Pe la sfârșitul anilor ’90 nu era o scară de bloc care să nu aibă vreun locatar plecat la muncă în străinătate. La țară era poate și mai și. Plecau mai ales femeile. Pentru ele se găsea mai ușor de muncă.
A plecat și ea – soția unui prieten din Bălți, lăsând acasă un băiat de zece ani și o fetiță de nici doi. Sora ei, care nu putea avea copii, urma să își ajute cumnatul cu nepoții.
Am deschis șampania dintre ani în acel mic apartament din hrușciovka din sectorul 9 din Bălți. Cu o masă adaptată bucătăriei înguste, căreia tocmai i se înfiletaseră niște balamale, că să poată fi rabatată. Vasea, gazda, însă, era tot mai agitat. Nu putea să nu sune nici de sărbători, ceva nu era în regulă.
Printre felurile de mâncare puse și strânse de pe masă desfăcută și apoi iar lipită de perete a mesei-minune, plină mai mult cu pahare decât cu bucate, se simțea tensiunea. Mâncarea rămânea în farfurii. Pentru încă două sticle de tărie au reușit să meargă, totușu, înaintea închiderii magazinului.
Am fost culcată în dormitor, pozele înrămate privind toată noaptea spre mine. Femeia care plecase. Tănără, frumoasă, cu părul lung lucios. Îi studiam trăsăturile și obiectele ce îi purtau amprenta. Eram în casa ei, în patul ei. Nu sunt sigură că fusese schimbată lenjeria.
După acest Revelion am revenit din nou la Cluj. Eram încă studentă.
Ne-a găsit Vasea la căminul 16, la parter, singurul cămin mixt, ce găzduia cei mai mulți basarabeni. Făcea un scurt popas. Mergea în Cipru să își aducă soția. Într-un sicriu ce urma să fie sigilat după recunoașterea corpului.
Accident, mașină, sens invers. Moartă pe loc.
Atunci am aflat că în Cipru volanul e pe dreapta, iar emigranții privesc din obișnunță în stânga întâi atunci când traversează. Din dreapta venise camionul.
Tot atunci atunci am văzut cât de tare poate slăbi un om în două săptămâni. Bani de sicriu de plumb nu avea. Unele lucruri, însă, se întâmplă firesc în astfel de împrejurări. Acolo, la parterul căminului 16, s-a făcut rost de ei. Era în toi sezonul de înmatriculat mașini. Basarabenii câștigau ceva bani din asta, nu era un mare secret.
Nu am mai fost în acel apartament din Bălți niciodată. A fost vândut.
Noua familie s-a mutat undeva unde să le încapă o masă întreagă în bucătărie. Niște bani de pe asigurare tot venise.
Cea care adună acum farfuriile de pe ea nu mai este mătușă, ci a devenit soție și mamă.
Dragă, Sanda! Povestea ta este cea a unei reușite muncite, pentru care ai schimbat țări și ai făcut sacrificii că să ajungi în acest punct în care ești – Creative English Language Academy (C.E.L.A.)din Londra. Povestește-ne un pic despre începuturi. Ce făceai la Chișinău înainte de a emigra în Israel, mai întâi și de ce ai decis să pleci din țară?
Anda aș vrea să îți mulțumesc mai întâi de toate pentru această frumoasă invitație. Mă așteptăm la cele mai faine întrebări de la tine, să știi, și din câte se pare nu am dat greș, uite că ai știut să vii cu o prima întrebare atât de caldă care mă întoarce la rădăcini, fiind mai ales legată de Chișinăul nostru drag. Felicitări!
Îmi amintesc că acum 12 ani, exact în perioada această, îmi luam licență în Litere, la USM, iar în paralel activasem pe parcursul celor 4 ani de universitate într-un call-centru suedez specializat în furnizarea serviciilor de contact cu clienții către organizații în principal din sectorul transportului. Reușisem să obțin un loc de muncă imediat după ce terminasem Liceul de Limbi Străine și Tehnologii Informaționale „Socrate” din Chișinău. Astfel, în urma unei selecții prin prisma cunoștințelor pe care le aveam de limbă engleză, se ivise frumoasă posibilitate să studiez o nouă limbă străină și anume suedeză într-un curs intensiv de 35-40 ore săptămânal timp de 6 luni, furnizat de compania în care urma să fiu angajată oficial din ianuarie 2008. Poziția pe care o aveam în cadrul acelui call-centru era de operator suedez-englez fiind zilnic în contact cu vorbitori nativi și nu pot să spun decât că a fost o oportunitate nemaipomenită să pot folosi în comunicarea orală și scrisă atât engleză cât și suedeză. Tot în perioada aceea mă legasem frumos de predarea limbii engleze și în weekend țineam cursuri private pentru elevi.
Astfel în perioada 2007 – 2011 m-am bucurat de frumoșii ani de studenție ai primei mele facultăți studiind în paralel o nouă limba străină, activând în acea companie suedeză și predând limba engleză în timpul liber că ulterior să fac cunoștință cu soțul meu și tocmai el să fie motivul principal al emigrării mele în Israel pe 3 ianuarie 2012.
Ce te-a făcut să înțelegi experiența Israelului? Care a fost lecția extrasă din acei șase ani petrecuți în Israel și care a fost momentul decisiv în care ai hotărât să te muți cu familia în Anglia?
Israelul este o țară minunată și unică prin frumusețea locului, dar și prin caracterul dârz al nației sale. Israelul este țară care mi-a dăruit o familie, un copil (primul copil, fetița noastră Keren s-a născut acolo) o cetățenie, oportunitatea de a studia o nouă limbă străină și multă experiență de viață. Israelul este pentru mine exact imaginea acelui profesor dur, cu multe cerințe, aspru prin predarea materiei sale, care nu te scapă din teste și examene, dorind să vadă cât știi și cât poți duce. Și știi cum este, Anda? Tocmai pe aceștia nu-i uităm niciodată! Și culmea, ajungem și să-i iubim cel mai mult.
Am stat în perioada 2012- 2018 în Ierusalim, nu departe de centrul orașului și de toată forfota de turiști. Am cunoscut oameni minunați acolo, mi-am făcut prieteni pe viață, dar nu am stat acolo decât 6 ani. De fapt neîmplinirea mea cea mai mare și unul din motivele principale a plecării din Israel a fost nerealizarea profesională care mai târziu a fost însoțită de pierderea mamei mele, la pachet cu greutățile și experiențele mai puțin plăcute fie la jobul pe care îl aveam sau în viața cotidiană: copilul care era mic și a trebuit să îl dau la creșă de la 7 luni pentru a munci, Israelul fiind o țară destul de scumpă, nu era suficient doar salariul soțului. Ei, toate aceste lucruri legate cu alte experiențe trăite m-au pus la încercări, dar am ieșit din toate, însă neîmplinirea profesională și faptul că 5 ani am muncit că babysitter și housekeeper într-o familie de evrei religioși americani cu 7 copii m-au secătuit pe dinăuntru. Mie îmi lipsea cartea și înțelegeam tot mai mult că locul meu nu este acolo. Totuși, le sunt recunoscătoare prietenilor noștri de familie care în perioada aceea dorind să mă susțină îmi trimiteau copiii lor să îi învăț engleză. Îmi iubesc familia cu tot sufletul, dar pentru confortul meu psihologic și sufletesc am nevoie să împletesc viață familială cu cea profesională. Așa funcționez cel mai bine. Astfel în anul 2017 am primit cetățenia israeliană. În toți acești ani am strâns bani să ne putem muta în altă țară iar pe 4 iulie 2018 am ajuns în Marea Britanie – țară unde m-am văzut de pe băncile școlii în imaginile cărții de limbă engleză și îi mulțumesc lui Dumnezeu că i-a dat destul de multă înțelepciune soțului meu să înțeleagă acest lucru și să accepte această provocare. El știe cât de mult am încercat să mă pot adapta acolo, dar nu mi-am găsit locul. În schimb este țara fiicei mele, iar noi că părinți îi creăm toate condițiile că ea să aibă o legătură frumoasă și strânsă cu Israelul, familia și prietenii ei de acolo.
Cum a apărut ideea unei Academii? Care au fost pașii pentru a o ridică la un nivel atât de înalt?
Să pot pune bazele unei școli de limba engleză în care actul predării să fie caracterizat prin excelență și metodologie nouă a fost visul meu din liceu, doar că el a prins viață abia peste 14 ani în primul meu an de universitate aici în UK. Fiind studentă în primul an la universitatea Anglia Ruskin, facultatea Business și Managementul Resurselor Umane, am avut sarcina să creăm pentru modulul The Pitch Project un business plan bine pus la punct care urma să fie prezentat ulterior lectorilor și întregii clase, acesta fiind examenul final de sfârșit de semestru. Business plan-ul presupunea muncă în echipa, astfel împreună cu un coleg am creat un plan de afaceri pentru o școală de limba engleză unde am venit cu titlul „Creative English Language Academy (C.E.L.A.)”. A fost un proiect bine pus la punct unde am fost apreciați cu punctaj maxim. Intre timp am obținut certificări care m-au calificat atât aici in UK cât și la nivel internațional ca profesor în predarea limbii engleze vorbitorilor de alte limbi străine precum TESOL (Trinity College of London, 2019), TKT Modulele 1, 2 și 3 (Cambridge University, 2020), IBET (Internațional House of London și LanguageCert, 2022), cea din urmă fiind axată pe predarea Englezei de Afaceri. Astfel, academia și-a început activitatea în anul 2020, iar pandemia a facilitat cumva acest lucru.
Cât despre pașii de a o ridică, pot să spun că totul se datorează profesorilor minunați pe care îi avem atât nativi britanici cât și vorbitori de limbă română. Am o echipa care mă inspiră și le sunt recunoscătoare pentru muncă, profesionalismul și dăruirea lor în procesul de ghidare și studiu a studenților noștri în ceea ce privește dezvoltarea abilităților lingvistice în limba engleză. Pe parcursul acestor 2 ani și jumătate de la înființare am dezvoltat proiecte interesante și urmează altele care suntem siguri că le va fi de mare ajutor tuturor celor care sunt interesați să își îmbunătățească abilitățile limbii engleze cu C.E.L.A.
Cum a influențat pandemia construcția C.E..LA și cum ai depășit nouă situație creată?
Așa cum îți spuneam și mai devreme, pandemia a fost un factor prielnic pentru dezvoltarea activității în cadrul C.E.L.A. Pe lângă faptul că studiul pe platformele online a devenit un lucru extrem de normal, care a adus cu el multă comoditate, ne-a mai adus și studenți din afara Londrei sau chiar a Marii Britanii. Pe parcursul acestor 2 ani și jumătate de activitate am avut studenți din Italia, Franța, Irlanda, Israel, Polonia, România și Republica Moldova. Pot să spun că pandemia a sporit oarecum digitalizarea și această epocă tehnologizată în care trăim, iar studiul online a devenit extrem de accesibil facilitând studiile de la distanță. Cât despre desfășurarea orelor online din cadrul academiei, la începutul anului 2020 am participat la diverse seminarii și training-uri organizate de British Council care veneau cu multă informație utilă și unelte folositoare în ceea ce privește trecerea de la predarea fizică la cea virtuală (pe online). Pe parcurs noi am adaptat și ne-am îmbunătățit metodologia astfel încât să mulțumim studenții academiei și să primim de fiecare dată și cele mai frumoase testimoniale care ne încurajează și ne motivează.
Cum e să conștientizezi după trei ani de la deschiderea propriei afaceri că uite, work-shopurile tale au loc în cea mai faimoasă clădire din centrul Londrei – Canary Wharf?
Conștientizez că visul și dorința de a izbuti și, mai ales, satisfacția profesională îți dau aripi să creezi, să implementezi și să vii mereu cu ceva interesant și inovativ. Mai mult decât atât, când iubești ceea ce faci și pui bazele unei afaceri din mare pasiune dezvoltată pe parcursul a mai multor ani, drumurile și căile pe care mergi te duc necontenit către succes, pentru că acolo este sufletul tău de copil, adolescent și adult. Cât despre workshop-urile organizate în Canary Wharf, tot oamenilor minunați din jurul meu se datorează. Și aici vreau să îi mulțumesc mult trainer-ului nostru de Business English din academie Nadya Bîrca, care m-a pus în legătură cu Ali R. Arslan – omul potrivit la locul potrivit și care s-a arătat interesat de activitatea academiei și încântat de workshop-urile „Unleash your English Within” având material de lucru metoda inovativă israeliană „Points of You”, pe care le organizăm împreună cu profesoara academiei Diana Șușman. Ali a fost deschis să începem o frumoasă colaborare. Nimic pe lumea asta nu poți face singur, iar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toți oamenii frumoși și minunați pe care mi-i aduce în cale.
Știu că ai ținut neapărat la nivelul ridicat al calității cursurilor, la profesionalismul profesorilor dar și te-ai diferențiat printr-un nou modul. Despre ce este vorba?
Văd calitatea unui serviciu sau a unui produs direct proporțional cu numărul mare de clienți mulțumiți, construirea unui nume bun și, mai ales, longevitatea unei afaceri. Pentru că îmi doresc mult de tot o dezvoltare frumoasă a academiei am ținut neapărat ca profesorii noștri să locuiască în Marea Britanie, pe lângă studiile superioare să fie calificați în predarea limbii engleze în UK și la nivel internațional (calificări TESOL, CELTA, DELTA) cu o experiență de predare de minim 5 ani. Cel mai nou profesor venit în echipa noastră acum 4 luni este Cristina Chistruga – un minunat specialist, care este momentan singura profesoară din academie cu reședința în afară UK, stabilită în Praga, iar în perioada această studiază pentru calificarea DELTA – calificare cu nivelul cel mai înalt în ceea ce privește predarea limbii engleze vorbitorilor de alte limbi străine. De asemenea profesorii C.E.L.A. au experiență în predarea limbii engleze în școlile din Marea Britanie, România, Polonia, Republica Cehă și Republica Moldova.
Cât despre noul produs despre care tocmai ai pomenit, este un nou curs intensiv centrat pe Engleza de afaceri „English for General Business Purposes” care vine la pachet și cu o serie de workshop-uri fizice „Express Yourself like a PRO” centrate pe limbajul Englezei de Afaceri. Cursul durează patru săptămâni și este ținut de mine și Nadya Bîrca – trainer-ul nostru pe Business English din academie cu o experiență de peste 15 ani în domeniul corporativ din UK. Cursul este format din 20 de ore unde abordăm 8 module în ceea ce privește limbajul englezei de afaceri. Pentru că grupele noastre sunt formate din minim 3 și maxim 5 studenți, am ținut neapărat să respectăm același număr de studenți și pentru acest curs. Punem la dispoziția studenților 8 module + un masterclass cu un invitat special din sfera business-ului britanic și o ședință privată cu unul dintre profesori.
Partea de marketing – cât de importantă crezi că este și care s-a dovedit a fi cea mai eficientă modalitate de a ajunge la noi clienți în cazul afacerii tale – o academie internațională cu studenți din toată lumea.
Ah, marketing-ul un modul tare fain pe care l-am îndrăgit la facultate și care îmi dă mari bătăi de cap când vine vorba de promovarea propriului meu brand (aici mai am de lucrat). Tocmai din această cauza am căutat un specialist bun și am găsit unul foarte bun cum este Denisa Adriana Drăgoi. Curând se face un an de când a început colaborarea noastră, iar prin intermediul profesionalismului ei C.E.L.A. se bucură de îmbunătățiri pe partea de strategie, copywriting, optimizarea brand-ului, design și imagine.
Evident că online-ul ne oferă diverse platforme unde ne putem promova serviciile academiei însă ceea ce ne ajută să creștem și să ne dezvoltăm ca academie sunt tocmai studenții mulțumiți, testimonialele lor și recomandările pe grupurile din UK. Cea mai eficientă strategie de marketing de până acum, în cazul nostru, a fost word of mouth fiind și cea mai credibilă.
Știu că ești în paralel și studentă la o facultate aici. Despre ce este vorba și de ce nu ți-au fost suficiente studiile din Moldova, din moment ce ai ținut să te recalifici aici?
Da, sunt studentă pe ultima sută de metri la Anglia Ruskin University. Am ales facultatea Business și Managementul Resurselor Umane foarte conștient, cu scopul de a-mi îmbunătăți abilitățile antreprenoriale și mai ales de a-mi dezvoltă capacitatea de a lucra cu oamenii. Astfel pe parcursul a celor 4 ani am dobândit cunoștințe valoroase în ceea ce privește reținerea și valorificarea angajaților într-o companie și care este cheia succesului pentru un business durabil pe piața economică locală și globală. Mă îndrept și spre un masterat în Leadership & Development pe care cu ajutorul lui Dumnezeu îl voi începe în ianuarie 2024.
Moldova, Chișinăul și studiile din Moldova mi-au fost mereu suficiente și valoroase, dar progresăm doar ieșind din zona de confort, atunci se naște creativitatea și inovația. Aici cred că mă regăsesc.
”Te rog, te rog, te rog să mă cauți” – așa se termină volumul ”Orașul promis” de Valentina Șcerbani, un roman despre așteptare și mai ales, despre singurătate. Firul distructiv ce parcurge toate paginile în paralel cu linia principală de subiect este ploaia. Ploaia ce nu contenește, ce distruge pilonii casei, ce invadează camerele prin care pluteau hainele mamei. Mucegai și umezealaă. Frig. Paralelă cu starea sufletească a Ilenei, fetiță a cărei mamă e bolnavă și e departe, iar ea a fost luată de mătușele ei – Maria și Cealaltă, femei nefericite și reci.
”Apa venea de-a valma, se ducea de-a tăvălugul. Apa lua totul în cale. Spăla memoria. Spăla amintiri. N-am văzut în ea nicio umbră de compasiune, de amintiri, de regrete. Mici. E rece ca gheața. E rece ca grindina. O priveam visătoare. Eu, undeva sus, ea, undeva la poale. Mă întrebam ce-o fi în capul ei. Sub pletele roșii și buzele vinete. Oricum, în casa lor sau pote a noastră, nimic nu mai contează, niciun om n mai contează. Uităm de toți și ne folosim de ei ca de lucruri. După ce ne iubesc, îi lăsăm în păragină, cu pereții cojiți, cu sofalele stricate, cu praf și mucegai, cu covoarele pătat, cu păturile roase, cu umezeală, cu florile uscate și nu refacem nimic. Tot ce contează e vața: măduva, arterele, ganglionii limfatici, acum și aici”.
Apoi, durerea că mama nu este cu ea, se transformă într-un fel de bucurie. Că măcar ea e departe de viața pe care o duce în această casă. ”Mergi, Ileana, mi-a zis, să mergi prin viață elegant, ca o păpușă frântă, mi-a zis atunci mama. Mi-am dat seama că e iarăși ianuar, dar ce bine că n-a venit mama. Nu-mi simțeam picioarele și deja mergeam ca un cadavru în bătaia vântului. Aveam lipită de tălpi toată lumea, cu toate casele și bolile, cu pădurile înverzite și cu spitalele îndoliate. Ridicam un picior și mă trăgea înapoi ca un magnet”.
Atmosfera grotească, apa care distruge ușor-ușor totul, dispariția mătușii și găsirea cadavrului comis-voiajorului, spânzurat de pod. Moartea cailor. Grotescul este un element persistent. Lumina nu vine nici la finalul cărții. Totul rămâne în minor.
”Cum-necum, la început absorbi, absorbi durerea încet, apoi, cu o sete bolnavă și vampirică, o încaleci cu îndemânare și sfială, chiar dacă te înfășori cu tot trecutul, care uneori te înțeapă. Stai despuiat și febril până vin zilele care te storc, te lâncezești și devii un fericit disimulat. Să nu te plângi niciodată de nimic, mi-ar fi spus mama. Soarele e ca o lămâie, ușor deformat și cu pete, după care se subțiază ți cerul se întinde în sus și se lasă în jos, ca un tavan extensibil trasnlucid și apoi imprimat cu sfori lăsate de avioane, legând orașe terestre pe cer. În univers suntem la fel de neînsemnați ca un fir de nisip, absența dovezilor nu e dovada absenței, mi-ar fi spus mama!.
Am citat intenționat pasaje mai lungi din carte pentru a reda atmosferă inedită. În aceasta, dar și în stilul scriiturii constă farmecul și unicitatea acestui frumos roman de debut al Valentinei. Nu doar orașul ei promite, ci și ea, ca autoare. O voce pe care o vom mai auzi.
În a doua seară de Rosh Hashanah am fost invitați la o familie din vecini. Era pentru prima dată când mergeam la ei. În casa mare și plină de cărți mi-a atras atenția și un imens raft cu literatură rusă și albume de artă. ”Ce casă frumoasă aveți!” am complimentat gazda. ”Vreți să o cumpărați?”, a urmat răspunsul.
Gazda, o doamnă subțirică și tăcută, care a crescut 5 copii era pasionată de artă. Vizitase Moscova și revenise încântată! În casă erau mai multe colecții care mi-au atras atenția – porți în miniatură, tablouri vechi, un covor vechi, dar cu elemente etno asemănătoare celor din Moldova. Toate i-au revenit moștenire de la părinți. Mai venise un invitat – pe care gazda l-a prezentat pe nume (de obicei le și uit pe loc, din păcate) și ne-am așezat la masă.
Fiecare își spunea povestea – de unde vine, cu ce se ocupă – mai pe scurt – te prezinți cu latura cea mai care dă bine 🙂 Cel care ne-a invitat – un domn respectabil cu diverse afaceri, dar și cu asociații caritabile. Soția dumnealui (cea pasionată de artă) este genetician. Mihai a nimerit perfect locul la masă. Toată seara au povestit despre țesuturi, ADN și celule stem. Bănuiesc că noua pasiune a copilului meu va fi în această direcție. Mai puțin reușit am crezut ca nimerise locul Ruxanda – lângă domnul în vârstă care tăcea mereu. Doar asculta cu multă răbdare. I-am urmărit mult timp comportamentul. Ciudătel pare, mi-am zis. Cu o căciuliță ”tiubiteika” brodată, cam roasă și deformată, cu o cravata neasortată nicium peste o cămasă căreia îi plesnea un nasture. Și un “gemuleț” prin care se ițea maieul de sub cămașă pe partea cea mai rotunjută a burții. Spre 60 de ani am estimat și nu am greșit. La un moment dat Ruxandei, în incercarea de a înfinge un cartof, acesta i-a alunecat și i-a zburat din farfure, exact pe lângă vecin. S-a agitat, l-a cautat, dar nimic. ”Asta e fata mea!” am încercat să o scot din încurcătură.
Gazda a povestit despre el, noi, la rândul nostru, ne-am spus povestea. Adică, să se știe că și din Moldova emigrează lume cât de cât, nu? Trei ore de discuții, trecut, titluri (care aici cântăresc la greu). Ne priveau cu multă admirație. Să știți că mai mândră de doctoratul meu nu cred că am fost vreodată, asta până când gazda a zis: “Haideti să vă povestesc și despre invitatul meu. A cam tăcut toata seara. Dumnealui este politician, profesor universitar, Baron și Lord în Camera Lorzilor. A fost și editorul unei mari publicații londoneze”. “Vrei să discutăm despre asta, Sir?”, i s-a adresat politicos. ”Nu, te rog! E un titlu important doar pentru mama mea, credeți-mă. Nici măcar nu se poate transmite moștenire din tată-n fiu. Și aproro, uite, ți-am găsit cartoful, Ruxanda!”
Oamenii mari vorbesc puțin și știu, mai ales, să asculte.
Coincidență, sau nu, ”Țipă cât poți” mi-a ajuns pe mână exact într-o perioadă a vieții care corespunde cu vârsta eroinei principale din roman – Una și, mai ales, cu acel moment în care ea decide să se retragă în săbăticie, să se rupă de tot lumescul pentru a se întâlni cu ea însăși. Pentru mine, femeie abia sărită de 40, care și-a vândut afacerea după 12 ani și se află în primul ei an sabatic de când se știe – cartea s-a potrivit mănușă. Parcă aș fi fost eu cea din carte care cutreieră pădurea și se reântâlnește cu ea, cea tânără, cea cu așteptări și vise. Cea mai slaba cu 20 de kilograme și fără ”cuta de la ureche” care denotă ”căderea feței”. Cea care pune în balanță dacă a reușit să atingă tot ce și-a propus în naiva tinerețe și, mai ales, la ce a trebuit, poate, să renunțe. Cea care își cumpără haine de la second-hand, căutând apoi pe google cat a economisit, doar pentru că a știut să cheltuiască cu cap. Cea cu dileme și reproșuri făcute de Noua – cealaltă față a aceluiași personaj și Drei – varianta tânără a ei. Deși evită confruntarea față în față, cele câteva fețe (sau etape temporare) ale aceluiași personaj, până la urmă sunt nevoite să se așeze una în fața alteia și să confrunte realitățile.
”Că nu sunt mai bună. Sau proastă? Nu știu, nu văd? Oare nu am înțeles de la ]nceput că de fapt în toate glumele mele vesele cu sportul și etajele eu sunt de fapt cea care a disprețuit-o pe Noua, și nu invers? Oare doar ei îi era rușine cu mine? Mai mult decât mie cu ea? Pe bune?”
Conștientizarea feței noastre adevărate, cea din oglindă, atunci cînd nu se uită nimeni, puterea, sau maturitatea de a ne înfrunta părțile mai puțin frumoase, căci, adevărul asta e – suntem și răi, și invidioși, chiar și de încercăm să ne prezentăm lumii doar din unghiurile ”instagramabile” .
”E mai ușor să fii nemulțumită de viață, să știi”…”Iar puterea de a fi mulțumită e mult mai greu de obținut decât ceea ce pare ambiție, dar care e de fapt doar slăbiciune urâcioasă: frustrare, invidie, numulțumire”.
”Nu am învățat niciodată să îmi urăsc slăbiciunile, dar le-am urât în ceilalți. De la invidie, la laudă – pe toate le-am avut în mine, dar le-am disprețuit doar la alții. Poftim, pot să mă aplaud dacă e nevoie”.
Pentru că Moni Stănilă este și poetă, nu se putea să lipsească și pasajele poetice, care m-au cucerit.
”Cei care mă vor la pământ sunt plini de invidie. O invidie albă în care se strecoară frica și respectul. Ei vor să stea în fața mea fără teamă. Dar talia mea încinsă în mătase și piele îi împiedică să ridice ochii. Mijlocul meu e inelul care leagă două lumi. Iar inelul e încins cu săbii. Când pășesc, săbiiile sună. Cântece metalice mă înconjoară. Frmusețea mea e negrăită”. Sau :”Sunt milioane de ființe în viața noastră pe care le putem atinge cu mâna. Dar unele dintre ele se schimbă după această atingere. Devii responsabil pentru fiecare atingere care schimbă ceva în celălalt. Câine sau om. Da, mi-am aruncat patul vechi și rupt. Desigur, nu e nicio dramă la mijloc. Și da, am văzut, am înțeles că m-a dat peste cap nu patul pe care l-am atins, ci câinii pe care i-am perdut. Câinii pe care nu am știut să îi țin în viață”.
Romanul l-am citit dintr-un suflu. M-am identificat cu aceste personaje, cu toate trei la un loc și cu fiecare în parte. Tocmai pentru că asta am făcut împreună cu Una – m-am confruntat cu mine însămi. Împreună cu ea am revizuit niște valori, niște relațiii, niște priorități în viață și niște decizii. S-a făcut lumină.
A fost nevoie, însă, pentru asta, de un pic de curaj. Să lași job-ul, să te retragi în intimitatea ta, să comunici doar cu cine merită. Chiar și de o fi aceștia doar urșii jucăuși din pădurea de lângă cortul Unei, iar diminețile să fie răsfățate cu ceaiurile din plantele culese din poiană.
Volumul „Tu ești rusul cel bun” semnat de Maria Pilchin, apărut în 2021, vine ca partea a doua a unui diptih poetic, ca o continuare a primei sale cărți de poezii apărute „Poeme pentru Ivan Gogh” (2015) unde este invocat regele Solomon pentru a face judecată dreaptă: „și Solomon să decidă/ câtă carne din noi e valahă/ şi câtă rusnacă/ să taie ca în curechi (să fie iertat regionalismul)/ ca-n varză să taie/ şi aşa dezmembraţi să vedem la cântar/ câtă latinitate şi câtă sare slavă să punem în bucate”. Oscilarea continuă între două culturi, invocarea personajelor din folclorul și istoria rusă, apoi și din cea română, este explorată de Maria în ambele volume, ca o parte din totul întreg al unui concept. Căsătoria cu Ivan a personajului liric – Rusul cel bun – l-a poziționat involuntar și pe fiul ei între aceste două culturi: „copilul nostru împarte cărţile casei în «română» şi «rusă» şi copertele noastre ca două oşti stau deoparte şi de alta a drumului”. Tonalitatea ludică și ironia prezentă, caracteristică acestei scriituri detensionează elegant aparenta dilemă, iar flacăra erotismului prezentă în ambele volume, o transpune dintr-un context politico-istoric în unul al unei iubiri îndrăznețe: „de frig am dat foc la cărţi şi la flacăra lor descoperisem orgasmul ca specie lirică”.
Sintagma „Casa noastră” apare în volumul „Tu ești rusul cel bun” de câteva ori, semn al unei unități incontestabile și trainice, sigilate prin aceleași scene erotice, urmărite, parcă din stradă, prin perdeaua subțire, după ce pleacă vizitatorii: „dar când pleacă ei și teatrul se închide/
când cade cortina și hainele/ nicio frică nu mai poate încăpea aici/ casa e a noastră”, unde „picioarele mele foarfece albe îți taie nopțile în franjuri”. „Tu ești rusul adevărat/ rusul din casa mea/ tu ești marea mea Rusie/ Matușka Rusie din patul meu”, declară pe final poeta.
De fapt, aceste declarații de iubire pătimașă pot fi citite și ca un răspuns la poemele tandre ale lui Ivan pentru Maria, apărute anul acesta în volumul „Omul-acvariu”. Astfel, scânteia transmisă de la un poet la altul, de la un volum la altul, cu multă grijă întru menținerea flamei, amintește de un ritual magic, păstrat cu sfințenie, pentru a sublinia supremăția sentimentelor în pofida diferențelor etnice:
„La alegeri îmi scot caseta/
cu bijuterii de ocazie și mi-i pun/
merg și votez împotriva partidului/
din care face parte pun ștampila/
vin acasă și îmi scot cerceii/
democrația s-a născut la elini”.
Această fuziune interetnică, nelipsită de tensiuni și divergențe în relaționarea cu alți ruși, își găsește cea mai firească rezolvare în familie:
„Copilul nostru e semn că amorul nostru s-a întrupat
și această întruchiparae este miracolul existenței noastre”;
”Nu poți să știi ce va fi mâine
dar ziua de azi clipa în care copilul este aici
te face să trăiești întrupat
și os din osul nostru să calce”.
Copilul – simbol al capitulării.
Lirismul, erosul, ironia transformă acest nou volum al Mariei Pilchin într-o singură poveste. Un amalgam de dileme atât cotidiene cât și isotrice, traversat de personaje precum Ceapaev, Kotovski, Heraclit, dar și Moscova, personificarea căreia, prin spovedania plânsă pe umărul personajului liric feminin, care o trage la răspundere pentru „bunicii mei și anexări/ despre o limbă stâlcită și inventată/ despre toate păcatele tinereții ei/ îi strigam că a îmbătrânit/ deși nu e adevărat/ e tânără/ am strigat ca s-o doară”, oferă un punct culminant spectaculos, ca o „reglare de conturi” pentru toate nedreptățile.
O răzbunare, de data aceasta, pur femeiască, se petrece și între autoare și Ceapaev „când între mine și el să dă marea bătălie/ înțeleg că toate au fost inventate pentru această aprigă luptă/ ca toate femeile casei mele/ să asiste la zdrobirea dușmanului”. Această alternare permanentă a tandreței cu răfuiala, ca un truc utilizat inteligent și dozat, menține vie tensiunea cititorului până la final.
Aș fi încheiat aici, dacă nu aș fi citit recent și volumul „Zarathustra e femeie”, apărut în 2018, între „Poeme pentru Ivan Gogh” și „Rusul cel bun”. Aici am descoperit, însă, o altă față a expresiei literare, un alt tip de scriere. Structura, deși împărțită vizual pe poeme, poate fi citită și ca un tot întreg. Amalgamul de imagini, unele ducându-mă în zona misticismului lui Gellu Naum, m-a făcut să cred că e tocmai zonă tentantă în care Maria încă va fora, care o provoacă să o exploareze în toate adâncurile ei. Curajul, după cum veți deduce din lecturile cărților autoarei, îi este caracteristic, deopotrivă cu talentul, ambele calități fiind esențiale cuceririi noilor dimensiuni literare.
Valul ni te-a luat așa, dintr-o dată. Fără să mai avem timp de reacție. Fără un rămas bun.
Cine s-ar fi putut gândi? Cine ar fi bănuit măcar o clipă că sunt ultimele tale zile, nenea Alexei?
Acum doi ani, în ultima mea vară petrecută la Chișinău, dinaintea virusului dezastruos, am fost invitată la o emisiune matinală la TVR Moldova. Studioul se afla la Buiucani, nu departe de Dumneata. Apartamentul de la etajul 6 mi-l aminteam încă, cu lux de amănunte. Nu mai fusesem în vizită de peste 10 ani si încercam să rememorez cum era aranjată mobila atunci, până la renovare: camera Virginiei, livingul, balconul din care îmi plăcea să privesc troleibusele.
Nu erați acasă, așa că ne-am ocupat locurile cu mama și tanti Maricica la masa din bucătărie, sorbind o cafea tămăduitoare. Pentru oameni matinali, așa ca Dumneavoastră, obișnuiți cu trezitul la 4 pentru a pregăti buletinul de știri de la ora 6, nu era chiar așa dimineață. Tanti Maricica pregătea un pește la cuptor, că apoi, peste zi, se făcea insuportabil de cald, așa că, a preferat să îl coacă atunci. ”Alexei l-a cumpărat de la piață ieri. A vrut să mi-l aducă proaspăt. Știți cât are grijă de sănătatea noastră?”, ne-a mărturisit mătușa, cu o notă de admirație pentru iubitul ei soț. ”Vine imediat și el!”
În câteva momente s-a deschis ușa și a intrat nenea Alic, cum îi ziceam noi, un pic mai grizonat față de cum mi-l aminteam ultima dată, cu barba îngrijită și cu o cămașă roșie înflorată, stil thailandez. ”O, iată cine iubește viața!”, i-am zis. ”Se vede după cămașa tinerească!”
Zici că a intrat soarele în bucătărie. Ne-a îmbrățișat și pupat pe toate. A lăudat performanțele culinare ale mătușei, de care a fost mândru mereu și s-a apucat să frece palmele, pregătind, parcă, să ne uimească cu ceva. ”Așadar – cafea văd că aveți, peștele imediat e gata, eu, dar, o să vă povestesc ceva. Despre cum i-am pregătit zilele acestea un ceai de plante iubitei mele soții. Așadar, ca să ne detoxifiem și menținem organismul sănătos, de dimineață m-am dus la piață. Am ales plante proaspete de la femeile care mă cunosc deja și le-am zis să mi le dea pe cele mai nepoluate, că deh, doar pentru Maricica mea le cumpăr. După ce am glumit cu ele un pic și le-am urat o zi ușoară cu vânzare, am ajuns acasă. Am zis să îi fac o supriză în timp ce ea era la servici și să o bucur pe când se va întoarce. Le-am spălat, sortat, asortat și dozat, dezmierdat și descântat și le-am pus la infuzat. Mândru de fapta mea cu intenții mărețe, nu îmi încăpeam în piele de mândrie. După 10 minute (cică așa trebuie, conform celor spuse de atotștiutorul internet), am pregătit sita să strecor infuzia. Atent, ca să nu dau pe margini, am trecut ceaiul prin strecurătoare, bucuros că plantele mi-au rămas toate în plasă, fără să cadă măcar o frunzuliță în……..chiuvetă???? Abia atunci am realizat, că de emoție, am uitat să pun sub strecurătoare o ceașcă. Toată licoarea miraculoasă s-a dus pe țeavă, balsamând-o de la etajul șase în jos. Amuzat de propria prostie, am sunat-o pe Maricica și i-am povestit cu lux de amănunte ce ceai miraculos ar fi așteptat-o acasă, dacă nu o făceam lată, pentru că, deh, probabil că începem să îmbătrânim”.
Am râs cu atâta poftă în acea dimineață însorită de august, în cocheta bucătărie de la Buiucani, de am tot întrebat-o apoi, multe luni la rând pe tanti Maricica, dacă a fost bun, totuși, ceaiul? Dumneaei ne repeta doar atât – ”L-a pregătit cu atâta drag pentru mine. A fost cel mai gustos”.
Nu m-aș fi gândit atunci că va fi ultima poantă auzită de mine, în stilul care vă caracteriza și, mai ales, deosebea de toți. Voie bună aduceați oriunde intrați. Mesager al zâmbetelor ați fost. Sursă de energie pozitivă nemărginită. Dar și de grijă față de noi toți.
”Nu am presimțiri bune” zicea fiica Virgina, aflată la mii de kilometri, peste ocean, ”dar să nu îi spuneți mamei, vă rog”.
”Să nu o lăsăm singură”, ziceu și surorile, mereu în preajma ei, când se știa că era, de fapt, fără scăpare. Pentru că ea, suflețelul și dragostea lui de o viață, nu voia să creadă decât că, mâine-poimâne, el va reveni acasă. A și făcut curat lună. Și-a vopsit părul. Îl aștepta frumoasă și cuminte, ca de fiecare dată. Să servească un ceai de plante.
Hainele, buletinul și un aparat de telefon, rămas fără baterie. Atât i-a fost restituit mătușei Maricica de la morgă. Și un greu de dus pentru restul vieții. Al neputinței.
Mi-au venit prin poștă ambalate perfect, ca un dar scump, ce trăda multă grijă față de conținut. Cu aromă de Mediterană. Cărțile lui Paul Gabor, un oaspete din trecut al întâlnirilor literare de la Londra, pe care am avut onoarea să îl prezint acum aproape trei ani, mi-au creat, încă de la „Negustorul de pipe” un sentiment amestecat. Aerul relaxat și tăios al autorului contrasta puternic cu momentele de o sensibilitate rară din acea primă carte. Un autor aparent dur, dar care împletește cu atâta finețe, pe taraba lui de negustor, arome de mentă și mosc, busuioc și pâine prăjită cu usturoi, alge în saramură și arome de tutun cubanez.
Am vorbit despre acest aspect la lansarea primei cărți. Celelate două care au urmat continuă aceleași linii ce se alternează periodic, între subiecte și povești sensibile și imagini, aparent imposibile: „Ne obișnuim cu moartea alături. Se pune la masă cu noi și soarbe din același pahar. Nu ne mai pasă, mirosim la fel, ne îmbrăcăm la fel, mergem cu aceiași pași în cadență. Moartea surâde, mă trec fiori pe spinare: Ține-mi puțin coasa, trebuie să mă leg la șireturi”. „Din barul Soniei am mers pe buza mormântului celui mai trist clown din lume. Mi-a dat o rețetă de cozonac cu stafide și m-a sfătuit să nu mai trag de lanțurile ceasurilor cu cuc: pot rămâne acolo, prizonier, între două timpuri, care se vor scurge repede, în dezavantajul meu”. „Îmi este milă de ei. Duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari, ca niște funduri de mămăligă prin care nu poți pătrude cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate”.
Fragmentele de mai sus sunt citate din „Rapel”, cea de-a doua carte a autorului venită să confirme forța stilului unic, sacadat, al developării imaginilor, aromelor și miresmelor. O coborâre, într-adevăr abruptă, printr-un sistem de coardă dublă, spre miezul trăirilor. Această coborâre, continuată și în „Mediterana din mine”, devine una și mai periculoasă, de data aceasta pe funii împletite din fâșii de cearșaf: „Despre alchimie aș fi încântat să vorbesc și eu la nesfârșit, în special despre felul în care am tăiat cearșafurile nefolosite cu dinții și mi-am făcut funii pentru a vedea ce se află în adâncul sufletului tău de piatră”. „Acum nu mai cred că mai am de ales. Se mai poate schimba ceva? Simt cum băieții de la salubritate intră cu camioanele în inima mea și mi-o curăță”.
„Urăsc acum pasărea albastră, pentru că ne privește de undeva, de pe o streașină ironică și ruptă, iar noi am devenit doi necunoscuți care se mai ciocnesc din când în când în vis, eu adulmec ușile care scârțâie deschizându-se în miez de noapte, tu cumperi lacăte cu care îmi vei închide corpul atunci când ultima picătură de alcool se va evapora din rănile mele”. Am lăsat intenționat acest frumos pasaj la sfârșit. Este unul dintre preferatele mele. Îi simt încărcătura emotivă puternică și, țin să menționez, că printre arome și mirosuri, Mediterana scaldă și multe imagini erotice. Las suspansul, așa, în aerul sărat al mării pentru cei dornici să-i inhaleze apusul.
Gânduri Despletite 