată și soluția găsită ușor de copchil, care zice că am sechele sovietice și sunt stresată de curățenie. Camera trebuie să fie comfortabilă pentru locuitor, nu pentru vizitatori, clar? ”Mami, nu înțelegi nimic!”

Ca să nu pornim o discuție contradictorie pe acest subiect (a câta mia oară) merg la altul în cameră. Baricadat cu haine tăvălite pe jos, că, cică, era în grabă cu căutatul tricoului și nu a avut timp nici să le ridice, nu că nu ar fi intenționat. Încerc să îl cred, doar că, parcă nu prea îmi vine. Mă rog, e în oră on-line și nu vreau să îl stresez în plus. Pe birou, în spatele lap-topului, un adevărat bufet suedez. Iar pe pervaz – băuturi încolonate. ”Da e voie să mănânci în oră?”. ”Păi la școală argumentul era, că nu ar avea nimic împotrivă, doar că facem firimituri. Acum nu mai au cum da înapoi și nu comentează. Mai ales că nici zgomot nu facem. Microfoanele sunt deschise doar când e nevoie să răspundem la ceva”. Bine, zic. Dacă asta e regula… pe timpul nostru era lipsă de respect, dar acum, mă rog. Are sens să mai zic ceva?

Merg să mă strecor în a treia cameră, care, cândva, pe deplin se considera dormitorul conjugal. Acum e sală de clasă pentru clasa a 12-a a fetei mele. Pe lângă ”decorul” cu masa de călcat și fierul cu aburi, în spate se mai vede și aspiratorul. Vreo două zile ne-am tot stresat unde să le tot mutăm, dar am renunțat. Muți camera mai în sus, să se vadă de la nas și o juma de tavan și gata! Iată soluția. Și cum de nu mi-a venit în cap așa ceva? Ei, pentru că nu știm nimic, evident. Dar hainele mele si lenjeria, tot aici a rămas. Ba mă strecor, că mi-e prea firg și îmi mai trebuie un puloveraș, ba mi-am udat șosetele, ba un încărcător de telefon, ba o carte. Și uite așa am mai prins frânturi din ce fac ei pe la școli și care e atmosfera din clase. Și pe toți îi văd de la gât în sus în ferestruici. Și ei, probabil din același motiv al decorului. Sau, pentru că, probabil, majoritatea au bluzele trase peste cap cu o secundă înaintea începerii orelor, iar în partea de jos pijamalele au devenit uniforme. Că doar nu am fi descoperit noi America în acest sens.

Recunosc că în camera asta am avut tentative să dorm în patul din ”colțul mort” al camerei video, dar mi-a zis fiică-mea că sforăi și trebuie să păzească mereu microfonul să nu se dea de gol. Așa că…

Camera ”șefului” e cea mai neizolată fonic, având o ușă fără sticlă, cu zăbrele de lemn doar. Ei, în chirie mari mofturi nu faci. Așa că aici trebuie să fiu mereu atent dacă pot aspira când e soțul în vreo discuție cu cineva, blenda, dacă e în meeting, sau, mai ales, să întind rufe, dacă e vreo conferință. Măcar am avut minte să îi aducem pianul în spate, pe fundal, ca doar uscătorul plin de șosete și de-alte-cele poate fi tras mai la dreapta și nu e nevoie nimeni să ne știe dedesubturile. Până în ziua de azi mă mir de timpurile când lumea își înșira toată chiloțăraia afară, în văzul tuturor, dar ”așa erau vremurile”. Nu știm noi nimic.

Așa că – acte și scann-uri în două cu rufe, consultații on-line cu medicul, amestecând în cratiță, lecții – cu zgomotul feonului și skype-call-uri cu centrifuga mașinii de spălat. Nici un scriitor dintre cei citiți de mine de până acum nu a putu prezice acest minunat mix! Nici chiar regizorul filmului ”Contagion” turnat în 2011 care a cam prevăzut această molimă, nu a presupus și culisele pandemiei. Ar fi ieșit o comedie de Oscar! Plus orele on-line de sport și de înot, despre care am auzit – curat capodoperă!!!

Și din câte puteți deduce – de vorbit la telefon – nu am cum, decât, pe taburet în bucătărie. Și asta când nu urlă hota sau zbârnâie mașina de vase, că nu mai aud nimic. Sau, dacă am semnal… adică, mai deloc.

Înfofolită în hanoracul-plapumă (foarte bună achiziție de sezon), cu papuci îmblăniți aduși de la Moscova, ghemuită pe taburet (târziu m-am prins că pe unul mai lat nu amorțește fundul așa de tare), îmi petrec cea mai mare parte a zilei ”noii ere”. În primăvară-vară măcar puteam merge în garaj. E frig acum. Mai nou, chiar urc pe masă, rezemându-mă de microunde și pun telefonul pe hotă, ca să am mâinile libere, când mai interceptez, totuși, vreo discuție importantă cu prietenele mele. De pe hot[ Internetul prinde mai bine. Sunt ”voluntarul” care primește mesaje pe whatsapp cu noua ”livrare” care va trebui să meargă într-o anumită cameră, într-un anume perimetru de timp. Ceai, cafea, suc, apă, pâine prăjită cu unt și usturoi (da să fie pâinea caldă și untul topit), lapte și cereale, fructe sau omletă (cu ciuperci sau fără). Toate făcute rapid, să reușim în pauză. Cu free-delivery. Iar atunci când se întâmplă să ies la magazin, comunicam tare eficient prin mesaje. Dovezile le-am atașat în poze 🙂

Ieri după amiază, în sfârșit, m-am întins în una dintre camere și am sunat-o pe o prietenă, cu care așa și nu ne-am potrivit cu programaul de vreo 5 zile. Mi se spune că ar trebui să o eliberez. Că, în sfârșit are și el (mezinul) liber să se joace și e în rețea. Iar el e pe push-to-talk, și mă voi auzi când vorbesc. Mai ales în română!!! Bine, zic și plec, încercând să rețin acest concept, să evoluez un pic că și așa ”nu știu nimic”. Mi-e milă de el – contact social acum iok, măcar virtual.

”Scuze, Silvica, că al meu e pe push-to-talk, auzi… Mă mut și-om putea vorbi mai lejer”. În camera fetei era skype call-ul cu Clujul, (cum de am uitat că e o rutină zilnică deja) și, ca de obicei, prietenele fetei mele mă salută politicos ”Bună seara! Ce faceți?” Și se face liniște. Tare faine copile, zău, dar ele au poveștile lor. Ok. Am înțeles tăcerea. Loc pentru încă o pereche de urechi nu este. Mă retrag și mă trântesc în living. Oooo! Un crac peste spătar, trei perne sub șale. Fericire!!! Fix două minute, când soțul, după o zi teribil de grea, în care și eu am obosit, doar ascultându-le problemele, zice că ar vrea să se culce mai devreme și … să mă mut. Îl cred și pe el. Toată ziua în stres și tastat acte – totuși e mai greu decât pe taburet și la castroane.

În sfârșit găsesc o cameră liberă la cel mai mare. Plonjez printre hainele vraiște de pe jos și mă arunc în pat. E plecat la baie!!! Eeeeee!!! Și bufetul suedez e pe loc, și niște guri de suc mai prind. ”Da, Silvica! Ce ziceai???” Fix aici revine fiu-mi-o și zice că vrea să se întindă și el. A avut azi teste. Mai are mai târziu niște teme de făcut și ar vrea să se odihnească un pic. Îl cred și pe e, off… Opțiuni am doar două – ori nu vobresc la telefon si stau ”silent” în fostul dormitor, ori vorbesc, dar de pe taburet.

Știți poezia aia veche rusească ”dub, oreh, ili mochialo???”. Și iată-mă din nou pe taburetul meu. Lasă mai bine să doară oasele, decât să mă culc nevorbită. Numai că deja au început să se audă copiii Silviei. Voiau la somn.

Știți, totuși nu mă plâng. Altora le e mult mai greu, știu. Măcar să vă bucurați și voi un pic, că și nouă nu ne e dulce. Mai ales că vecina de deasupra, cu patru copii, zice să la ea și bucătăria e ”luată”. E mai mult o relatare, pe care, cu siguranță, pe când le-o voi povesti nepoților, vor zice că inventez, dar dovada scrisă va rămâne. Aici. Cu tot cu pozele mesajelor noastre pandemice, de care sunt sigură, că ne vom aminti apoi cu drag. Pe când se vor împrăștia cu toții în lume.

Stări

Fără

tăcerea abruptă

spune mai multe decât scuza formulată ireproșabil

intuiția nu sare peste rânduri

nu caută printre

norocul – arma naivilor

ce se aruncă în larg neștiind adâncimea apei

colacul de salvare

ce îi scoate la mal.

iluzia izbândei seduce

deznodâmântul poate fi și în coadă de pește

cuvintele se vor contorsiona sub presiuni

promisiuni

vor suferi schimbări odată cu pierderile

adevărul își va subția importanța.

poate, cea mai dreaptă cale e, totuși,

invizibilă pe hărți

fără indicatoare și călăuză

fără așteptări

Hoinar-hoinărel

Poveste de la bloc

De când am venit la Londra locuiesc în același bloc. Am scris despre vecinul meu John vorbitorul de rusă chiar și două povești – ”Vecinul” și ”Altfel de bătrâneți”. Este administratorul cu care mi-a fost ușor din prima zi, știind ce înseamnă ”zamâkanyie” și ”otviortkă”, că în engleză pe atunci – chiar că nici o boabă. Nu că acum ar fi mai multă, dar, mă rog. La fel am scris destul de des în #poveștirilondoneze de pe Facebook despre vecinele mele băbuțe – una ca una, de zici că a tunat și le-a adunat.

Astăzi, mi-a venit să fac un recensământ, tot stând închisă în casă și sătulă de mutat oalele de colo-colo, pentru că, între timp mai afli de una-alta și poveștile prind a se lega.

Așadar, vecina care deținea penthouse-ul și care avea 103 ani când am venit aici, a decedat la 104. Asta, însă, n-a încurcat-o nicidecum să îi tot facă aluzie administratorului John, de 70, care o vizita la azil, că dacă ar fi fost ea mai tinerică, eh, ce i-ar mai fi făcut…!!!!!

În locul bătrânei de la flat 8, care și-a chemat o prietenă la ceai, de abia am apucat să le prindem pe ambele de sub brațe, să nu se scurgă pe scări, v-am tot povestit într-o postare mai veche. Mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, iar apoi copiii au decis să o ducă la azil. Nu am mai băut cafeaua promisă și regret. În locul ei s-a mutat bătrânul din capătul străzi, care și-a vândut casa, iar acum, cât aceasta e renovată de noii proprietari, îi dă zilnic târcoale, ca o rândunică în jurul cuibului distrus.

Cea de la etajul de sus, care tot urcă și coboară pe scări, ca să nu se echimozeze, a mai rărit-o cu plimbarea. O fi din cauza Covid-ului, nu știu. Sau s-a plictisit să explice tuturor de fiecare dată că ea nu e nebună, ci doar își antrenează mușchii ca să nu se atrofieze.

Cea de lângă mine, de la flat 7, despre care vă ziceam că e mereu chitită și își primește în fiecare dimineața ziarul cu cafeluța în mână și rujul pe buze, are nici mai mult nici mai puțin 97 de ani. Am rămas mască ieri când am aflat. Nu are femeie care să o îngrijească. Se descurcă singură. ”Să știi că vin de multe ori la ea cu vreo problemă și îmi zice să revin peste 20 de minute, că ea nemachiată nu deschide ușa!”, mi se plânge John. ”Eu îi explic că am venit cu probleme tehnice, nu pe post de mire, da ea nu și nu. Dracul de babă ma pune să revin de fiecare dată. Ce caracter!!!”, conchide el. Cu toate acestea am aflat că a avut o viață grea. Văduvă, care și-a înmormântat ambele fiice, una dintre ele sinucigându-se. Cum, frate, să înveți să trăiești după așa ceva și de unde atâta chef de viață, nu îmi pot explica! Baba, pardon doamna, așteaptă scrisoare de la Regină, că cică așa primesc toți cei care împlinesc 100 de ani. Simt că și de-un chef se va pune la noi pe etaj. Și mai simt că va și dansa le el, zău!

Domnul de 50 de ani, cu care am făcut revelionul în 2019 și scriam că e grav bolnav a plecat la ceruri. Mama sa, de peste 80 de ani, care are casă vis-a-vis, nu știe nici acum. Crede că e plecat la Cannes, unde mai dețin un apartament. Așa a rugat să îi zicem și noi, dacă întreabă, îngrijitoarea indiancă, care locuiește cu ea. ”Are Alzheimer. Trebuie să o protejăm”, ne-a mai zis.

Ieri am aflat că John, care, apropo, le face cumpărăturile tuturor bătrânilor și bolnavilor de Covid din bloc, luându-și chiar în serios rolul de administrator, ne-a povestit că s-a certat cu baba de la 6. Pardon – doamna.

L-am întâlnit în hol și mă întreba dacă îmi place lampa pe care a schimbat-o și luminița verde pe care a adăugat-o ca să lumineze ghiveciul cel mare mai bine. Și apoi, mi-a arătat că a schimbat locul acestuia de pe măsuță, pentru că acoperea oglinda și nu ne vedeam bine în ea. Iata așa probleme existențiale îl măcinau la acea oră. Mi-a luat, ca de obicei, pungile din mână și s-a oferit să le ducă până sus. Totuși, există un fler aparte în educația de modă veche, cu obiceiuri demult uitate. Și uite așa, pe scări, a început povestea.

”Știi dracul de babă de la 6? Cea care v-a dat cheile când v-ați mutat și te-a instruit cu reciclatul? Cea la care i-am făcut cumpărăturile 4 ani la rând, că, vezi Doamne, nu are cine? Aia blondă? Care are frate și soră în zonă și fiu la trei stații distanță, da nu o vizitează nimeni? Păi uite, că am înțeles și de ce!”

Eu știu că poveștile lui John de obicei ajung pe facebook-ul meu instant, așa că am ciulit urechile. ”Pai uite, m-a trezit într-o noapte cu bubuituri în ușă, ca să îi aduc ceva din mașină. O hârtie care îi aparținea. Și nu a vrut să aștepte până dimineața. Eu m-am enervat, i-am adus hârtia și i-am zis atunci tot ce cred despre ea și că dacă moare, nu vin să o ajut. Că acuma înțeleg de ce a rămas văduvă, că fiu-so nu are nici o problemă la picioare de zice că nu o poate vizita, da și-a luat câine și îl plimbă mereu. La ea nu vrea să vină că… Și , apropo, aia de 97 măcar îmi deschide ușa chitită, da asta îmi ieșea în chiloți, de parcă în fața ei era un gunoi, nu un bărbat!” , mi se plângea John. ”Păi, ziceai că oricum te duceai pentru probleme tehnice, nu ca mire, ai uitat?” îl provoc pe John. ”Dar este, totuși, o diferență. La impactul meu emoțional v-ați gândit? Unele imagini îmi pot afecta viața sexuală apoi! Și așa am cărat-o o dată pe cea care a murit de la parter, că fiu-so de 40 nu putea, îl durea spatele, da eu la ai mei 70 adică pot, nu? Și apoi am visat grozăvenia mult timp. La mine nu se gândește nimeni? ”

De atunci mosul de 70 nu vorbește cu baba.

Baba, pardon doamna, că are doar 94 de ani, bănuiesc că a cam regretat pățania, dar cale de întoarcere nu mai era. Atunci a solicitat acel serviciu prin care i s-a montat o brățară cu un buton pe mână. Dacă cumva cade în casă, apasă butonul iar cei de la urgențe (care dețin un cod secret a unei cutiuțe cu chei, montate pe perete) primesc semnal și vin la bloc. Deschid cutia accesând codul, iau cheile și intră în casă. ”Ce, nu știață că așa se face cu bătrânii?” mi-a zis John, văzându-mi mirarea. ”Ei, da! Fix ca la mama la Ciocana!” îi răspund, iar el îmi ghicește aluzia. Cel mai interesant este că baba noastră a găsit ieșire din situație, numai că acum de câte ori îl vede îl strigă cu alt nume – Russel! ”Vezi cum face? Mă zădără! Se face ca a uitat cine sunt? Apoi asta e mulțumire? Da eu prima dată am tăcut. Da a doua oară am mers și am trimis-o la dracu! Da-da, cu toate manierele mele de Domn. În picioare nu mă las călcat. Drac de baba împielițat și asta!” De-atunci e liniște.

John s-a scuzat că mai are treabă prin bloc, că una dintre fetițele familiei cu patru copii, cu un etaj mai sus, s-ar părea că e bolnavă și merge să vadă care e treaba. Că dacă e Covid – să nu iasă din casă, că se va ocupa el de toate cele necesare, dar el trebuie să știe. Să mai dezinfecteze. Doamnele din bloc sunt pe conștiința lui. Chiar și de îs pline de draci!

La plecare i-am zis că mai am doar o curiozitate. De când ne-am mutat aici, adica de trei ani și jumătate, îmi tot zice că are 70. ”Asta cum o fi, John?” A zâmbit. Și mi-a zis doar atât ”Ok. M-ai prins. Am 71. Seară bună!”

Iată așa #povestirilondoneze, scrise din plictiseală și neputință, dintr-un bloc cu 7 etaje, în care sunt două apartamente de vânzare. Haidați la cumpărat, să mai ridicăm media de vârstă și poate prindeți cheful de peste 3 ani. De-am ajunge până atunci, că baba, pardon doamna, sigur va sufla în lumînări. Coafată, machiată, parfumată și cu ”Only you” pe fundal, așa cum ne-a obișnuit de ani de zile.

Stări

Cafeaua de după

au obosit sirenele în orașul cu autobuze roșii

tot mai golite autostrăzile le ușurează graba.

avertismentul dat de primarul Londrei Sadiq

nu mai aduce nici o noutate

dar nici panică, deja

”situația în oraș a scăpat de sub control”

”la un crematoriu din Hillingdon se pregătește o morgă temporară”

”peste 1500 de morți înregistrați în 24 de ore”

primesc un mesaj de la o prietenă

”am Covid”, zice, ”ai grijă”

ne plimbasem câteva zile în urmă împreună.

pe grupul de whatsApp al clasei tot mai des e anunțat

decesul cuiva apropiat

din ce în ce mai multe apeluri

să ne rugăm pentru cutare, sau cutare muribund

careia i-a fost schimbat numele

pe ultima sută de viață

în încercarea de a păcăli moartea

un vechi obicei evreiesc.

contra-cronometru a devenit fiecare dintre zile

ne obișnuim și cu asta

”azi dimineața la 6.00 a plecat la îngeri unchiul Alexei”

îmi scrie mama de dimineață

merg la bucătărie

îmi fac o cafea

alt gust are

cafeaua de după moarte

Stări

Cealaltă uşă

cea mai așteptată zi de școală era sâmbăta

orele se terminau devreme și alergam

la ”Pinguin”-ul de la Botanica, de lângă liceu.

stăteam pe treptele magazinului cu mult visatele cornete în mână

trântiți pe ghiozdane

urmărind mirii și miresele

veniți la Oficiul Stării Civile ce se afla la capătul șirului de magazine.

aromele nepământești seduceau papilele

culorile capitalismului de început

50 de copeici față de 12 cât costa un ”Plombir”

dublu la cântar.

coloranții alimentari ambalați în cutii

erau depozitați în lăzile din spate

la cealaltă ușă

am aflat mai tarziu și cât de nocivi erau.

programați din oră în oră

veneau alaiurile cu miri după un scenariu tras la Xerox

intrau, promiteau, semnau;

inelele, cupa de șampanie și poza de grup de pe trepte:

mirii pe mijloc, socrii și nașii prin părți

vorniceii – jos, în pirostrii.

urmau pozele de pe după copaci și cu mireasa în palmă

trucuri moderne pe atunci.

reclama cu tentă erotică a sporit enorm vânzările înghețatei

o găselniță potrivită dorințelor postsovietice înfometate

păcăleală publicitară

nu mai puțin eficientă, însă, decât cea din zâmbetele dulci ale mirilor

am înțeles asta cam târziu

la cealaltă ușă

ghișeul cu cereri de divorț

Stări

Like si subscribe

pielea-mi cerșește disperată atingerea

starea de cetoza

lipsa mierii de pe buzele tale absente

amprenta memoriei nu iartă

nu uită

zgomotul smalțului dinților lovit de safirul din cercel

în tactul promisiunilor

neținute.

testul vertijului picat încă de la prima silabă

cerul se scurge la picioare

pleoapele în cădere liberă

ne învelesc trupurile transformate în nisipuri mișcătoare

diluate

ce se absorb reciproc

doar tălpile răsar de sub ele

pentru o gură de aer

să ai, totuși, un punct de sprijin

atunci când vei evada.

pleacă desculț, în vârful degetelor

nu uita, însă, înainte să dispari

like și subscribe

inimii mele

Stări

Actrița

era o iarnă grea

geruri și troiene

oameni cu căciuli de blană

alergând cu plasele de mandarine și torturi „Kievskii” și „Skazka”

legate cu sfoară

totuși, centrul Chișinăului își schimbase plăcuțele cartonate

„Cu Anul Nou” devenise „La mulți ani!”

sub care era scris ”1991”

iar Moș Gerilă se transformase în Moș Crăciun

apăruseră mai multe produse de import în magazine.

mama și-a pus mărgele de santal și inelul de aur cu piatră roz

tata și-a aranjat atent nodul la cravată

mergeam să petrecem revelionul la nanul Grig

iar pozele cu Zobar erau în toate ziarele și revistele.

de această dată urma să vină și Maestrul Emil

așa îi spunea tata, iar din felul cum a spus-o am înțeles că e o persoană importantă.

Emil vorbea o română perfectă

cinema, actori, scenarii, bugete, montaje

gesticula mult

și mai făcea câte o pauză pentru o gură de vin sau pentru a ronțăi o ceapă verde

de la cap la coadă fără a se opri.

cei de la masă erau într-un soi de transă

chiar și nanul Grig nu îndrăznea să îl întrerupă

vraja a o fost spartă de sunetul insistent al soneriei

deși nu mai era așteptat nimeni.

„Moș Gerilă!” am strigat noi, copiii, iar apoi ne-am corectat „Moș Crăciun!”

spre surprinderea noastră era o doamnă îmbrăcată în blănuri.

Maestrul Emil s-a înfuriat

a ieșit să discute cu ea în coridor,

apoi a revenit singur.

„tupeul nu e o virtute” mi-a zis atunci tata

„o vezi, a venit să obțină un rol, aflând că Maestrul e la Chișinău.

sunt sigur că nu va juca niciodată în filmele lui”.

5, 4, 3, 2….1 am ieșit cu toții la balcon

etajul 8 al blocului de pe bulevardul Dacia, artificii multicolore

îmbrățișări, zângănitde pahare de cristal

urale și dansuri

iar mai jos, în liniștea fulgilor grei ce continuau să cadă peste oraș

în stația de troleibuz de la Biblioteca„Lomonosov”

stătea o singură persoană

îmbrăcată în blănuri

Stări

Căutând copilăria

acum drumurile nu îmi mai par atât de scurte

florile așa de scumpe

frica că se vând câte 8 în buchete

ca pentru înmormântări.

atunci, însă, nu oboseam

culegându-le de pe maidanele periferice ale orașului

le conservam

cîte una sau trei

puse pe un staniol de la bomboane

netezit cu unghia pentru a-i îndrepta pliurile

și acoperite cu un ciob

sticlă preferabil albă, dacă aveai noroc.

țin minte și acum unde le îngropam

la baza capacului de canalizare din spatele căminului

sau, la rădăcina nucului rotat din curte.

nu auzisem pe atunci despre echibane

flori criogenate

conservam frumusețea

așa cum conserva mama zmeura vara.

în iernile reci apoi, în marea de alb

scrijeleam cu un băț pământul înghețat

curățam cu scuipat gemulețul ”secretului”

căutând copilăria.

Hoinar-hoinărel

Armani de Moldova

Stiam eu că pe măsură ce va trece timpul multe lucruri, care inițial mi-au părut aici in Anglia deosebite sau ieșite din tipare, cu timpul vor deveni normalități și, de aici și material tot mai puțin pentru jurnalul de emigrant. L-am scris lunar timp de doi ani de zile, apoi sporadic, apoi, la solicitarea unui site care aduna jurnale pandemice din toată lumea, s-a transformat în jurnal pandemic. Se zvonește că va lua forma unei cărți, în care mai mulți bloggeri si scriitori risipiți prin lume și-au notat trăirile și metodele de a depăși perioada de primăvară care a marcat începutul unei noi ere – ”împreună cu Corona”.

Însă, în unele zile jurnalul mă măcina, nu mă lasă să mă las de el și nu mă va elibera decât dacă îi mai adaug o filă. Așa a fost săptămâna aceasta.

Pornisem de la dorința de scrie despre colegul meu – un personaj haios – care continuă să ne uimească cu diversitatea de culori a chiloților cu care vine la curs și îi afișează fără nici o jenă. E stilul ăla de băiat dur de cartier, care poartă blugii cu centura începută undeva sub zona feselor (una albastră, a se vedea în poză) ca să se vadă toată partea dorsală atunci când se ridică din bancă.

L-aș întreba dacă setul de chiloți e ”nedelika” (cine știe-cunoaște) dar mi-e frică un pic de țepii de pe șapca lui șmecheră și de medalionul de aur cu ditamai floare de marihuana din piept. Iar când a propus pentru discuție subiectul condămnării la moarte permisă în anumite țări – am înțeles că e mai bine să îmi camuflez sentimentele față de ținuta lui vestimentară. Tactică adoptată și de profesoara noastră, care încearcă să se prefacă că nu vede, deși, evident o deranjează și pe dumneaei. Însă, la un moment dat când acest coleg a adormit cu capul pe bancă și a început să sforăie – l-a rugat politicos să se retragă în camera de rugăciune, dacă tot are nevoie de un pui de somn. Nu mai știu dacă am mai povestit în jurnalele anterioare, dar există în orice insitiuție de învățământ de aici o cameră în care te poți retrage pentru a te ruga. Am observat-o și la colegele mele arăboaice, care, înainte de aceasta, intrau la baie și se spălau pe maîini și clăteau și gura, iar apoi se retrăgeau în acea cameră. Nu sunt sigură dacă nu spălau și picioarele. Cel puțin nu am apucat să văd. Și, apropo, pentru că nu au cum să își prindă masca de urechi, având batic, piața s-a adaptat și a scos în vânzare un fel de bentiță ajutătoare. Am reușit să fac o poză la spital cu acest nou model.

În rest, chiar și regulile din colegiu, unde continui cu insistență să studiez engleza, au fost schimbate. Avem ore peste o săptămână, pe rotație, pentru că ne-au înjumătățit grupul. Măștile sunt obligatorii în spațiile comune, mai puțin în sala de clasă. Uscătorul de mâini din baie este oprit, pentru a nu răspândi virusul, iar pe bănci avem geluri dezinfectante și șervețele anti-bacteriene. Lifturile, la fel au fost oprite, pentru că, este clar, în ele nu poți respecta distanța obligatorie de 2 metri între persoane.

Și după cum bănuiam, ținând cont că școlile au fost deschise în toată această perioadă, trebuia odată și odată să apară vreun caz de COVID în clase. În clasa lui Mihai s-a îmbolnăvit un copilaș. A fost anunțată direcțiunea care ne-a instruit ce e de făcut în asemenea caz. Restul de copii din clasă au fost izolați în camerele lor și restricționat accesul la ei cel puțin 7 zile, până se va vedea dacă au sau nu simptome. Și lecțiile din nou au devenit on-line, pentru a continua școala. Primul lucru pe care l-a făcut Mihai în situația creată, a fost să ne lipească pe ușă un afiș că nu vrea să fie deranjat decât dacă avem cu noi pizza. Ceilalți membri ai familiei, deși nu este obligatoriu, dar au încercat să stea și ei acasă cel puțin șapte zile pentru a se asigura, totuși, că nu există vreun pericol de a infecta pe alții.

Așa că ne-am trezit din nou ca și în perioada lockdown-ului. De obicei în această perioadă începem a turba ușor-ușor. Unul nu mai iese din bucătărie și gătește non-stop, din lipsă de ocupație, adică eu. Altul încearcă modele de machiaje artistice de pe youtube, adica fiică-mea. Altul are sac de box în garaj și bară, dar și-a mai comandat ceva inele (abia aștept să mă legăn și eu în ele) pentru a-și diversifica exercițiile, iar într-o zi și-a montat niște rafturi pe perete. Raftul cam strâmb, argumentul că nu contează cum arată ci să fie funcțional a trecut, mai ales că s-a subliniat faptul că ”pe timpul vostru conta atât de mult aspectul estetic”. Acum contează funcționalitatea obiectelor, ce nu e clar? Și te-ai simțit a câta oară înapoiat și fără replică.

Nu m-a ajutat deloc nici afirmația celui mic, într-o seară, pe care l-am rugat să îmi aducă apă și care mi-a mărturisit că sunt ținta unei experiment de a lui de ceva timp. Și-a propus să vadă dacă simt diferența de gust a apei, pe care eu pretind mereu că o simt și nu pot bea apă decât din fitru. Așa că, m-a întrebat dacă a fost gustoasă apa adusă de el în ultimile seri, pentru că nu era din filtru. Așa că a conchis că eu sunt victima efectului placebo și că degeaba cheltui bani cu filtrele. A mai rămas să îmi aducă într-o seară apa de la flori și putem scrie concluziile finale. Din WC bănuiesc. Acum îmi fac un pic de griji referitor la ”cana de la bătrânețe”, să fie apă totuși, în ea.

Și ca și cum asta nu era de ajuns, un alt experiment de a lui ne animă zilele monotone – bilele din prosoapele de bucătărie, gen papie-mase, pe care apoi le udă și le trăsnește ritmic în pereții de la baie, până se dezintegrează. Bila mai puțin. Nervii mamei, după a treia bușitură. Mai ales că mereu îi amintesc că vecina își culcă copiii la 7 seara, și că nu mai avem voie să facem gălăgie. Da-da, ați auzit bine. La ora 7 îi bagă în pat și de e lumină, le trage draperiile negre și noapte bună, dragi copii. Mi-am amintit și eu de perioada când aveam papagali și, una-două, sătulă de ei, le trânteam o cârpă neagră peste cușcă și îi trimiteam la culcare. Rapid și ușor, nu? De ce nu am știut despre această metodă mai înainte? Probabil, tot pentru că pe timpul meu conta să stai cu copilașul înainte e somn, să îl mângâi și să îi spui povești, să ieși apoi tiptil în vârful degetelor și dacă nu ai fost atent să revii la BIS încă de câteva ori, ca o mare vedetă pe scenă, dorită de mulțime. Astăzi, vorba lui fiu-meu, contează să fie funcțional și cât mai simplu. Stau, însă, la dubii referitor la repercursiunile pe termen lung a noilor metode. Nu rezonează cu cărțile citite de mine cândva despre creșterea copiilor, deși, adevărul e mereu undeva la mijloc. Asta am înțeles-o foarte târziu.

Alte noutăți? Ne-am croit o zi liberă într-o joi, doar cu fetele și am evadat la castelul Windsor. Doar să rătăcim. Doar să facem poze și bea cafea. Doar să trăncănim. Ieftin, bun și nici psiholog nu îți trebuie după atâtea porții de râs. E adevărat că am găsit cu greu pe cineva care să vrea să ne facă o poză, din cauza Coronei, dar, în final, am reușit! Astea sunt vremurile…

Avem și autobuse cu afișe electorale mai noi prin Londra. Candidații din România cunosc cifra mare de emigranți de aici și mizează și pe ei. Avem costume Armani la 1000 de lire, dar made în Moldova, bănuiesc, cusute pe un preț de nimic. Și mai avem și un grup de mame pe whatsapp hiper active, pentru care, ca să urmăresc toate discuțiile, ofertele schimb-cumpăr, ”am nevoie de dădacă”, teste COVID rapide la 90 de lire, trafic aglomerat, ”cine merge la ASDA?”, ”cine poate să îmi ia copilul, că nu reușesc”, ”fata mea face gogoși pe comandă”, ”caut pe cineva să mă învețe să croșetez” etc. trebuie să îmi angajez secretară. E un fel de OLX românesc și cu Piața Ciocana de la Chișinău combinată. Zău că nu știu de unde atât timp și energie!

Și cireașă de pe tort – înainte să termin această filă de jurnal, mi-a venit reclamă pe mail la aparat de făcut sarmale. Că doar începe de pe acum spăm-uiala cu oferte de sărbători, nu?

Cine vrea aparate de făcut sarmale, să luăm mai multe și să cerem și reducere!? A, nu, stați, că doar am grup de whatsapp. Poate fac și un ciubuc 🙂

PS. Indiferent de gravitatea situației create, să ne menținem măcar umorul…