Stări

Renaștere

pe acele vremuri locuiam la parter

și veneau oaspeți mereu în bucătăria

tapițată cu mușama

maci roșii pe pereți și un set de linguri de lemn rustice, sculptate

aduse din România.

nu conta în ce zi a saptamânii ne pășeau pragul

noi, copiii eram trimiși la culcare

în pijamale foarte groase și șosete de lână

era frig în apartamente.

cât de frumoasă era limba română

răzbită din bucătărie

vorbită de prietenii tatei

scriitori și ei

obisnuiți de-ai casei

dar și de-ai scenei de la Teatrul Verde

unde mă ducea tata la cenacluri

era anul `88

anul reînvierii și al speranțelor.

adormeam ascultându-le discursurile

entuziasmul și euforia

ciocnitul paharelor și toasturile rostite patetic

de se auzeau și în drum.

vinul se turna din sticle de plastic

colorate în mov

totul era reutilizat pe atunci –

borcanele, capacele, pungile,

și, mai ales, destinele

până și foile vechi din manuscrise

folosite apoi drept ”maculatoare” pentru teme

dar și hârtie de WC

mototlită, mai întâi, între pumni.

cercurile mov lipicioase de pe fața de masa

scrumiera de cristal plină de mucuri TEMP

foile pline de pete grase și frânturi de poeme

găsite dimineața în bucătărie în loc de micul dejun

erau semnele renasterii naționale

iar tata întinerise…

Stări

Poligon

nu mai mima lupta

eu, una, am predat armele înainte de semnalul de final

te-au tradat gloanețele oarbe din poligonul orgoliilor

chiar de nu vrei să recunoști capitularea.

dragostea noastră – fontanelă neînchisă de nou-născut

floare încolțită în tubul metalic

calibrul 308 wincester

ce a ratat ținta

Stări

Rafturi din garaj

117854849_684386138781321_4940685321787001488_n

în garaj, în singurătate

încerc să identific eroarea din

gândurile devenite brusc alb-negru

ale amintirilor încă în garanție

ușa garajului 16 de vis-a vis e ridicată

vecina de culoare, din Uganda, își ordonează anii

astea sunt manualele copiilor mei, plecați acum în lume, zise

astea – tablourile soțului meu, fost medic

a murit acum zece ani

aici – o bicicleta

vreau să o duc de aici dar nu o pot dezasambla

nu ai o cheie franceză cumva?

îi curg lacrimile din ochi

o văd și eu ca prin ceață

mi-am amintit, draga mea Natașa, garajul tău din Iancului

sacii cu haine pentru donat, papucii rămași mici ai copiilor

rochiile pentru ”când vom mai slăbi” dintre care mi-ai dat-o pe cea albastră

râdeam de rețetele noastre disperate cu smântână și drojdie

pentru a mai pune câteva kile

pe când eram adolescente slabe și complexate

ofereai mereu felii din inima ta mare

fără regrete și așteptări

la ultimul whisky dat peste cap împreună

acum câteva zile, la Cluj

mi-ai zis că nu te-a amețit deloc

că în timp am devenit mai tari, deși mai grase

am râs din nou

de sprâncenele pensate aiurea pe care ziceai că vrei să le îngroși

mi-ai scris dă ziua mea ”să nu îndrăznești să mori prima”

și mi-ai făcut-o

mi-ai văzut ultimul story de pe facebook

dar nu mi-ai mai răspuns la telefon

anii noștri – rafturi cu saci etichetați

abandonați într-un garaj

și amintiri demontate cu o cheie franceză…

Stări

Avea dreptate

111271838_578273989483700_5155599017058478693_n

omu-aleargă ca furnica și plecând nu ia nimica

ne-a strigat în urmă țiganul rezemat de gardul vechei sinagogi din Dej

văzându-ne aducând oalele la singura micvă funcțională din Ardeal

erau mai mulți

femei cu fuste plisate şi copii mici în brațe

alţii mai mărişori escaladau gardul ruginit

strivind cu tălpile steaua lui David

beau bere, fumau în draci și înjurau

paznicul care ne-a deschis era atât de beat încât nu reușea să găsească cheia

recunosc, însă, ca a ajuns la timp

se scuza că nu este lumină, că s-a defectat

am prins apusul reflectat în vitraliile multicolore

clădirea ferecată cu lanțuri grele, vechi

mi-a părut și mai abandonată

totuși avea dreptate țiganul

Stări

Avea anii tăi

110743204_313177306394651_5268683854769480541_n

m-ai întrebat dacă poezia scrisă pentru ziua ta

trebuia să conțină rimă

și de ce am dat totul din casă

nu ești primul care nu înțelege poemele maică-sii

și nici de ce nu am putut să nu scriu

păi, altfel, despre ce aș fi scris?

poate despre faptul că în prima noastră poză cu taică-to

în căminul 6 din Hașdeu

în camera cu postere cu Red Hot Chily Peppers și macho man-ul de la Marllboro

tatăl tău avea anii tăi de acum

iar geaca maro din piele întoarsă, pe care ți-ai cumpărat-o anul acesta

îmi tot genera deja-vu-uri

nu reușeam să îmi amintesc de ce

una identică avea și el în acea poză

găsită în cutiile depozitate la Cluj

gustul primelor înlănțuiri

părul blond răvășit

blugi cu talie înaltă și tricou cu spatele gol

pereți jerpeliți un raft fixat pe sfoară

scaune vechi cu numere de inventar

mereu pline de cursuri și căni murdare

și o bursă de 50 de dolari pe luna

cam atât aveam pe atunci

iar el avea anii tăi…

 

 

Stări

Mamă de bărbat

109836629_784366739057023_2633554671870488499_n (2)

am găsit în podul Aurei, în sacii depozitați odată cu plecarea noastră în Anglia

setul tău de medalii, colecția de ochelari haioși și cutia cu figurinele Gormiti

rama foto cu cocodil în care apăreai într-un constum de Superman

mamă de Superman mă simțeam pe-atunci.

în camera ta încă se mai păstreză puzzle-ul 3D cu hotelul Burj al Arab

și cănuța cu Fulger Mcqeen din care beau acum cafea și tastez

adunându-mi cu greu brațul de gânduri.

patul tău suprapus l-am dezinstalat ieri

am gletuit găurile din perete sigilând niște ani odată cu ele

mi-am amintiti de barba ta zdrobită și plasturele plin de sânge de la ziua ta de 5 ani

când ți-ai scos haina pătată și ai suflat în lumânări

nu m-ai lăsat apoi să tai tortul

era poza ta și a surorii tale imprimată pe el așa că l-am scobit pe dedesupt

rămas doar în chiloții cu Spiderman și cu plasturele mustind atârnând de barbă

nu ai zis nici ”câr”

mamă de erou am fost atunci.

mi-am amintit și de „girafa” pe care traversam regulamentar strada

și de ”cămila caraghioasă” pe care o mulgea nana la Colonița

dar și de acel mare secret

semința pe care o plantase tati în burta mea

despre care nu trebuia să afle încă nimeni ceva vreme.

apoi privirea mi-a căzut pe masa din fier forjat din bucătărie

unde ai lăsat, într-un an de ziua mea, ca din întâmplare

un trandafir și mi-a strigat din spatele ușii închise

”cu plăcere” în stilul dulcele-acidulat adolescentin.

mamă de Gamer Legend în Hearthstone am devenit peste ani

cu mărimea 43 la pantof și cu opțiunile pentru facultățile lumii bifate.

”cu plăcere” îți voi striga de după ușa închisă în ziua în care vei pleca

într-o ultimă încercare de a fi o mamă cool

dar, de fapt, ca să nu îmi vezi luciul ochilor împovărați

de azi sunt mamă de bărbat.

Travaliu creativ

E iarăși ziua lui Mihai Mihailovici

105603023_3039267492807016_11438056643148928_n

Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici a reprezentat pentru mine o mare descoperire. Mi-a fost curios să aflu cum a reușit să descrie Dumitru Crudu cititorilor săi o succesiune de ani, pornind de la 28 iunie, dar nu unul oarecare și să lege în jurul aceleiași date, pe parcurusul a mai multor ani, un șir de evenimente majore. O găselniță minunată a fost această formă, acest joc de zile și de ani, care cucerește din start. Apoi, redarea exactă a tipologiilor de personaje repezentative etapelor prin care trece viața lui Mihai Mihailovici – ocupația sovietică, cel de al Doilea Război Mondial, foametea, deportările și apoi recăpătarea independenței – este realizată cu atât măiestrie scriitoricească, încât înclin să bănuiesc ficțiunea acestor personaje. Cu atât mai mult, cu cât la lansarea, la care am ajuns dintr-o pură întâmplare fericită, Dumitru m-a sfătuit să citesc cu mare atenție cartea și să îi zic apoi părerea. Cu siguranță că a știut că voi descoperi acel personaj Aurel Ghimpu, în persoana căreia voi regăsi împletirea între disidentul Gheorghe (unchiul) și poetul Simion Ghimpu (tatăl meu), iar impactul cărții va fi unul major asupra mea.

Dragă Dumitru. Nu știu în ce proporție ai reușit să sădești în fiecare personaj al tău realitate și ficțiune, știu însă că în cazul personajului Aurel ai reușit să atingi profilele ambilor frați Ghimpu – și cel vertical care spune lucrurilor pe nume asumându-și consecințele ulterioare, și pe cel sensibil, nepublicat din cauza opiniilor politice, dar dârz deopotrivă. Cu acest persoanj m-ai cucerit definitiv, pentru că a atins niște corzi durute. Pentru că și în cazul altor persoanje, numele cărora nu este deloc întâmplătoare, ai știut să lovești direct în țintă, ai știut să prezinți atât frumosul din oameni cât și lașitatea, franc, fără perdea. Și, ce nu denotă mai bine măiestria scriitoricească, decât acest act cu adevărat curajos de a descrie și personaje negative care, cu siguranță, pentru cei apropiați cercurilor literare, sunt identificabile.

Mult timp nu am știut ce și cum să scriu despre aceasta carte, dar astăzi am ascris așa cum mă iau gândurile pe dinainte, ca de obicei, fără prea multe notițe și schițe.

Înainte de a-ți mulțumi pentru această cronică amplă, țesută cu personaje vii și bine conturate aș vrea să citez un fragment (selecția fiind subiectivă, recunosc) care în exemplarul meu de carte va rămâne mereu subliniat:
„Dragi prieteni, vreau să vă amintesc că azi l-am petrecut pe ultimul drum pe unul dintre cei mai mari poeți din literatura noastră și unul dintre puținii noștri patrioți, care a sfidat deschis regimul sovietic și care a stat la bazele renașterii noastre naționale. Eu vă rog frumos, mai rămâneți ca să-i cinstim memoria și nu vă grăbiți să-l uitați chiar așa de repede”…{…}

Răzvan râdea. Bea vin și râdea. Apoi îi spuse: ”Dacă Aurel Ghimpu a fost un poet așa de bun, așa cum ai susținut pe marginea gropii, de ce n-ai scris și despre el măcar vreun rând, ceva?”

Îți mulțumesc, Dumitru!

67303441_2906630066020096_6894254140302557184_n

Stări

Pianul

pian

căminul Institutului de Arte din Chișinău

se afla pe Tolbuhin 33

„ce norocoși suntem!” mă gândeam pe atunci

„cât să mai aștept?” se întreba tata

la ai săi 50 împliniți.

mai multe talente adunate mănunchi

nu întâlneai pe nici un alt metru pătrat la Chișinău

vocalize la parter

sunete de acordeon, pian și vioară

înviorau lingurele din castroanele bucătăriilor comune

din capătul coridorului lung și întunecat

unde clocoteau la comun ciorbele

și bârfele

domnișoara actriță care insista să îi zicem „Helen”

și-a notat numele pe ușă

ca să nu greșim

țambalul scos la balconul etajului doi

umplea curtea de ritmuri populare

la scara vecină Radu făcea vocalize

se vedea mare cântăreț

evident că râdeam de el.

mai erau cazați și baleroni de la Teatrul de Operă și Balet

Vladic, fiul balerinei Zoia, se îmbrăca pe ascuns cu hainele mamei sale

ne dansa „Lacul lebedelor” pe scara blocului, unde ne așezam pe pernuțe

cel mai mult ne plăcea coroana de pene cu piatra strălucitoare din frunte

și relieful din ștrampii albi pe sub fustă

râdeam cu toții de el.

ne ruga, apoi, sa nu-l pârâm la maică-sa

îl șantajam

obțineam dulciuri din casa lui.

plânsetele Iuliei, vecina de la cinci, le auzeam în fiecare seară

era bătută peste mâini

o notă greșită la vioară

râdeam și de ea.

de la fiica balerinei de la patru am aflat cum se fac copiii

iar din moartea actriței de la doi aruncată de la etaj

am înțeles cele mai multe

l-am rugat pe tata să îmi cumpere pian, să fiu și eu în rând cu vecinii

mi-a luat un Bluthner vechi, negru

cu clape de fildeș

nu am avut curaj să îi zic că îmi displăcuseră orele de pian

știind cât l-au costat hamalii care l-au cărat la etajul cinci.

Vladic a ajuns mare baleron la Sankt-Petersburg

Iulia e vioristă de succes la Odessa

Mașa e dansatoare profesionistă în ansamblul „Joc”

iar Radu a ajuns pe marile scene din Italia

am citit în presa străină că este un fenomen

singura soprană „castrată endocrinologic”

capabilă să atingă nu știu câte octave

în ziua absolvirii i-am adus tatei diploma

în dar

de pian nu m-am mai atins

peste ani, m-am apucat de scris

Travaliu creativ

„Politicienii nu ard pe rug cărțile scriitorilor, dar nici nu le citesc”

– Irina Nechit, îți propun să vorbim despre antologia ta de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută la Editura Prut Internațional. Pentru început, aș vrea să citez câteva versuri din poemul tău „Monolog”: „Lasă-mă pe raftul prăfuit/ cu bolile și ploile mele./ Nu-mi vui printre cuvinte/ nu-mi trezi foile”. Când s-au trezit foile cărții tale de debut?

– Înainte de toate, dragă Anda Vahnovan, îți mulțumesc pentru că ai citit prima mea antologie de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută în 2018 la Editura Prut Internațional. Chiar dacă trăiești departe, la Londra, ai o mare curiozitate față de cărțile publicate la Chișinău și în general, te interesează viața culturală din R. Moldova, din România (ai locuit o perioadă în Cluj-Napoca, unde ai absolvit Universitatea Babeş-Bolyai) și scrii cu pasiune pe blogul tău despre poezia, proza de limbă română, despre realitățile din orașul tău natal, Chișinău. Constat că adeseori diaspora e mai activă în promovarea valorilor literare de la noi decât presa basarabeană. Antologia „Un om de succes…” e construită în ordine inversă, adică se deschide cu poeme inedite, încă nepublicate în volum, și se încheie cu poezii din cartea de debut, „Șarpele mă recunoaște”, editată în anul de grație 1992. Prima mea carte a fost trimisă în 1991 la tipografia de la Tiraspol, o tot așteptam și nu apărea, din cauza războiului de pe Nistru. Abia în toamna lui 1992 am văzut-o publicată, cu „Șarpele…” am debutat.

 

– Precizez că antologia cuprinde poeme selectate din volumele „Copilul din mașina galbenă” (Editura Cartier, Chișinău, 2010), „Gheara” (Editura Vinea, București, 2003), „Un fel de liniște” (Editura Vinea, București, 2006), „Un viitor obosit” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Cartea rece” (Editura Cartier, 1996), „Șarpele mă recunoaște” (Editura Hyperion, 1992). E interesant să citești versuri din diferite perioade ale unui autor. Aș vrea să-ți mai pun totuși o întrebare legată de începuturi. Când au înțeles cuvintele Irinei Nechit că se pot întâlni în spațiul poeziei?

„Cuvintele Irinei Nechit”… E prea mult spus. Dar sună frumos această expresie. Mi-ar plăcea ca măcar o persoană, citind un poem de-al meu, undeva, cândva, un poem rătăcit pe internet sau prin vreo bibliotecă, unul fără semnătură, fără numele autoarei, să-și dea seama că anume eu l-am scris. Chiar dacă visul s-ar împlini, tot n-aș putea zice că ale mele vor fi fiind cuvintele din poemul acela. Cuvintele aparțin unei limbi, eu doar le chem, le aleg, le prind din zbor sau le aștept zile îndelungi pe acelea care se aranjează, se întrețes, se zidesc în textele mele. O limbă are nevoie de poeți pentru a-și extinde puterea, pentru a-și crește potențialul, vitalitatea, strălucirea, pentru a se ozonifica, a renaște. Toți cei care scriu, citesc, vorbesc, se slujesc de o limbă sau o slujesc pe ea. Am întâlnit de curând, în prefața la „Cartea lui Iov”, tradusă de Petru Creția, o formulă dintr-un text vechi, care m-a emoționat profund: „oameni pedepsiți întru a noastră limbă”. Acest „pedepsiți” înseamnă „consacrați”, „experți” – experți în limba română. Uneori, scrisul îmi pare o pedeapsă, chiar dacă știu că e consacrare. Mai știu că e un dar de la Dumnezeu, însă nu e ușor de dus darul acesta.

– Dacă a fi poet nu este o meserie, ci o stare, care ar fi aceea?

Nu poți face din poezie o meserie. Nici să te afli permanent în stare poetică nu e posibil, s-ar rupe neuronii, s-ar sparge inima. Prea mari, violente sunt energiile poetice ca să fii conectat la ele și să reziști non-stop. Unii reușesc, dar îi poți număra pe degete.

Întrebarea ta e totuși un prilej de a mă opri un pic la ceea ce consider a fi profesia mea adevărată, jurnalismul cultural. De când am făcut facultatea, de prin 1983, i-am rămas devotată, dar am senzația că e pe cale de dispariție. Urmăresc cu groază distrugerea presei culturale din Basarabia, după 2000. Astăzi despre cultură mai scriu doar câțiva sexagenari, tot mai obosiți. Tineri nu vin în meserie, pentru că aproape nu există reviste, ziare de cultură. Statul Republica Moldova nu susține decât sporadic unele publicații culturale, acestea abia respiră. Nici vorbă să apară vreo revistă nouă. Cum să pretinzi că ai o „cultură bogată” dacă nu-ți pasă de cultura scrisă? Analize ale fenomenelor artistice, comentarii literare, dezbateri pe teme culturale, dar și materiale informative ar trebui scrise nu numai de pensionari, dar în primul rând de către oameni tineri, cu minte proaspătă, cu idei rebele. Peste câțiva ani, nu va mai avea cine scrie despre cultură în RM.

– Ce opinie ai referitor la implicarea sau nu a oamenilor de litere în politică? Unii consideră arta apolitică, dar, oare e posibil să rămâi imparțial, scriind?

Politicienii de la noi îi îngroapă bucuroși pe oamenii de artă, fără a aplica metode drastice de persecuție (arestări, deportări, torturi în subsolurile kgb-iste, arderea pe rug a cărților etc.), ci doar lipsindu-i de mijloace de existență. Statul RM are grijă să-i țină permanent pe artiști sub limita sărăciei, statistica oficială arată că oamenii de cultură sunt cel mai prost plătiți, mai prost decât șoferii de troleibuz, decât măturătorii, decât gunoierii, decât orice funcționar mărunt. Incultura, brutalitatea cinovnicilor acoperă straturile culturale subțiri de pe pământul basarabean. Cei care dețin puterea politică îi umilesc, îi ignoră, îi împing la marginea societății pe literați, drept urmare, aceștia își pierd rolul de formatori de opinie. Simone Weil îi numește pe scriitori directori de conștiință, societatea noastră, însă, nu are prea mult respect pentru propria conștiință. Cu toate acestea, cultura scrisă, arta nu piere în RM, poeții, prozatorii scriu, publică pe unde mai pot, mai mult pe internet, scriu chiar flămânzi, bolnavi, înglodați în datorii, însuși faptul că se mai tipăresc cărți, se mai joacă spectacole, se mai interpretează simfonii e un semnal bun, lumea se gândește „Uite, se mai scrie poezie, se scriu romane, se pictează tablouri, se mai face teatru, se face balet (!!), înseamnă că nu e totul pierdut”. Literatura, multă, puțină, fortifică poziția limbii române în zona pruto-nistreană pe care vedeniile imperiale ale lui Dodon o cotropesc, o fac și mai fantomatică decât este.

– Să revenim la antologia „Un om de succes și alte pierderi”. Ai inclus în ea poemul „Pluta”: „Ai intrat în marea de lacrimi/ până la umeri./ Piatra legată de gât/ rămâne ca o plută la suprafață./ Din ochii tăi blânzi/ cad lacrimi de piatră/ având forma ochilor mei./ Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte./ Mâinile desenează în aer amânarea./ Tălpile goale simt/ cum se zguduie de plâns pământul”. Comentează, te rog, versul „Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte”.

Poezia „Pluta” e din cartea „Gheara”, 2003. Mă interesa lacrima ca materie și ca bol transparent în care se cristalizează spiritul. Credeam că mările și oceanele sunt alcătuite din lacrimi. Nu mă temeam de metafore. Azi prefer să le zic imagini, sunt prudentă în folosirea lor. Totuși, încă mai consider că imaginea e cheia de boltă a poeziei. Într-un comentariu la poezia lui Marian Drăghici, criticul Alexandru Cistelecan vorbește de secvența „care ar topi lumea într-o imagine”. Caut și eu astfel de secvențe, uneori le găsesc, alteori nu.

Încă din vremea când îi descoperisem pe Bacovia, Baudelaire, Ungaretti, Sylvia Plath, Emily Dickinson, Mălăncioiu, Blandiana, Quasimodo mă fascinau laconismul, concizia, arta de a vedea limpede o idee, de a contura cu doar câteva linii un peisaj, un cadru din viață sau din imaginație.

Mai degrabă îl suport pe omul care vorbește mâncând, decât pe cel în gura căruia clocotesc cuvintele, bolborosesc haotic, încât nu le mai poate stăpâni, le scuipă, le împroașcă în toate părțile. Cam asta am vrut să exprim în versul evidențiat de tine mai sus. Dintre opiniile unor critici literari despre poezia mea, o prețuiesc în mod deosebit pe cea a lui Felix Nicolau: „Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză și decupaj nemilos. Minimalismul care ţine în frâu adevărurile grave, care se foloseşte de faţa simplă a lumii pentru a sugera găurile negre ale sufletului, este o măiestrie greu de dibuit” ( Ziarul de duminică, București, 2011).

Nu mi-aș dori însă ca literatura să se limiteze doar la texte laconice, concentrate, cizelate la sânge, nu-mi plac doar poeții care știu să comprime, să taie nemilos din textele lor, ci și cei exuberanți, cei ce scriu versuri late și lungi și supraetajate, poeme fluviu, poeme fără sfârșit. Fiecare vine cu formula sa, e firesc să existe mii de puncte de vedere și o mare diversitate de stiluri.

– Scrii în poemul „Cântec de leagăn”: „Trecurăm demult hotarele/ cântecului de leagăn/ când s-au deschis larg porțile insomniei./ Abia atunci gustarăm/ sarea și piperul nopții”. Insomniile sunt stările obligatorii poeziei?

 

Nu, insomniile nu mă ajută, dimpotrivă, aduc dezordine și zarvă în substanța mea cenușie. De regulă, scriu ziua, chiar și cele mai onirice, fantasmagorice versuri au fost scrise la lumina zilei. Gheorghe Grigurcu, referindu-se la „Un viitor obosit”, observa că „instantaneul realist se învecinează cu insertul suprarealist”. Am frecventat o vreme, cu fervoare, texte suprarealiste, poeme onirice, mi-am pus și eu la încercare capacitatea de a înfrunta imaginarul, de a-l explora, de a-i forța limitele, de a descoperi suprarealul, dar aceste experiențe le-am înfăptuit în regim diurn. Paradoxal, multe poeme nocturne s-au lăsat scrise doar cu prezența Soarelui. De Lună mi-e frică, probabil, din copilărie. Mama acoperea geamurile cu ziare în nopțile cu lună plină, ca să nu devenim lunatici. Aveam multe ziare, ne aflam în epoca ziarelor necitite, doar utilizate pentru a acoperi sau a înveli diferite lucruri; tematica sovietică, ilizibilă, indescifrabilă, nu ne interesa. Cu-adevărat destinate cititului erau cărțile, le găseam în biblioteca mamei, prima bibliotecară din sat, mergeam să citim și totodată, să stăm o după-amiază cu mama. Nu m-am gândit nici o clipă atunci, în biblioteca din satul meu natal Antonești, Cantemir, că voi scrie vreodată versuri. Totuși, încolțise în mintea mea un vis timid, visul de a face o carte, habar nu aveam ce fel de carte.

Faptul că până la urmă mi-au apărut câteva cărți îmi pare și azi incredibil, șansele de afirmare pentru cineva născut pe un tărâm adormit, amneziac, cu memorie radiată, sunt aproape nule, posibilitățile de a te rupe din plasa somnului letargic sunt minime. Mă întrebi de insomnii? Acestea nu constituie un pericol aici, mai degrabă somnolența ne caracterizează, inerția, apatia, sindromul inacțiunii, altfel zis – „somnul cel de moarte”, alias „neantul valah”. Am postat de curând pe o rețea de socializare o frază în care anunț că m-am apucat să fac un film artistic cu titlul „Somnoroasa din Basarabia”. Glumă, firește. Dar câte like-uri am adunat! Mulți m-au felicitat și mi-au dorit succes.

 

– Decupez un vers din poezia „Ca un început de cutremur”: „Strigătele mor dacă nu sunt auzite”. Strigătele sunt înmagazinate în vise, în tăceri?

Ele răbufnesc, la un moment dat. Cele mai autentice sunt poemele scrise sub presiunea lor. În textul amintit de tine îmi imaginasem o casă plină cu strigăte. Ușile sunt încuiate, iar ferestrele închise zângănesc ca la un început de cutremur. Încerc să privesc cu ochi lucizi durerea, în speranța că o voi îmblânzi dacă voi scrie despre ea.

Tocmai generația mea a fost martoră a prăbușirii unui sistem totalitar, dar nu știu dacă va apuca să vadă un sistem nou, cu-adevărat democratic, nu știu dacă va prinde vremuri mai bune într-o țară îngenuncheată, sărăcită, de unde fug toți. Strigătele, aici, nu sunt luate în seamă, „Țipătul” lui Munch, dacă ar fi adus în R. Moldova, ar sta singuratic pe un perete la muzeu, vizitatorii n-ar da buzna să-l vadă/audă.

O veselă demență, o indiferență atroce a cuprins societatea noastră, idealul omului liber, integru, e total ignorat, în schimb, a ieșit în față imaginea omului de succes. În toate domeniile, de la politică la artă, nu mai contează valoarea reală, ci emblema succesului, reprezentată prin vestimentație, frizură, manichiură, accesorii, dantură. Peste gunoaie, peste gropi, peste băltoace plutește zâmbetul perfect. Am pus și eu în titlul antologiei de poezie sintagma „un om de succes” dar firește, e durere și ironie în această denumire.

L-am visat pe tata, într-o noapte, cu un zâmbet larg pe față, așa cum nu zâmbise niciodată în timpul vieții, purta și costum luminos, de culoarea cafelei cu lapte (noi l-am înmormântat în costum negru), arăta ca un om de succes, cu o floare albă în mână, am scris o poezie despre acest vis, e una dintre cele mai importante din antologie. „De fapt, zice camera de filmat/ suferinţa nu ne mai interesează” – iată încă un vers-cheie din volumul meu antologic, l-am preluat din poezia „Urnele se deschid”; e vorba de urnele de vot.

– Trecerea timpului, pierderea părinților, metamorfozele produse de anii care se așează pe și în noi sunt linii tematice care apar adesea în textele din antologie. Cum sau dacă reușești să te împaci cu pierderile?

Dumnezeu îmi arată atâta dragoste ajutându-mă să mă trezesc în fiecare dimineață cu senzația că cei care au plecat sunt aici cu noi și că nimic nu dispare definitiv, ci doar se ascunde o vreme. Pronia e îngăduitoare cu mine, e mângâietoare, alți oameni au pierdut mult mai mult, mi-e și teamă să-mi imaginez ce e în sufletul lor, înmărmuresc gândindu-mă cum își duc povara suferințelor.

– Crezi în destin?

Cine oare nu crede? Mama mea e născută pe Nistru, tata pe Prut, aceste două fluvii m-au format și pe mine, am un destin pruto-nistrean. Din fericire, limba română nu ține cont de frontiere geopolitice, așa că eu, fiind legată fizic de spațiul RM (nu am avut nici timp, nici bani să-mi fac cetățenie română, adică europeană), îmi pot trimite versurile spre orice persoană vorbitoare de română, din orice punct de pe glob. Totodată, pot citi poezie română în cantități nelimitate, scrisă de clasici, de debutanți, de optzeciști, douămiiști, postdouămiiști, pot citi și poeziile tale, Anda, scrise la Londra. Mă bucură și reacția colegilor de peste Prut la poezia mea, le mulțumesc pentru unele comentarii în publicații literare, îi mulțumesc revistei Observator cultural pentru că a publicat o cronică la antologie, o cronică semnată de Adina Dinițoiu care punctează: „Poezia Irinei Nechit este una – aşa cum spune şi titlul antologiei – a „pierderilor“ (în special a părinţilor, a universului familial, dar şi în genere a „pierderilor” pe care le presupun maturizarea şi înaintarea în vârstă), dar în egală măsură a „urmelor“ – a urmelor scripturale, a recuperării (proustiene a) timpului, amintirilor, fiinţelor dragi, prin însuşi actul scrisului, prin gestul poetic”.

– Când vei lansa antologia la Chișinău?

Pe 2 octombrie, la sediul central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. O voi invita, desigur, și pe nepoțica mea Teodora Vasiliu de 7 ani, deoarce coperta a fost realizată după un desen al ei. Mă regăsesc în copertă – privindu-i culorile și liniile trasate spontan, ingenuu, am un sentiment de revenire la seninătatea mea de până la anii în care am suferit pierderi, mari și mici, îi mulțumesc Teodorei pentru copertă și sper ca măcar unele poezii din antologie să fie citite și de generația ei.

Dna Nechit, vă mulțumesc mult pentru dialog.

 

Stări

Sechele

London-Bus

respirație grea

o simt tot mai aproape în spatele meu

mă chircesc toată și strâng geanta sub braț

aștept să mi se întâmple ceva.

reflexe din adolescență

așa au fost tâlhărite colegele mele de clasă

lovite din fugă

smulse gențile, lanțurile și cerceii cu tot cu carne

erau anii nouăzeci și ceva

când se lua seara lumina în Chișinău

iar becurile din scările de bloc erau deșurubate.

atunci ieșeau la vânat șacalii

deghizați cu șepci cu cozoroc și în geci de piele supradimensionate

furate și astea cine știe de pe unde.

erau anii anarhiei totale

în care odată cu întunericul cădeau și toate regulile

prindeau în lifturi și copii și femei

îi amețeau cu șervețele îmbibate în cloroform sau îi loveau din plin

unele victime cedau benevol bunurile

doar să nu le omoare.

pe tata l-au urmărit de la schimbul valutar de pe Dacia, unde mersese cu niște euro

și l-au lovit direct în tâmplă cu un obiect metalic

furându-i servieta din piele maro în care purtase toată viața cursurile universitare.

l-au găsit fără cunoștință niște trecători

l-au stropit cu apă

de sub lentilele ochelarilor pătrățoși

îi curgeau lacrimi

am văzut pentru prima dată cum plânge tata

mi-a zis că erau banii adunați pentru nunta mea

să mai aștept cu măritișul.

respirație grea

o simt tot mai aproape în spatele meu

mă chircesc toată și strâng geanta sub braț

aștept să mi se întâmple ceva

„hi!”, mă salută băiatul de culoare care trece alergând pe lângă mine

cu căști și zâmbet larg

în Londra pe înserat oamenii fac jogging

iar fricile mele ies la plimbare