Stări

Actrița

era o iarnă grea

geruri și troiene

oameni cu căciuli de blană

alergând cu plasele de mandarine și torturi „Kievskii” și „Skazka”

legate cu sfoară

totuși, centrul Chișinăului își schimbase plăcuțele cartonate

„Cu Anul Nou” devenise „La mulți ani!”

sub care era scris ”1991”

iar Moș Gerilă se transformase în Moș Crăciun

apăruseră mai multe produse de import în magazine.

mama și-a pus mărgele de santal și inelul de aur cu piatră roz

tata și-a aranjat atent nodul la cravată

mergeam să petrecem revelionul la nanul Grig

iar pozele cu Zobar erau în toate ziarele și revistele.

de această dată urma să vină și Maestrul Emil

așa îi spunea tata, iar din felul cum a spus-o am înțeles că e o persoană importantă.

Emil vorbea o română perfectă

cinema, actori, scenarii, bugete, montaje

gesticula mult

și mai făcea câte o pauză pentru o gură de vin sau pentru a ronțăi o ceapă verde

de la cap la coadă fără a se opri.

cei de la masă erau într-un soi de transă

chiar și nanul Grig nu îndrăznea să îl întrerupă

vraja a o fost spartă de sunetul insistent al soneriei

deși nu mai era așteptat nimeni.

„Moș Gerilă!” am strigat noi, copiii, iar apoi ne-am corectat „Moș Crăciun!”

spre surprinderea noastră era o doamnă îmbrăcată în blănuri.

Maestrul Emil s-a înfuriat

a ieșit să discute cu ea în coridor,

apoi a revenit singur.

„tupeul nu e o virtute” mi-a zis atunci tata

„o vezi, a venit să obțină un rol, aflând că Maestrul e la Chișinău.

sunt sigur că nu va juca niciodată în filmele lui”.

5, 4, 3, 2….1 am ieșit cu toții la balcon

etajul 8 al blocului de pe bulevardul Dacia, artificii multicolore

îmbrățișări, zângănitde pahare de cristal

urale și dansuri

iar mai jos, în liniștea fulgilor grei ce continuau să cadă peste oraș

în stația de troleibuz de la Biblioteca„Lomonosov”

stătea o singură persoană

îmbrăcată în blănuri

Stări

Căutând copilăria

acum drumurile nu îmi mai par atât de scurte

florile așa de scumpe

frica că se vând câte 8 în buchete

ca pentru înmormântări.

atunci, însă, nu oboseam

culegându-le de pe maidanele periferice ale orașului

le conservam

cîte una sau trei

puse pe un staniol de la bomboane

netezit cu unghia pentru a-i îndrepta pliurile

și acoperite cu un ciob

sticlă preferabil albă, dacă aveai noroc.

țin minte și acum unde le îngropam

la baza capacului de canalizare din spatele căminului

sau, la rădăcina nucului rotat din curte.

nu auzisem pe atunci despre echibane

flori criogenate

conservam frumusețea

așa cum conserva mama zmeura vara.

în iernile reci apoi, în marea de alb

scrijeleam cu un băț pământul înghețat

curățam cu scuipat gemulețul ”secretului”

căutând copilăria.

Hoinar-hoinărel

Armani de Moldova

Stiam eu că pe măsură ce va trece timpul multe lucruri, care inițial mi-au părut aici in Anglia deosebite sau ieșite din tipare, cu timpul vor deveni normalități și, de aici și material tot mai puțin pentru jurnalul de emigrant. L-am scris lunar timp de doi ani de zile, apoi sporadic, apoi, la solicitarea unui site care aduna jurnale pandemice din toată lumea, s-a transformat în jurnal pandemic. Se zvonește că va lua forma unei cărți, în care mai mulți bloggeri si scriitori risipiți prin lume și-au notat trăirile și metodele de a depăși perioada de primăvară care a marcat începutul unei noi ere – ”împreună cu Corona”.

Însă, în unele zile jurnalul mă măcina, nu mă lasă să mă las de el și nu mă va elibera decât dacă îi mai adaug o filă. Așa a fost săptămâna aceasta.

Pornisem de la dorința de scrie despre colegul meu – un personaj haios – care continuă să ne uimească cu diversitatea de culori a chiloților cu care vine la curs și îi afișează fără nici o jenă. E stilul ăla de băiat dur de cartier, care poartă blugii cu centura începută undeva sub zona feselor (una albastră, a se vedea în poză) ca să se vadă toată partea dorsală atunci când se ridică din bancă.

L-aș întreba dacă setul de chiloți e ”nedelika” (cine știe-cunoaște) dar mi-e frică un pic de țepii de pe șapca lui șmecheră și de medalionul de aur cu ditamai floare de marihuana din piept. Iar când a propus pentru discuție subiectul condămnării la moarte permisă în anumite țări – am înțeles că e mai bine să îmi camuflez sentimentele față de ținuta lui vestimentară. Tactică adoptată și de profesoara noastră, care încearcă să se prefacă că nu vede, deși, evident o deranjează și pe dumneaei. Însă, la un moment dat când acest coleg a adormit cu capul pe bancă și a început să sforăie – l-a rugat politicos să se retragă în camera de rugăciune, dacă tot are nevoie de un pui de somn. Nu mai știu dacă am mai povestit în jurnalele anterioare, dar există în orice insitiuție de învățământ de aici o cameră în care te poți retrage pentru a te ruga. Am observat-o și la colegele mele arăboaice, care, înainte de aceasta, intrau la baie și se spălau pe maîini și clăteau și gura, iar apoi se retrăgeau în acea cameră. Nu sunt sigură dacă nu spălau și picioarele. Cel puțin nu am apucat să văd. Și, apropo, pentru că nu au cum să își prindă masca de urechi, având batic, piața s-a adaptat și a scos în vânzare un fel de bentiță ajutătoare. Am reușit să fac o poză la spital cu acest nou model.

În rest, chiar și regulile din colegiu, unde continui cu insistență să studiez engleza, au fost schimbate. Avem ore peste o săptămână, pe rotație, pentru că ne-au înjumătățit grupul. Măștile sunt obligatorii în spațiile comune, mai puțin în sala de clasă. Uscătorul de mâini din baie este oprit, pentru a nu răspândi virusul, iar pe bănci avem geluri dezinfectante și șervețele anti-bacteriene. Lifturile, la fel au fost oprite, pentru că, este clar, în ele nu poți respecta distanța obligatorie de 2 metri între persoane.

Și după cum bănuiam, ținând cont că școlile au fost deschise în toată această perioadă, trebuia odată și odată să apară vreun caz de COVID în clase. În clasa lui Mihai s-a îmbolnăvit un copilaș. A fost anunțată direcțiunea care ne-a instruit ce e de făcut în asemenea caz. Restul de copii din clasă au fost izolați în camerele lor și restricționat accesul la ei cel puțin 7 zile, până se va vedea dacă au sau nu simptome. Și lecțiile din nou au devenit on-line, pentru a continua școala. Primul lucru pe care l-a făcut Mihai în situația creată, a fost să ne lipească pe ușă un afiș că nu vrea să fie deranjat decât dacă avem cu noi pizza. Ceilalți membri ai familiei, deși nu este obligatoriu, dar au încercat să stea și ei acasă cel puțin șapte zile pentru a se asigura, totuși, că nu există vreun pericol de a infecta pe alții.

Așa că ne-am trezit din nou ca și în perioada lockdown-ului. De obicei în această perioadă începem a turba ușor-ușor. Unul nu mai iese din bucătărie și gătește non-stop, din lipsă de ocupație, adică eu. Altul încearcă modele de machiaje artistice de pe youtube, adica fiică-mea. Altul are sac de box în garaj și bară, dar și-a mai comandat ceva inele (abia aștept să mă legăn și eu în ele) pentru a-și diversifica exercițiile, iar într-o zi și-a montat niște rafturi pe perete. Raftul cam strâmb, argumentul că nu contează cum arată ci să fie funcțional a trecut, mai ales că s-a subliniat faptul că ”pe timpul vostru conta atât de mult aspectul estetic”. Acum contează funcționalitatea obiectelor, ce nu e clar? Și te-ai simțit a câta oară înapoiat și fără replică.

Nu m-a ajutat deloc nici afirmația celui mic, într-o seară, pe care l-am rugat să îmi aducă apă și care mi-a mărturisit că sunt ținta unei experiment de a lui de ceva timp. Și-a propus să vadă dacă simt diferența de gust a apei, pe care eu pretind mereu că o simt și nu pot bea apă decât din fitru. Așa că, m-a întrebat dacă a fost gustoasă apa adusă de el în ultimile seri, pentru că nu era din filtru. Așa că a conchis că eu sunt victima efectului placebo și că degeaba cheltui bani cu filtrele. A mai rămas să îmi aducă într-o seară apa de la flori și putem scrie concluziile finale. Din WC bănuiesc. Acum îmi fac un pic de griji referitor la ”cana de la bătrânețe”, să fie apă totuși, în ea.

Și ca și cum asta nu era de ajuns, un alt experiment de a lui ne animă zilele monotone – bilele din prosoapele de bucătărie, gen papie-mase, pe care apoi le udă și le trăsnește ritmic în pereții de la baie, până se dezintegrează. Bila mai puțin. Nervii mamei, după a treia bușitură. Mai ales că mereu îi amintesc că vecina își culcă copiii la 7 seara, și că nu mai avem voie să facem gălăgie. Da-da, ați auzit bine. La ora 7 îi bagă în pat și de e lumină, le trage draperiile negre și noapte bună, dragi copii. Mi-am amintit și eu de perioada când aveam papagali și, una-două, sătulă de ei, le trânteam o cârpă neagră peste cușcă și îi trimiteam la culcare. Rapid și ușor, nu? De ce nu am știut despre această metodă mai înainte? Probabil, tot pentru că pe timpul meu conta să stai cu copilașul înainte e somn, să îl mângâi și să îi spui povești, să ieși apoi tiptil în vârful degetelor și dacă nu ai fost atent să revii la BIS încă de câteva ori, ca o mare vedetă pe scenă, dorită de mulțime. Astăzi, vorba lui fiu-meu, contează să fie funcțional și cât mai simplu. Stau, însă, la dubii referitor la repercursiunile pe termen lung a noilor metode. Nu rezonează cu cărțile citite de mine cândva despre creșterea copiilor, deși, adevărul e mereu undeva la mijloc. Asta am înțeles-o foarte târziu.

Alte noutăți? Ne-am croit o zi liberă într-o joi, doar cu fetele și am evadat la castelul Windsor. Doar să rătăcim. Doar să facem poze și bea cafea. Doar să trăncănim. Ieftin, bun și nici psiholog nu îți trebuie după atâtea porții de râs. E adevărat că am găsit cu greu pe cineva care să vrea să ne facă o poză, din cauza Coronei, dar, în final, am reușit! Astea sunt vremurile…

Avem și autobuse cu afișe electorale mai noi prin Londra. Candidații din România cunosc cifra mare de emigranți de aici și mizează și pe ei. Avem costume Armani la 1000 de lire, dar made în Moldova, bănuiesc, cusute pe un preț de nimic. Și mai avem și un grup de mame pe whatsapp hiper active, pentru care, ca să urmăresc toate discuțiile, ofertele schimb-cumpăr, ”am nevoie de dădacă”, teste COVID rapide la 90 de lire, trafic aglomerat, ”cine merge la ASDA?”, ”cine poate să îmi ia copilul, că nu reușesc”, ”fata mea face gogoși pe comandă”, ”caut pe cineva să mă învețe să croșetez” etc. trebuie să îmi angajez secretară. E un fel de OLX românesc și cu Piața Ciocana de la Chișinău combinată. Zău că nu știu de unde atât timp și energie!

Și cireașă de pe tort – înainte să termin această filă de jurnal, mi-a venit reclamă pe mail la aparat de făcut sarmale. Că doar începe de pe acum spăm-uiala cu oferte de sărbători, nu?

Cine vrea aparate de făcut sarmale, să luăm mai multe și să cerem și reducere!? A, nu, stați, că doar am grup de whatsapp. Poate fac și un ciubuc 🙂

PS. Indiferent de gravitatea situației create, să ne menținem măcar umorul…

Hoinar-hoinărel

Anda Vahnovan: „Uneori e cazul să ne plângem mai puțin. Doar să ne bucurăm. Că mâine nu se știe…”

Jurnal săptămânal la Radio Europa Liberă cu Anda Vahnovan, jurnalistă, bloggeră, doctor în domeniul publicității și, mai presus de toate, poetă, scriitoare.

Născută pe 10 noiembrie 1978 la Chișinău în familia Elisavetei și a lui Simion Ghimpu. Absolventă a Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea jurnalistică. Masteratul și doctoratul a fost susținut la Facultatea de Sociologie a aceleiași universități, în domeniul publicității. A lucrat redactor la ziarul Timpul și la revista Punkt din Chișinău. A fost asistentă la Facultatea de Jurnalism și Comunicare, Universitatea de Stat din Chișinău, ținând cursul de Publicitate și Tehnici publicitare. Timp de 12 ani a condus o afacere în Cluj-Napoca. Din 2017 emigrează la Londra și fondează blogul http://www.ganduridespletite.com. Debutul literar are loc tot în 2017 în revista „Literatură și Artă” , Chișinău. De atunci au mai fost apariții în revista „Contrafort” , „Itaca” (Dublin), „Realități Culturale” , cât și pe platforma „O mie de semne” și „Poetic Stand”.

Am tot scris în ultimele luni jurnale pandemice pentru un anume site, de am zis că nu mai scriu pe acest subiect. Că iată-iată se va termina molima și va trece. Am făcut suficiente poze ca să am dovadă pentru nepoți și strănepoți dar se pare că poze cu măști vom tot avea și că piața se adaptează rapid – au apărut reclame cu noile modele de iarnă tricotate, care conțin și „mănuși” pentru urechi în set. Gluma pare că nu mai e așa de haioasă. Așa că, de la începutul anului școlar, am cumpărat mașină ca să evităm aglomerația din autobuse. Și de aici o altă Londră s-a deschis în fața mea. Una cu volanul pe dreapta și schimbătorul de viteze pe stânga. O provocare, nu alta, ca și multe altele în aceste timpuri liniștite.

Duminica

Am zis să încerc să merg pe un drum bine cunoscut și pe un trafic lejer, că e zi de odihnă. Am mers până la școală și înapoi, am învățat drumul. Am mers apoi ca o duamnă adevărată la magazinul din cartier, am încărcat de trei ori mai mult decât pot duce, că deh, am portbagaj acum și am revenit agale la mașină. Nu am uitat să cumpăr mai multe topuri de hârtie și toner, că nu se știe când ne prinde iarăși școala on-line acasă și dă-i cu printatul de dimineață până seara. Și pe când ziceam ce bine e că m-am descurcat minunat, am observat pliculețul galben cu mesaj de la poliția locală – amendă pentru parcare neregulamentară. Imediat am văzut și stâlpul mai încolo, de pe care ar fi trebuit să tastez numărul cu locul de parcare și să trimit sms pentru doar 2 lire și ceva pe oră. 60 de lire pentru amendă sună urât. Noroc că poți plăti jumătate din bani în primele două săptămâni. Atunci am înțeles că trebuie să învăț (așa cum știam deja mai toate WC-urile publice din zonă) și parcările gratuite. Pe drum înapoi am agățat o oglindă. „Putea fi mai rău pentru prima zi”, mi-a zis soțul.

Luni

Google maps-ul calculează de dimineață traseul cel mai rapid, fără ambuteiaje și mă întreabă dacă doresc să mă redirecționeze pe alt drum. Poftim? Nu! În nici un caz. Eu merg ca tramvaiul – pe drumul învățat dinainte. Hopa-hop, mai bine mai încet, dar pe unde cunosc hudițele. Apropo, la cât de înguste sunt drumurile, mereu am sentimentul că cel de pe contrasens mă va izbi din plin, iar metoda autobuzelor cu două etaje de a face slalom printre mașini rămâne a fi acrobație curată. De-ați ști câte calorii am lăsat în primul meu drum și câte înjurături mi-am amintit de frică! Noroc, totuși, că e un trafic foarte civilizat și șoferii sunt indulgenți și atenți la momentele de dezorientare, chiar și atunci când se mai întâmplă să intri pe contrasens – cea mai comună greșeală a europenilor. În rest indicatoarele conțin și text, asta ușurând înțelegerea lor.

MarțiCopiii mei acum au dat-o pe melancolia muzicii românești

După două zile și două mii de calorii pe minus îmi amintesc că pot să și cânt în mașină, așa cum aveam vechiul obicei de șofer cu 10 ani vechime, spre disperarea copiilor, care au observat că playlist-ul e la fel de vechi ca și carnetul meu. Atunci am votat varianta de a pune pe rotație câte o piesă preferată a fiecăruia pe rând. Surpriză – copiii mei care ascultau doar muzică străină în România, acum au dat-o pe melancolia muzicii românești și așa, cu DJ-ii alături cântăm tot drumul, de nu mai observăm nici ploaia. Ce m-a mirat, însă, de când îmi duc și aduc copiii cu mașina de la școală este buna organizare în acest sens. În cazul celui mic, atunci când îl iau, mașinile intră pe poarta școlii la o anumită oră. Doi angajați ai școlii, înarmați cu walkie-talkie, ghidează fluxul de mașini și și anunță numele copilului care să iasă din școala în curte. De acolo e predat personal de către directoare, care e mereu în curte cu ei și care apucă să mai și schimbe câte două trei vorbe cu fiecare părinte. Mai există și așa-numita ROTA – părinți care iau cate 4-5 copii de la aceeași școală și îi duc pe la case, schimbându-se pe rotație, ca să economisească timp și benzină. Nimeni nu claxonează atunci când intră pe rând câte o ”grădiniță” întreagă în mini van-urile de 7 locuri, iar șoferița trebuie să le pună fiecărui centura și să se asigure că sunt cu toții ok. Se așteaptă cu multă răbdare, chiar și de e coada lungă până în drum. Calmul e cuvântul de ordine, iar nouă, celor veniți din lumi cu graba în ADN tocmai asta ne lipsește cel mai mult. Observ, și după felul cum mereu îl grăbesc pe cel mic al meu, chiar și de nu ne grăbim nicăieri. Oare va trece vreodată?

După amiază am ajuns și la colegiul unde continui să fac engleză o dată la două săptămâni. Acum, dat fiind că clasa ne-a fost împărțită în jumătate, se vine peste o săptămână. Din prima s-a pus accentual pe faptul că venim din țări și tradiții diferite, iar asta înseamnă respectarea opiniilor fiecăruia. Am analizat niște articole din „The Sun” și „The Guardian” care vizau problema globală de acum – eficiența măștilor și mai ales, atitudinea față de cei care refuză din varii motive, întemeiate sau nu, să o facă. Ai dreptul să le reproșezi ceva? Le poți interzice accesul în magazine? Dar în autobuse? Fain subiect. Ce m-a mirat, însă, este, că în pofida discuțiilor evidente în favoarea măștilor, jumătate dintre colegi așa și nu au pus-o pe nas, deși o aveau sub barbă. Acuma întrebare – să le zic sau nu am dreptul? (eu făcând parte din zona de risc cu astmul meu obținut în tinerețe). Încă tac. Dar cred că subiectul pus în discuție nu a fost întâmplător. Vedem cum se vor prezenta data viitoare.

Miercuri

Am avut programare la spital pentru analize. Moartea subită a prietenei mele din liceu m-a pus serios pe gânduri. Am ajuns. Am parcat. 3 lire ora (mai scump decât pe stradă), dar deja sunt aici și nu mai am timp. Cabina 9 unde am fost chemată prin afișajul de pe ecran a fost de bun augur. Doamna negresă din New-York Rebeca, despre care apoi am și scris pe facebook, cea care mi-a recoltat sânge și infuzat povești, m-a uimit cu vastele ei cunoștințe despre faptul că noi cei din Moldova nu suntem ruși, așa cum ne cred unii. Asta o aflase de la nite colegi moldoveni cu care a lucrat și pe care i-a îndrăgit foarte mult. Îmi venea să o cuprind, zău, doar că … mama lui de COVID.

Rebeca a fost soarele meu în acea zi ploioasă.

Joi

Știți zilele acelea în care îți spui că nu vei face nimic? Că meriți și tu ca mama să te odihnești, iar mamele tocmai în week-end îs cele mai solicitate. Iata joi mi-am propus să fac ce vreau. Așa că ”pentru că vreau” am mers la ASDA să îmi iau struguri, că sunt mai ieftini. DOAR PENTRU MINE, că doar merit și eu, nu? Ei, și lângă struguri erau mere la reducere. Cum să nu iei soțului, care le devorează câte 2 kg pe zi? Și afine pentru fată și apoi banane pentru adolescentul care face mușchi și am ieșit din magazine cu un coș, de m-am speriat eu însămi de lipsa de control a situației.Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului

Mai ales că unde cumperi pentru patru e mare păcat să îl lași pe al cincilea cu buza umflată. Și, desigur, pentru că VREAU le-am descărcat apoi acasă și pus pe la locul lor, apoi pentru că VREAU am mai rezolvat niște chestii administrative apărute între timp, punând pe foc mazărea congelată care se dezghețase și altă soluție nu era. Și pentru că am VRUT am și întins rufele între timp uscate ce așteptau în mașină și am cusut cracul pantalonilor proaspăt spălați, ca să nu uit apoi de ei. Și m-am odihnit de m-am rupt! Abia de-am apucat să îmi fac o cană de cafea TO GO ca să pornesc iar ca tramvaiul pe binecunoscutul traseu spre școală. ”Ce zi frumoasă umblă printre noi” cânt din toți plămânii împreună cu Nicoleta Tudoroi, pe care o port în telefon cu mine mereu. Așa pățesc cu oamenii dragi – sunt mereu cu mine, iar „Lasă-mă” semnat de Vica Demici îmi amintește că sunt o norocoasă că le cânt piesele prietenelor mele. Și dorul devine mai ușor de dus. Și apropos, încerc să le pun în mașină copiilor mei și cântecele bunicului, că să nu uite. La „Nu mă chema”, interpretată de Nina Crulicovschi, când i-am zis lui Mihai să fie atent ce forță au orchestra și viorile, Mihai mi-a zis că sună foarte mistic, exact ca și în filmul „The Vampire Diaries”. Adică, un fel de retro, un fel de vintage. Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului.

Vineri

E zi scurtă la școală, așa că mari iluzii nu îmi fac. Că nu voi face nimic, așa ca joi, sau că voi face ceva doar pentru mine. Gălușcă înghițită deja. Mă moblizez să nu uit cumpărăturile pentru week-end care includ hala și vin și, neapărat, flori. La 2 lire buchetul de trandafiri, te simți mereu boier cu sărbătoare în casă. Numai că mi-a luat timp să mă obișnuiesc că se vând cu pereche – 8 sau 10 și au și cu termen de garanție pe etichete. Așa că una dintre flori o pun mereu în altă vază și o duc în camera fetiței – las să se obișnuiască de pe acum cu frumosul. Mă întorc repede acasă ca să le gătesc tuturor pentru week-end, să am și eu liniște în zilele de odihnă. Multă carne carnivorului, orez și nughete de soia vegetarienei, pireu cartofarului și cholent (mâncare învățată de pe aici de pe la vecini) pentru capul familiei. Pentru cea din urmă am adus din Cluj oala mea sub presiune, dat fiind că vita și fasolea se fac mai rapid în ea. Și pentru mine – varză călită, că nu îngrașă. Apropo, cei de aici au auzit pentru prima data că varza se mi poate consuma altfel decât crudă.

Sâmbăta

E liniște și pace. Vecinii din casele de alături ies și se roagă în grup în curte de când e COVID-ul și restricționată intrarea în Sinagogă. O imagine unică, pe care am văzut-o doar în Ierusalim cândva. Stau în zonă evreiască, iar aici sâmbăta e sfântă. Ne deconectăm și noi de tot ce e lumesc. Jucăm monopoly, rummikub și mergem în parc. Dormim și citim cât pentru toată săptămâna. Dar cel mai important e că avem timp de a mai rămâne cu noi înșine într-un dialog incomod uneori. Reflecții, meditații, rugăciune. Conștientizarea vremurilor în care am ajuns să trăim și cu toate astea, bucuria că „am ajuns” și „trăim”. Uneori e cazul să ne plângem mai puțin. Doar să ne bucurăm. Că mâine nu se știe…

Stări

Neputință

”la fel cum nimeni nu are putere asupra vântului ca să-l oprească

tot așa nimeni nu are putere asupra zilei morții” Eclesiastul 8

neputincioși venim pe lume

mai multă neputință vom lăsa în urmă noastră.

când soțul încearacă din răsputeri să te resusciteze

în fața copiilor speriați

dar medicul zice că nu mai e nimic de făcut

neputința e.

când lenjeria de pat încă îți mai păstrează amprenta

în timp ce pe pagina ta apar primele condoleanțe

neputință e.

și ”cauza nespecificată” de pe certificatul tău de deces

și întrebarea Evelinei

”când coboară mami de acolo de la îngeri?”

tot neputință este

poate cea mai.

sărutul Domnului e numită moartea în somn

mă consolează Rebbetzin Kampf

ca să îmi lipească inima la loc

doar cei buni au parte de ea.

în casă toate au rămas la fel cum le-ai lăsat

nimeni nu are curaj să îți adune lucrurile

și m-ai lăsat îndatorată.

acel bax de gume de mestecat (ce valori aveam pe atunci!!!)

pus pariu încă în liceu, că vei trage măcar un fum de țigară

așa și nu ți l-am mai cumpărat, deși câștigasei

asta să nu le-o povestești celor de dincolo

oricum nu te vor crede.

neputință e și Scoția pe care

din geamul rulotei nu o vom vedea niciodată

împreună

pantofii tăi nepurtați

inelele date jos de pe degete

și WhatsApp-ul care de atunci

tace…

Stări

Renaștere

pe acele vremuri locuiam la parter

și veneau oaspeți mereu în bucătăria

tapițată cu mușama

maci roșii pe pereți și un set de linguri de lemn rustice, sculptate

aduse din România.

nu conta în ce zi a saptamânii ne pășeau pragul

noi, copiii eram trimiși la culcare

în pijamale foarte groase și șosete de lână

era frig în apartamente.

cât de frumoasă era limba română

răzbită din bucătărie

vorbită de prietenii tatei

scriitori și ei

obisnuiți de-ai casei

dar și de-ai scenei de la Teatrul Verde

unde mă ducea tata la cenacluri

era anul `88

anul reînvierii și al speranțelor.

adormeam ascultându-le discursurile

entuziasmul și euforia

ciocnitul paharelor și toasturile rostite patetic

de se auzeau și în drum.

vinul se turna din sticle de plastic

colorate în mov

totul era reutilizat pe atunci –

borcanele, capacele, pungile,

și, mai ales, destinele

până și foile vechi din manuscrise

folosite apoi drept ”maculatoare” pentru teme

dar și hârtie de WC

mototlită, mai întâi, între pumni.

cercurile mov lipicioase de pe fața de masa

scrumiera de cristal plină de mucuri TEMP

foile pline de pete grase și frânturi de poeme

găsite dimineața în bucătărie în loc de micul dejun

erau semnele renasterii naționale

iar tata întinerise…

Stări

Poligon

nu mai mima lupta

eu, una, am predat armele înainte de semnalul de final

te-au tradat gloanețele oarbe din poligonul orgoliilor

chiar de nu vrei să recunoști capitularea.

dragostea noastră – fontanelă neînchisă de nou-născut

floare încolțită în tubul metalic

calibrul 308 wincester

ce a ratat ținta

Stări

Rafturi din garaj

117854849_684386138781321_4940685321787001488_n

în garaj, în singurătate

încerc să identific eroarea din

gândurile devenite brusc alb-negru

ale amintirilor încă în garanție

ușa garajului 16 de vis-a vis e ridicată

vecina de culoare, din Uganda, își ordonează anii

astea sunt manualele copiilor mei, plecați acum în lume, zise

astea – tablourile soțului meu, fost medic

a murit acum zece ani

aici – o bicicleta

vreau să o duc de aici dar nu o pot dezasambla

nu ai o cheie franceză cumva?

îi curg lacrimile din ochi

o văd și eu ca prin ceață

mi-am amintit, draga mea Natașa, garajul tău din Iancului

sacii cu haine pentru donat, papucii rămași mici ai copiilor

rochiile pentru ”când vom mai slăbi” dintre care mi-ai dat-o pe cea albastră

râdeam de rețetele noastre disperate cu smântână și drojdie

pentru a mai pune câteva kile

pe când eram adolescente slabe și complexate

ofereai mereu felii din inima ta mare

fără regrete și așteptări

la ultimul whisky dat peste cap împreună

acum câteva zile, la Cluj

mi-ai zis că nu te-a amețit deloc

că în timp am devenit mai tari, deși mai grase

am râs din nou

de sprâncenele pensate aiurea pe care ziceai că vrei să le îngroși

mi-ai scris dă ziua mea ”să nu îndrăznești să mori prima”

și mi-ai făcut-o

mi-ai văzut ultimul story de pe facebook

dar nu mi-ai mai răspuns la telefon

anii noștri – rafturi cu saci etichetați

abandonați într-un garaj

și amintiri demontate cu o cheie franceză…

Stări

Avea dreptate

111271838_578273989483700_5155599017058478693_n

omu-aleargă ca furnica și plecând nu ia nimica

ne-a strigat în urmă țiganul rezemat de gardul vechei sinagogi din Dej

văzându-ne aducând oalele la singura micvă funcțională din Ardeal

erau mai mulți

femei cu fuste plisate şi copii mici în brațe

alţii mai mărişori escaladau gardul ruginit

strivind cu tălpile steaua lui David

beau bere, fumau în draci și înjurau

paznicul care ne-a deschis era atât de beat încât nu reușea să găsească cheia

recunosc, însă, ca a ajuns la timp

se scuza că nu este lumină, că s-a defectat

am prins apusul reflectat în vitraliile multicolore

clădirea ferecată cu lanțuri grele, vechi

mi-a părut și mai abandonată

totuși avea dreptate țiganul

Stări

Avea anii tăi

110743204_313177306394651_5268683854769480541_n

m-ai întrebat dacă poezia scrisă pentru ziua ta

trebuia să conțină rimă

și de ce am dat totul din casă

nu ești primul care nu înțelege poemele maică-sii

și nici de ce nu am putut să nu scriu

păi, altfel, despre ce aș fi scris?

poate despre faptul că în prima noastră poză cu taică-to

în căminul 6 din Hașdeu

în camera cu postere cu Red Hot Chily Peppers și macho man-ul de la Marllboro

tatăl tău avea anii tăi de acum

iar geaca maro din piele întoarsă, pe care ți-ai cumpărat-o anul acesta

îmi tot genera deja-vu-uri

nu reușeam să îmi amintesc de ce

una identică avea și el în acea poză

găsită în cutiile depozitate la Cluj

gustul primelor înlănțuiri

părul blond răvășit

blugi cu talie înaltă și tricou cu spatele gol

pereți jerpeliți un raft fixat pe sfoară

scaune vechi cu numere de inventar

mereu pline de cursuri și căni murdare

și o bursă de 50 de dolari pe luna

cam atât aveam pe atunci

iar el avea anii tăi…