Pastile fără zahăr

Mesagerul zâmbetelor

Valul ni te-a luat așa, dintr-o dată. Fără să mai avem timp de reacție. Fără un rămas bun.

Cine s-ar fi putut gândi? Cine ar fi bănuit măcar o clipă că sunt ultimele tale zile, nenea Alexei?

Acum doi ani, în ultima mea vară petrecută la Chișinău, dinaintea virusului dezastruos, am fost invitată la o emisiune matinală la TVR Moldova. Studioul se afla la Buiucani, nu departe de Dumneata. Apartamentul de la etajul 6 mi-l aminteam încă, cu lux de amănunte. Nu mai fusesem în vizită de peste 10 ani si încercam să rememorez cum era aranjată mobila atunci, până la renovare: camera Virginiei, livingul, balconul din care îmi plăcea să privesc troleibusele.

Nu erați acasă, așa că ne-am ocupat locurile cu mama și tanti Maricica la masa din bucătărie, sorbind o cafea tămăduitoare. Pentru oameni matinali, așa ca Dumneavoastră, obișnuiți cu trezitul la 4 pentru a pregăti buletinul de știri de la ora 6, nu era chiar așa dimineață. Tanti Maricica pregătea un pește la cuptor, că apoi, peste zi, se făcea insuportabil de cald, așa că, a preferat să îl coacă atunci. ”Alexei l-a cumpărat de la piață ieri. A vrut să mi-l aducă proaspăt. Știți cât are grijă de sănătatea noastră?”, ne-a mărturisit mătușa, cu o notă de admirație pentru iubitul ei soț. ”Vine imediat și el!”

În câteva momente s-a deschis ușa și a intrat nenea Alic, cum îi ziceam noi, un pic mai grizonat față de cum mi-l aminteam ultima dată, cu barba îngrijită și cu o cămașă roșie înflorată, stil thailandez. ”O, iată cine iubește viața!”, i-am zis. ”Se vede după cămașa tinerească!”

Zici că a intrat soarele în bucătărie. Ne-a îmbrățișat și pupat pe toate. A lăudat performanțele culinare ale mătușei, de care a fost mândru mereu și s-a apucat să frece palmele, pregătind, parcă, să ne uimească cu ceva. ”Așadar – cafea văd că aveți, peștele imediat e gata, eu, dar, o să vă povestesc ceva. Despre cum i-am pregătit zilele acestea un ceai de plante iubitei mele soții. Așadar, ca să ne detoxifiem și menținem organismul sănătos, de dimineață m-am dus la piață. Am ales plante proaspete de la femeile care mă cunosc deja și le-am zis să mi le dea pe cele mai nepoluate, că deh, doar pentru Maricica mea le cumpăr. După ce am glumit cu ele un pic și le-am urat o zi ușoară cu vânzare, am ajuns acasă. Am zis să îi fac o supriză în timp ce ea era la servici și să o bucur pe când se va întoarce. Le-am spălat, sortat, asortat și dozat, dezmierdat și descântat și le-am pus la infuzat. Mândru de fapta mea cu intenții mărețe, nu îmi încăpeam în piele de mândrie. După 10 minute (cică așa trebuie, conform celor spuse de atotștiutorul internet), am pregătit sita să strecor infuzia. Atent, ca să nu dau pe margini, am trecut ceaiul prin strecurătoare, bucuros că plantele mi-au rămas toate în plasă, fără să cadă măcar o frunzuliță în……..chiuvetă???? Abia atunci am realizat, că de emoție, am uitat să pun sub strecurătoare o ceașcă. Toată licoarea miraculoasă s-a dus pe țeavă, balsamând-o de la etajul șase în jos. Amuzat de propria prostie, am sunat-o pe Maricica și i-am povestit cu lux de amănunte ce ceai miraculos ar fi așteptat-o acasă, dacă nu o făceam lată, pentru că, deh, probabil că începem să îmbătrânim”.

Am râs cu atâta poftă în acea dimineață însorită de august, în cocheta bucătărie de la Buiucani, de am tot întrebat-o apoi, multe luni la rând pe tanti Maricica, dacă a fost bun, totuși, ceaiul? Dumneaei ne repeta doar atât – ”L-a pregătit cu atâta drag pentru mine. A fost cel mai gustos”.

Nu m-aș fi gândit atunci că va fi ultima poantă auzită de mine, în stilul care vă caracteriza și, mai ales, deosebea de toți. Voie bună aduceați oriunde intrați. Mesager al zâmbetelor ați fost. Sursă de energie pozitivă nemărginită. Dar și de grijă față de noi toți.

”Nu am presimțiri bune” zicea fiica Virgina, aflată la mii de kilometri, peste ocean, ”dar să nu îi spuneți mamei, vă rog”.

”Să nu o lăsăm singură”, ziceu și surorile, mereu în preajma ei, când se știa că era, de fapt, fără scăpare. Pentru că ea, suflețelul și dragostea lui de o viață, nu voia să creadă decât că, mâine-poimâne, el va reveni acasă. A și făcut curat lună. Și-a vopsit părul. Îl aștepta frumoasă și cuminte, ca de fiecare dată. Să servească un ceai de plante.

Hainele, buletinul și un aparat de telefon, rămas fără baterie. Atât i-a fost restituit mătușei Maricica de la morgă. Și un greu de dus pentru restul vieții. Al neputinței.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s