Stări

Pianul

pian

căminul Institutului de Arte din Chișinău

se afla pe Tolbuhin 33

„ce norocoși suntem!” mă gândeam pe atunci

„cât să mai aștept?” se întreba tata

la ai săi 50 împliniți.

mai multe talente adunate mănunchi

nu întâlneai pe nici un alt metru pătrat la Chișinău

vocalize la parter

sunete de acordeon, pian și vioară

înviorau lingurele din castroanele bucătăriilor comune

din capătul coridorului lung și întunecat

unde clocoteau la comun ciorbele

și bârfele

domnișoara actriță care insista să îi zicem „Helen”

și-a notat numele pe ușă

ca să nu greșim

țambalul scos la balconul etajului doi

umplea curtea de ritmuri populare

la scara vecină Radu făcea vocalize

se vedea mare cântăreț

evident că râdeam de el.

mai erau cazați și baleroni de la Teatrul de Operă și Balet

Vladic, fiul balerinei Zoia, se îmbrăca pe ascuns cu hainele mamei sale

ne dansa „Lacul lebedelor” pe scara blocului, unde ne așezam pe pernuțe

cel mai mult ne plăcea coroana de pene cu piatra strălucitoare din frunte

și relieful din ștrampii albi pe sub fustă

râdeam cu toții de el.

ne ruga, apoi, sa nu-l pârâm la maică-sa

îl șantajam

obțineam dulciuri din casa lui.

plânsetele Iuliei, vecina de la cinci, le auzeam în fiecare seară

era bătută peste mâini

o notă greșită la vioară

râdeam și de ea.

de la fiica balerinei de la patru am aflat cum se fac copiii

iar din moartea actriței de la doi aruncată de la etaj

am înțeles cele mai multe

l-am rugat pe tata să îmi cumpere pian, să fiu și eu în rând cu vecinii

mi-a luat un Bluthner vechi, negru

cu clape de fildeș

nu am avut curaj să îi zic că îmi displăcuseră orele de pian

știind cât l-au costat hamalii care l-au cărat la etajul cinci.

Vladic a ajuns mare baleron la Sankt-Petersburg

Iulia e vioristă de succes la Odessa

Mașa e dansatoare profesionistă în ansamblul „Joc”

iar Radu a ajuns pe marile scene din Italia

am citit în presa străină că este un fenomen

singura soprană „castrată endocrinologic”

capabilă să atingă nu știu câte octave

în ziua absolvirii i-am adus tatei diploma

în dar

de pian nu m-am mai atins

peste ani, m-am apucat de scris

Travaliu creativ

„Politicienii nu ard pe rug cărțile scriitorilor, dar nici nu le citesc”

– Irina Nechit, îți propun să vorbim despre antologia ta de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută la Editura Prut Internațional. Pentru început, aș vrea să citez câteva versuri din poemul tău „Monolog”: „Lasă-mă pe raftul prăfuit/ cu bolile și ploile mele./ Nu-mi vui printre cuvinte/ nu-mi trezi foile”. Când s-au trezit foile cărții tale de debut?

– Înainte de toate, dragă Anda Vahnovan, îți mulțumesc pentru că ai citit prima mea antologie de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută în 2018 la Editura Prut Internațional. Chiar dacă trăiești departe, la Londra, ai o mare curiozitate față de cărțile publicate la Chișinău și în general, te interesează viața culturală din R. Moldova, din România (ai locuit o perioadă în Cluj-Napoca, unde ai absolvit Universitatea Babeş-Bolyai) și scrii cu pasiune pe blogul tău despre poezia, proza de limbă română, despre realitățile din orașul tău natal, Chișinău. Constat că adeseori diaspora e mai activă în promovarea valorilor literare de la noi decât presa basarabeană. Antologia „Un om de succes…” e construită în ordine inversă, adică se deschide cu poeme inedite, încă nepublicate în volum, și se încheie cu poezii din cartea de debut, „Șarpele mă recunoaște”, editată în anul de grație 1992. Prima mea carte a fost trimisă în 1991 la tipografia de la Tiraspol, o tot așteptam și nu apărea, din cauza războiului de pe Nistru. Abia în toamna lui 1992 am văzut-o publicată, cu „Șarpele…” am debutat.

 

– Precizez că antologia cuprinde poeme selectate din volumele „Copilul din mașina galbenă” (Editura Cartier, Chișinău, 2010), „Gheara” (Editura Vinea, București, 2003), „Un fel de liniște” (Editura Vinea, București, 2006), „Un viitor obosit” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Cartea rece” (Editura Cartier, 1996), „Șarpele mă recunoaște” (Editura Hyperion, 1992). E interesant să citești versuri din diferite perioade ale unui autor. Aș vrea să-ți mai pun totuși o întrebare legată de începuturi. Când au înțeles cuvintele Irinei Nechit că se pot întâlni în spațiul poeziei?

„Cuvintele Irinei Nechit”… E prea mult spus. Dar sună frumos această expresie. Mi-ar plăcea ca măcar o persoană, citind un poem de-al meu, undeva, cândva, un poem rătăcit pe internet sau prin vreo bibliotecă, unul fără semnătură, fără numele autoarei, să-și dea seama că anume eu l-am scris. Chiar dacă visul s-ar împlini, tot n-aș putea zice că ale mele vor fi fiind cuvintele din poemul acela. Cuvintele aparțin unei limbi, eu doar le chem, le aleg, le prind din zbor sau le aștept zile îndelungi pe acelea care se aranjează, se întrețes, se zidesc în textele mele. O limbă are nevoie de poeți pentru a-și extinde puterea, pentru a-și crește potențialul, vitalitatea, strălucirea, pentru a se ozonifica, a renaște. Toți cei care scriu, citesc, vorbesc, se slujesc de o limbă sau o slujesc pe ea. Am întâlnit de curând, în prefața la „Cartea lui Iov”, tradusă de Petru Creția, o formulă dintr-un text vechi, care m-a emoționat profund: „oameni pedepsiți întru a noastră limbă”. Acest „pedepsiți” înseamnă „consacrați”, „experți” – experți în limba română. Uneori, scrisul îmi pare o pedeapsă, chiar dacă știu că e consacrare. Mai știu că e un dar de la Dumnezeu, însă nu e ușor de dus darul acesta.

– Dacă a fi poet nu este o meserie, ci o stare, care ar fi aceea?

Nu poți face din poezie o meserie. Nici să te afli permanent în stare poetică nu e posibil, s-ar rupe neuronii, s-ar sparge inima. Prea mari, violente sunt energiile poetice ca să fii conectat la ele și să reziști non-stop. Unii reușesc, dar îi poți număra pe degete.

Întrebarea ta e totuși un prilej de a mă opri un pic la ceea ce consider a fi profesia mea adevărată, jurnalismul cultural. De când am făcut facultatea, de prin 1983, i-am rămas devotată, dar am senzația că e pe cale de dispariție. Urmăresc cu groază distrugerea presei culturale din Basarabia, după 2000. Astăzi despre cultură mai scriu doar câțiva sexagenari, tot mai obosiți. Tineri nu vin în meserie, pentru că aproape nu există reviste, ziare de cultură. Statul Republica Moldova nu susține decât sporadic unele publicații culturale, acestea abia respiră. Nici vorbă să apară vreo revistă nouă. Cum să pretinzi că ai o „cultură bogată” dacă nu-ți pasă de cultura scrisă? Analize ale fenomenelor artistice, comentarii literare, dezbateri pe teme culturale, dar și materiale informative ar trebui scrise nu numai de pensionari, dar în primul rând de către oameni tineri, cu minte proaspătă, cu idei rebele. Peste câțiva ani, nu va mai avea cine scrie despre cultură în RM.

– Ce opinie ai referitor la implicarea sau nu a oamenilor de litere în politică? Unii consideră arta apolitică, dar, oare e posibil să rămâi imparțial, scriind?

Politicienii de la noi îi îngroapă bucuroși pe oamenii de artă, fără a aplica metode drastice de persecuție (arestări, deportări, torturi în subsolurile kgb-iste, arderea pe rug a cărților etc.), ci doar lipsindu-i de mijloace de existență. Statul RM are grijă să-i țină permanent pe artiști sub limita sărăciei, statistica oficială arată că oamenii de cultură sunt cel mai prost plătiți, mai prost decât șoferii de troleibuz, decât măturătorii, decât gunoierii, decât orice funcționar mărunt. Incultura, brutalitatea cinovnicilor acoperă straturile culturale subțiri de pe pământul basarabean. Cei care dețin puterea politică îi umilesc, îi ignoră, îi împing la marginea societății pe literați, drept urmare, aceștia își pierd rolul de formatori de opinie. Simone Weil îi numește pe scriitori directori de conștiință, societatea noastră, însă, nu are prea mult respect pentru propria conștiință. Cu toate acestea, cultura scrisă, arta nu piere în RM, poeții, prozatorii scriu, publică pe unde mai pot, mai mult pe internet, scriu chiar flămânzi, bolnavi, înglodați în datorii, însuși faptul că se mai tipăresc cărți, se mai joacă spectacole, se mai interpretează simfonii e un semnal bun, lumea se gândește „Uite, se mai scrie poezie, se scriu romane, se pictează tablouri, se mai face teatru, se face balet (!!), înseamnă că nu e totul pierdut”. Literatura, multă, puțină, fortifică poziția limbii române în zona pruto-nistreană pe care vedeniile imperiale ale lui Dodon o cotropesc, o fac și mai fantomatică decât este.

– Să revenim la antologia „Un om de succes și alte pierderi”. Ai inclus în ea poemul „Pluta”: „Ai intrat în marea de lacrimi/ până la umeri./ Piatra legată de gât/ rămâne ca o plută la suprafață./ Din ochii tăi blânzi/ cad lacrimi de piatră/ având forma ochilor mei./ Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte./ Mâinile desenează în aer amânarea./ Tălpile goale simt/ cum se zguduie de plâns pământul”. Comentează, te rog, versul „Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte”.

Poezia „Pluta” e din cartea „Gheara”, 2003. Mă interesa lacrima ca materie și ca bol transparent în care se cristalizează spiritul. Credeam că mările și oceanele sunt alcătuite din lacrimi. Nu mă temeam de metafore. Azi prefer să le zic imagini, sunt prudentă în folosirea lor. Totuși, încă mai consider că imaginea e cheia de boltă a poeziei. Într-un comentariu la poezia lui Marian Drăghici, criticul Alexandru Cistelecan vorbește de secvența „care ar topi lumea într-o imagine”. Caut și eu astfel de secvențe, uneori le găsesc, alteori nu.

Încă din vremea când îi descoperisem pe Bacovia, Baudelaire, Ungaretti, Sylvia Plath, Emily Dickinson, Mălăncioiu, Blandiana, Quasimodo mă fascinau laconismul, concizia, arta de a vedea limpede o idee, de a contura cu doar câteva linii un peisaj, un cadru din viață sau din imaginație.

Mai degrabă îl suport pe omul care vorbește mâncând, decât pe cel în gura căruia clocotesc cuvintele, bolborosesc haotic, încât nu le mai poate stăpâni, le scuipă, le împroașcă în toate părțile. Cam asta am vrut să exprim în versul evidențiat de tine mai sus. Dintre opiniile unor critici literari despre poezia mea, o prețuiesc în mod deosebit pe cea a lui Felix Nicolau: „Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză și decupaj nemilos. Minimalismul care ţine în frâu adevărurile grave, care se foloseşte de faţa simplă a lumii pentru a sugera găurile negre ale sufletului, este o măiestrie greu de dibuit” ( Ziarul de duminică, București, 2011).

Nu mi-aș dori însă ca literatura să se limiteze doar la texte laconice, concentrate, cizelate la sânge, nu-mi plac doar poeții care știu să comprime, să taie nemilos din textele lor, ci și cei exuberanți, cei ce scriu versuri late și lungi și supraetajate, poeme fluviu, poeme fără sfârșit. Fiecare vine cu formula sa, e firesc să existe mii de puncte de vedere și o mare diversitate de stiluri.

– Scrii în poemul „Cântec de leagăn”: „Trecurăm demult hotarele/ cântecului de leagăn/ când s-au deschis larg porțile insomniei./ Abia atunci gustarăm/ sarea și piperul nopții”. Insomniile sunt stările obligatorii poeziei?

 

Nu, insomniile nu mă ajută, dimpotrivă, aduc dezordine și zarvă în substanța mea cenușie. De regulă, scriu ziua, chiar și cele mai onirice, fantasmagorice versuri au fost scrise la lumina zilei. Gheorghe Grigurcu, referindu-se la „Un viitor obosit”, observa că „instantaneul realist se învecinează cu insertul suprarealist”. Am frecventat o vreme, cu fervoare, texte suprarealiste, poeme onirice, mi-am pus și eu la încercare capacitatea de a înfrunta imaginarul, de a-l explora, de a-i forța limitele, de a descoperi suprarealul, dar aceste experiențe le-am înfăptuit în regim diurn. Paradoxal, multe poeme nocturne s-au lăsat scrise doar cu prezența Soarelui. De Lună mi-e frică, probabil, din copilărie. Mama acoperea geamurile cu ziare în nopțile cu lună plină, ca să nu devenim lunatici. Aveam multe ziare, ne aflam în epoca ziarelor necitite, doar utilizate pentru a acoperi sau a înveli diferite lucruri; tematica sovietică, ilizibilă, indescifrabilă, nu ne interesa. Cu-adevărat destinate cititului erau cărțile, le găseam în biblioteca mamei, prima bibliotecară din sat, mergeam să citim și totodată, să stăm o după-amiază cu mama. Nu m-am gândit nici o clipă atunci, în biblioteca din satul meu natal Antonești, Cantemir, că voi scrie vreodată versuri. Totuși, încolțise în mintea mea un vis timid, visul de a face o carte, habar nu aveam ce fel de carte.

Faptul că până la urmă mi-au apărut câteva cărți îmi pare și azi incredibil, șansele de afirmare pentru cineva născut pe un tărâm adormit, amneziac, cu memorie radiată, sunt aproape nule, posibilitățile de a te rupe din plasa somnului letargic sunt minime. Mă întrebi de insomnii? Acestea nu constituie un pericol aici, mai degrabă somnolența ne caracterizează, inerția, apatia, sindromul inacțiunii, altfel zis – „somnul cel de moarte”, alias „neantul valah”. Am postat de curând pe o rețea de socializare o frază în care anunț că m-am apucat să fac un film artistic cu titlul „Somnoroasa din Basarabia”. Glumă, firește. Dar câte like-uri am adunat! Mulți m-au felicitat și mi-au dorit succes.

 

– Decupez un vers din poezia „Ca un început de cutremur”: „Strigătele mor dacă nu sunt auzite”. Strigătele sunt înmagazinate în vise, în tăceri?

Ele răbufnesc, la un moment dat. Cele mai autentice sunt poemele scrise sub presiunea lor. În textul amintit de tine îmi imaginasem o casă plină cu strigăte. Ușile sunt încuiate, iar ferestrele închise zângănesc ca la un început de cutremur. Încerc să privesc cu ochi lucizi durerea, în speranța că o voi îmblânzi dacă voi scrie despre ea.

Tocmai generația mea a fost martoră a prăbușirii unui sistem totalitar, dar nu știu dacă va apuca să vadă un sistem nou, cu-adevărat democratic, nu știu dacă va prinde vremuri mai bune într-o țară îngenuncheată, sărăcită, de unde fug toți. Strigătele, aici, nu sunt luate în seamă, „Țipătul” lui Munch, dacă ar fi adus în R. Moldova, ar sta singuratic pe un perete la muzeu, vizitatorii n-ar da buzna să-l vadă/audă.

O veselă demență, o indiferență atroce a cuprins societatea noastră, idealul omului liber, integru, e total ignorat, în schimb, a ieșit în față imaginea omului de succes. În toate domeniile, de la politică la artă, nu mai contează valoarea reală, ci emblema succesului, reprezentată prin vestimentație, frizură, manichiură, accesorii, dantură. Peste gunoaie, peste gropi, peste băltoace plutește zâmbetul perfect. Am pus și eu în titlul antologiei de poezie sintagma „un om de succes” dar firește, e durere și ironie în această denumire.

L-am visat pe tata, într-o noapte, cu un zâmbet larg pe față, așa cum nu zâmbise niciodată în timpul vieții, purta și costum luminos, de culoarea cafelei cu lapte (noi l-am înmormântat în costum negru), arăta ca un om de succes, cu o floare albă în mână, am scris o poezie despre acest vis, e una dintre cele mai importante din antologie. „De fapt, zice camera de filmat/ suferinţa nu ne mai interesează” – iată încă un vers-cheie din volumul meu antologic, l-am preluat din poezia „Urnele se deschid”; e vorba de urnele de vot.

– Trecerea timpului, pierderea părinților, metamorfozele produse de anii care se așează pe și în noi sunt linii tematice care apar adesea în textele din antologie. Cum sau dacă reușești să te împaci cu pierderile?

Dumnezeu îmi arată atâta dragoste ajutându-mă să mă trezesc în fiecare dimineață cu senzația că cei care au plecat sunt aici cu noi și că nimic nu dispare definitiv, ci doar se ascunde o vreme. Pronia e îngăduitoare cu mine, e mângâietoare, alți oameni au pierdut mult mai mult, mi-e și teamă să-mi imaginez ce e în sufletul lor, înmărmuresc gândindu-mă cum își duc povara suferințelor.

– Crezi în destin?

Cine oare nu crede? Mama mea e născută pe Nistru, tata pe Prut, aceste două fluvii m-au format și pe mine, am un destin pruto-nistrean. Din fericire, limba română nu ține cont de frontiere geopolitice, așa că eu, fiind legată fizic de spațiul RM (nu am avut nici timp, nici bani să-mi fac cetățenie română, adică europeană), îmi pot trimite versurile spre orice persoană vorbitoare de română, din orice punct de pe glob. Totodată, pot citi poezie română în cantități nelimitate, scrisă de clasici, de debutanți, de optzeciști, douămiiști, postdouămiiști, pot citi și poeziile tale, Anda, scrise la Londra. Mă bucură și reacția colegilor de peste Prut la poezia mea, le mulțumesc pentru unele comentarii în publicații literare, îi mulțumesc revistei Observator cultural pentru că a publicat o cronică la antologie, o cronică semnată de Adina Dinițoiu care punctează: „Poezia Irinei Nechit este una – aşa cum spune şi titlul antologiei – a „pierderilor“ (în special a părinţilor, a universului familial, dar şi în genere a „pierderilor” pe care le presupun maturizarea şi înaintarea în vârstă), dar în egală măsură a „urmelor“ – a urmelor scripturale, a recuperării (proustiene a) timpului, amintirilor, fiinţelor dragi, prin însuşi actul scrisului, prin gestul poetic”.

– Când vei lansa antologia la Chișinău?

Pe 2 octombrie, la sediul central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. O voi invita, desigur, și pe nepoțica mea Teodora Vasiliu de 7 ani, deoarce coperta a fost realizată după un desen al ei. Mă regăsesc în copertă – privindu-i culorile și liniile trasate spontan, ingenuu, am un sentiment de revenire la seninătatea mea de până la anii în care am suferit pierderi, mari și mici, îi mulțumesc Teodorei pentru copertă și sper ca măcar unele poezii din antologie să fie citite și de generația ei.

Dna Nechit, vă mulțumesc mult pentru dialog.

 

Stări

Sechele

London-Bus

respirație grea

o simt tot mai aproape în spatele meu

mă chircesc toată și strâng geanta sub braț

aștept să mi se întâmple ceva.

reflexe din adolescență

așa au fost tâlhărite colegele mele de clasă

lovite din fugă

smulse gențile, lanțurile și cerceii cu tot cu carne

erau anii nouăzeci și ceva

când se lua seara lumina în Chișinău

iar becurile din scările de bloc erau deșurubate.

atunci ieșeau la vânat șacalii

deghizați cu șepci cu cozoroc și în geci de piele supradimensionate

furate și astea cine știe de pe unde.

erau anii anarhiei totale

în care odată cu întunericul cădeau și toate regulile

prindeau în lifturi și copii și femei

îi amețeau cu șervețele îmbibate în cloroform sau îi loveau din plin

unele victime cedau benevol bunurile

doar să nu le omoare.

pe tata l-au urmărit de la schimbul valutar de pe Dacia, unde mersese cu niște euro

și l-au lovit direct în tâmplă cu un obiect metalic

furându-i servieta din piele maro în care purtase toată viața cursurile universitare.

l-au găsit fără cunoștință niște trecători

l-au stropit cu apă

de sub lentilele ochelarilor pătrățoși

îi curgeau lacrimi

am văzut pentru prima dată cum plânge tata

mi-a zis că erau banii adunați pentru nunta mea

să mai aștept cu măritișul.

respirație grea

o simt tot mai aproape în spatele meu

mă chircesc toată și strâng geanta sub braț

aștept să mi se întâmple ceva

„hi!”, mă salută băiatul de culoare care trece alergând pe lângă mine

cu căști și zâmbet larg

în Londra pe înserat oamenii fac jogging

iar fricile mele ies la plimbare

 

 

 

Stări

Ceva stă să se întâmple

covid-19-4950485_960_720

când ai uitat gustul rujului, tensiunea gleznei pe tocuri

și ai început să te parfumezi prin casă

ceva stă să se întâmple

când sutienul a uitat forma sânilor

iar soțul ți-a redescoperit culoare naturală a părului în rădăcinle sălbăticite

ceva stă să se întâmple

când din aparatul dentar al fiicii tale au zburat toate sârmele

și cheile au prins rugină de la dezinfectant

ceva stă să se întâmple

când vânzătoarea de la Tesco îți cere buletinul

ca dovadă că ai peste 18 ani

și îți dezbraci vârsta odată cu masca și ochelarii de soare

ceva stă să se întâmple

când nu-ți sunt suficiente nici cinci sesiuni de Zoom consecutive

și nimeni nu are curajul să închidă primul convorbirea

ceva stă să se întâmple

când șobolanii ies înfometați în stradă

iar contabila îți răspunde pe WhatsApp la trei noaptea

pentru că nici ea nu are somn

ceva stă să se întâmple…

Stări

Între

download

uite ce mi-am luat,

îi zic prietenei mele de la Paris,

vorbind pe Whatsapp

Ce este? Un tensiometru

Credeam că e o jucărie erotică!

Râdem

Vorbim despre vinuri bune, soți

și efectele temelor on-line asupra psihicului uman

despre cartea retrasă din tipar

sâni umflați, stări de iritare

și furie nemotivată

cu câteva kilograme în plus

dar mai sigure pe noi

Nici rămolite dar nici cu sclipici în priviri

nici bolnave

dar familiarizate cu glucozamina și condroitina

nici urmărind obsesiv calendarul

dar totuși mai răruț

și uneori chiar frumoase

Suntem între

raftul cu teste de sarcină și cel cu tensiometru

pe acolo

prin zona cu anticearcăne

Împlinite

 

 

 

 

 

Stări

Primăvară suspendată

97256659_1181186002231908_3023589962009280512_n

scriu rezamată de un perete de cărămidă roșie

soarele bate în față și este pentru prima dată când

nu mă grăbesc

nici nu mă feresc

dor de atingerea pe care

cele 1000 iu de vitamina D nu o pot înlocui

latexul tastează literele  sufocate de mască

transpiră buricele degetelor pe sub mănuși

în casă – nervozitate, pe străzi – încordare

sub tricou – frustrări ambalate în câteva kilograme pe plus

cel mai bine s-au vândut în aprilie

papucii de casă și pijamalele

covorul s-a bătătorit în drum spre frigider

mai grav decât să te îngrași în timpul molimei e să te apuci de slăbit

trecând prin mașina de făcut tăiței nervii celor din casă

o primăvară  suspendată

între paltoanele de iarnă și rochiile de vară

cărora le mut nasturii

doar iedera iși dezgolește cu nerușinare

mlădițele suave ale verdelui crud

 

Hoinar-hoinărel

7 mm pot salva situația

96379594_2885653084850167_3348048803914579968_n

Am tot amânat-o cu scrisul pentru că ziua este imposibil. Cu toții au nevoie de laptopuri pentru teme, iar seara au nevoie de mamă și de filme privite împreună că, deh, dacă la școală cel mic mai socializa cu prietenii, acum încerc să compensez partea de comunicare lipsă. Vorbim despre Dungeons & Dragons, despre filme de pe Disney Channel, despre Heartstone si Youtube-ării preferați ai noii generații. Nu mă întrebați cum îi cheamă, că nu le rețin numele.

La un moment dat, vorbind despre caractere (persoanje) care au abilități (capacități, adică), Mihai m-a întrebat ce abilitate aș vrea să am, dacă mi s-ar oferi posibiltatea să îmi aleg una. Să mănânc cât vreau, mai ales noaptea, și să nu mă îngraș, i-am zis din prima, fără să stau pe gânduri. Copchilu a făcut ochii mari de mirare și mi-a zis că există altele mai șmechere: să te teleportezi cu puterea minții, să poți deveni invizibil, să ai viteză supersonică. Nu, i-am zis. A mea e mai tare decât toate astea luate la un loc. Copilul a plecat în cameră la frate-so un pic dezamăgit. Poate acolo va avea mai multe șanse să dialogheze cu cineva din secolul lui, totuși.

De ce azi mi-am făcut timp să scriu? Pentru că bucuria mea de a prelua, într-un final, laptopul și de a privi un film bun s-a blocat la minutul 11. Motivul? Celălalt copil își descarcă un joc care va mânca tot netul timp de o oră bună. Prin urmare, când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Acu-i acu’. Azi voi scrie!

Există o parte bună în toată această nebunie cu statul acasă, pentru că, în sfârșit, avem timp să ne și ascultăm. Nu întâmplător am pornit această postare cu un crâmpei din dialogul mamă-fiu de care cu siguranță îmi va fi dor peste ani. Încă are nevoie să îmi împărtășească secretele și trăirile, nedumeririle și cele mai sincere „Mam’, te iubesc”, în cele mai neașteptate momente. Iar asta se simte ca o miere pe gâtul inflamat. Și este cea mai scumpă abilitate a lui, dar nu îi zic, ca să nu conștientieze și să mă aibă la degetul mic.

Se pare că după o perioadă în care am gestionat situația cât de cât, lucrurile încep, totuși, să scape de sub control. Stresul temelor nepredate de profesori, care acum au căzut pe umerii părinților, fișele interminabile cu tot felul de direcționări către link-uri care nu merg, internetul suprasolicitat și care cade mereu, mâinile iritate de atâta săpun antibacterian, cheile care prind rugină de atâta scufundat în dezinfectant și de mirosul căruia deja mi s-a acrit și încă câte și mai câte care reduc din rezistența psihicului la stres. Ca dovadă, unul dintre vecinii mei a început să fumeze în baie, probabil fiindu-i rușine să iasă în fața blocului, și ne inundă și nouă băile cu miros de duhăneală. Sigur că nu a recunoscut fapta, atunci când am mers cu rugămintea de a înceta, pentru că ni se împut halatele și prosoapele. Pe de altă parte, îl înțeleg. Dacă nu aveam suficientă valeriană în casă, nu știu dacă nu mergeam și eu după un chiștoc pe la el. Sau să fi fost, totuși, vecina, cea cu patru copii??? Ce îmi place la englezi este că își mențin mereu calmul și optimismul. Iar desenele cu curcubeie de pe la geamuri, întâlnite tot mai des, denotă acea solidaritate că „totul va fi bine”.

96585379_2578831309037135_1558205441974992896_n

Ca să îmbine anti-bacul cu dezinfectantul, fiul cel mic al meu mi-a făcut un amestec de apă de gură cu săpun anti-bacterian și m-a asigurat că dacă dispare din magazine dezinfectantul, el a descoperit rețeta home made și ne vom descurca de minune. Pot dormi liniștită în această privință. Experimentele lui sunt deja o obișnuință a familiei. Noroc că măcar le pune bilețele cu „nu e de mâncare”, să ne prevină când dăm de ele pe rafturi sau în congelator. Mai demult, congela fire de păr în apă ca să vadă dacă devin casante când îngheață.

Am inventat o nouă modalitate de a „dezinfecta banii”: pușculița pentru „frumusețe”. În ea aruncăm monedele, cică pentru a nu ne atinge de ele o vreme, dar … acolo vor și rămâne. Exact cum se întâmpla cu banii pe care îi munceam pe deal, la cules petale de trandafiri, când eram elevă: după trei zile de chin, la careu, eram anunțați oficial că banii vor merge în „fondul păcii”. 🙂

96148624_803826240021937_6647276413927817216_n

Școala online ne pune capac, și nu mă refer aici la consumul de toner și de hârtie, comandate deja a doua oară într-o lună. Studiem epoca Victoriană, unghiurile și decimalele, adverbele și adjectivele. În sfârșit, știu și eu ce fac ei la școală, dat fiind că toate caietele lor sunt ținute în clasă și avem acces la ele doar o dată la jumătate de an, la ședință. Măcar acum, într-a cincea, am descoperit cum scrie copilul meu și de câte ori se ridică de la masa până termină un exerecițiu. Știți, mai bine nu aflam câtă muncă organizatorică și ce răbdare de chinez bătrân trebuie să ai…

După pandemie, le-aș ridica învățătorilor un monument în Piața Marii Adunări Naționale, unde toți părinții, vicitime emoționale ale molimei, să poată aduce flori în semn de respect pentru ceea cu nu apreciau la justa valoare. S-ar strânge un mal de flori pânâ la Piața Centrală, cu siguranță. Acum îmi explic de unde avea tatăl meu atâta răbdare, fiind Profesor Universitar. A și scris un cântec foarte cunoscut în Moldova – ”Iubiți învățători”, în cinstea tutror cadrelor didactice.

Ca să ne mai detensionăm un pic și, mai ales, ca să ne plângem în grup, am făcut o tradiție din a ne întâlni online cu fetele din grupul „был бы повод”, la un pahar de vorbă, de nu ne mai ajung cele 45 de minute programate pe Zoom și tot prelungim, și iar prelungim, și iar prelungim ședințele. Am descoperit, însă, că:

  1. pe timp de pandemie nu se mai poartă sutien prin casă;
  2. nu se machiază nimeni mai deloc (doar una din 7 a făcut-o, pentru că a fost nevoită să iasă din casă);
  3. papucii de casă și pijamalele au devenit must have-ul acestei primăveri. Și da, s-au aprins discuții pro și contra referitor la vaccinuri.fete

Mama mea, blocată de aproape două luni aici, la Londra, în casa fratelui meu, s-a reînvățat să meargă pe bicicletă, pedalând pe toate străduțele cu cele două nepoțele. În curând va pleca la Chișinău. Așadar, dacă veți observa o doamnă elegantă, mergând pe bicicletă pe la Ciocana așteptând ca mașinile să îi ofere politicos întâietate, să știți că e mama și a fost școlită la Swindon. Apropo, e obișnuită ca mașinile să îi vină din altă direcție, așa că…

De gătit, gătim, evident, mai multe ca până acum și mai diverse. Fiică-mea, de atâta plictiseală, a ajuns să mă întreacă la idei, mai ales la cele dietetice, și aici mă refer la gogoși și pâinici împletite în șase. Mai convertim greșit dozele de drojdie uscată în cea proaspătă, mai greșim gradele de la cuptor, că prin rețete îs şi cu Fahrenheit-ul, dar bunătățurile tot bune de tot ies.

Degeaba mi-am mutat nasturii de la rochie ca să câștig 7 mm. Apropo, cu această ocazie am realizat că am aceeași cutie de biscuiți, în care țin acum acele, încă din primul an de căsnicie, adică din… o-hoooo, anul 2000. Și am găsit mosor pe care scrie prețul în copeici (numai că nu se mai vede cifra) și unul pe care scrie „Ațe Odorhei”. E purtată prin lume cutia: Chișinău, Cluj, București, Londra. E un bun cu valoare sentimentală. Trebuie să cântăresc serios cui o voi lăsa prin testament. Bănuiesc că generația tânără, care habar nu are cum să coase un nasture, se va bate la sânge pentru ea.

Apropo, că tot se apropie 20 de ani de la ziua nunții și am discutat cu prietenele mele despre faptul că voi ajunge o mireasă grasă după pandemie: Facebook-ul mi-a și furnizat câteva sugestii de rochii. Mărimea XXL. Băieții lui Zuckerberg au ajuns mai răi decât KGB-ul. Degeaba mi-am închis în grabă contul de pe Odnoklasnniky (o rețea socială similară a rușilor), că și Facebook cam tot asta face acum, adică „monitorizează”.

Așadar, atenție mare! Avem toate șansele ca anul acesta, când, într-un final, vom putea intra în mare, să se ridice nivelul apei mult peste limita normală a anilor trecuți!

Să vă puneți prosoapele mai departe!

Stări

Fericirea în franciză

poza ceas

aceleași ore decolorate

nenumărate

aceleași ace leneșe de ceasornic

târând obosite timpul

aceleași pleoape de plumb magnetizate

ce se vor doar lipite.

același trup greoi ce doar taie aerul în două

inutil

respiră metri cubi de aer

consum contorizat

afișat lunar la avizier

și frica că toate astea nu mai au un final.

acele zile care nu mai au un sfârșit

oarecare

acele dimineți care întârzie să vină

odată.

mai rău decât moartea

chinul

că nu vine la adresa indicată

cu post codul greșit

ca să nu afle nimeni

că este așteptată.

și ce o fi după?

dacă o mai fi ceva

în surogatul eșuat al vieții

oricum nimic nu se mai grăbește

să se întâmple.

somn adânc

doar în el încă mai visezi

fericirea luată în franciză.

Travaliu creativ

Exercițiu de echilibru între pensule și multinațională

Poza-02 resize

Un chip firav de artistă poate ascunde de multe ori o forță de muncă nebănuită. Cine ar fi crezut că autoarea superbelor picturi ce conțin culorile plaiului natal este, în același timp, o femeie de succes cu o carieră construită cu multă ambiție pe tărâmul francez. Asta în pofida faptului că a studiat în SUA, București și Londra dar dragostea a purtat-o tocmai la Paris. Am invitat-o la un dialog pe Augustina Renița-Mirjol, cu care, coincidență sau nu, prima întâlnire la Londra am avut-o la National Gallery din Trafalgar Square.

De la elevă a școlii de pictură Șciusev din inima Chișinăului la facultatea de arte de la Oxford. Care a fost, mai exact, parcursul?

Parcursul meu, dacă stau să mă gândesc, e unul mai lung și nuanțat. Poate că totul a început de la niște mărgele din lut făcute împreună cu verișoara mea Victorița pe prispă casei bunicilor de la Telenești. Atunci nu ne-am putut imagina că noi, două copile din fosta Uniune Sovietică vom munci în bănci și multinaționale la Paris. Evident, școala de arte plastice din Chișinău, apoi studiile liceale și universitare din SUA, printre care și Artele. A fost o dragoste care de-a lungul anilor s-a intensificat.

Aspirațiile mele artistice au fost încurajate de la bun început de toți membrii familiei care au contribuit cu câte ceva. Le sunt recunoscătoare pentru susținerea necondiționată dar, în mod special pentru faptul că au văzut în încercările mele mai mult decât un simplu hobby. Școala de pictură Sciusev a fost o revelație care mi-a permis timp de câțiva ani să trăiesc într-o lume paralelă, unde formele și culoarea se îmbinau armonios. Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de orele petrecute acolo și de momentele când traversam cu planșele în spate Piață Centrală din Chișinău, care, precum un patchwork, te seduce cu aerul său policrom. Atunci am înțeles că dacă vrei să simți cu adevărat spiritul unui oraș, trebuie să începi cu piața principală. Revin și acum în această piață pentru a admira spectacolul vieții.

Când se întamplă să pot aduce acasă lucrări proaspăt sculptate în argilă, traseul în autobuzul 14, care se întindea pe o bună parte a Chișinăului, era o adevărată peripeție. Amintirile legate de acest autobuz sunt demne de o ecranizare în spiritul lui Fellini, căci anume aici se împleteau cel mai bine grotescul și sublimul. Dar să revenim la școala de pictură. Profesorii din această instituție mi-au alimentat dragostea de artă la cursurile de pictură, sculptură și de istorie a artei.

În 1996 am plecat cu familia în misiune diplomatică în SUA, dar nu am uitat să iau în valiză pensulele și culorile de acasă. Am păstrat până acum prima mea cutie de acuarelă profesionistă și primele pensule, căci sunt o amintire palpababila a primilor pași în lumea artei. La Paris am fost elevă în atelierul lui Andre Fisch și Agnes Reynaud, specializați în tehnici picturale vechi (encaustică, tempera, etc) și cele ale marilor maeștri. Anii petrecuți aici mi-au permis o abordare structurală a tehnicii într-un ritm care corespundea programului meu încărcat din timpul săptămânii. Au urmat studiile de Istoria Artei la Oxford, care, la rândul lor, au fost o dublă binecuvântare întrucât s-au înscris în perioada în care devenisem mama.

Cum este că locuieșți în mai multe țări, fiind copil de diplomați, țînând cont că acest fapt împiedică un copil să își creeze o gașcă, să își facă prieteni?

Experiența din misiunile diplomatice ale părinților a fost una minunată. Mi-a permis să întâlnesc oameni excepționali, care, în mod direct sau indirect, au contribuit cu câte ceva la șlefuirea caracterului meu. Nu am suferit în mod deosebit de faptul că nu făceam parte din găști. Cred că dacă ai afinități și te înțelegi bine doar cu câteva persoane pe această lume, te poți considera fericit.

Cum a fost etapă americană? Să înțeleg că America te-a încântat?

Da, cei aproape 4 ani petrecuți în Statele Unite au pus temelia unor axe și orientări pe care le respect cu strictețe până în prezent. Știu că sună a clișeu, dar aici am învățat și am simțit pe pielea mea că, indiferent de obstacole, totul e posibil atâta cât timp crezi în proiectele tale. M-a încântat din prima clipă optimismul american și entusiasmul pentru lucrurile în aparență nesemnificative. Mă întorc cu drag de fiecare dată pe aceste meleaguri.

Fiind absolventă de drept (Sorbona) mă întreb de ce nu ai ales totuși o universitate de arte?

Facultatea de drept a fost o alegere pur pragmatică care mi-a permis să mă angajez repede la lucru în companii mari. Această decizie a fost poate surprinzătoare pentru cei din anturajul meu, care mă vedeau mai degrabă la o universitate de arte. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, una dintre profesoarele mele americane mi-a zic că, indiferent de meseria pe care o voi face în viață și care îmi va achita facturile, voi reveni întotdeauna la artă. Spre marea mea bucurie această profeție s-a adeverit.

Cât de greu este să îmbini pasiunea care necesită timp cu orele de muncă obositoare ale multinaționalei în care lucrezi?

Nu e deloc ușor, căci munca mea într-o multinațională cu 140.000 de angajați îmi răpește mult timp, dar are și o anumită doză de creativitate. Sunt în permanență într-un joc de echilibristică profesională. De ceva timp a trebuit să renunț la nopțile albe consacrate picturii și să mă limitez la weekenduri. Nu îmi pot permite luxul să aștept să-mi vină inspirația și sunt nevoită să respect un program strict dacă vreau să ajung să țin pensula în mâna. Dincolo de aceste constrângeri mai există și factorul emoțional, căci nu pot picta când sunt contrariată sau surminată. Așa precum unii se regăsesc pe sine prin meditație, yoga sau altele, pictura îmi permite să ating acea stare de echilbru și beatitudine atât de râvnită. E un echilbru fragil și extrem de prețios.

Când s-au împăcat părinții cu ideea că unică lor fiică va pleca la Paris pentru a se căsători cu un francez. Sau, dacă s-au împăcat cu ea vreodată?

Ideea că voi pleca la Paris nu le-a surâs deloc părinților, căci știau de dorința mea de a rămâne în Statele Unite. Dar căile Domnului sunt nebănuite și iată-mă stabilită la Paris de aproape două decenii și căsătorită cu un francez de aproape 16 ani. Spre deosebire de milioanele de turiști care cad sub farmecul Parisului, am fost certată destul de mult timp cu acest oraș pe care nu l-am considerat primitor. După cum spunea Matei Vișniec în unul din romanele sale, Parisul e ca o amantă voluptoasă care nu ți se descoperă dintr-o dată. La Paris am învățat când trebuie să fii subtil și când să fii tranșant.

În picturile tale se resimte puternic dragostea de tradiție, de Moldova, de țară, de culorile anotimpurilor rămase în amintiri. De ce crezi că așa și nu ai tăiat ombelicul acelor timpuri?

Floarea soarelui

Cred că suntem suma experiențelor noastre, dar mai întâi de toate reprezentăm locul de unde pornim în lume. Atunci când plecăm în lumea mare, luăm cu noi, într-unul dintre sipețelele inimii, acel ceva care ne definește că neam. Nu în zadar francezii pun adesea o întrebare care îi face uneori pe noii veniți să se simtă incomod: de ce origine sunteți? Nu cred că vine doar dintr-o simplă curiozitate, ci mai mult din dorința de a se poziționa în raport cu tine.

Port cu mine în lume dragostea de lucruri simple, care îmi aduc aminte de copilărie. Universul copilăriei e unul unde totul e bine rânduit și are rost. Nu am nimic împotriva lucrurilor somptuoase, dar îmi bucură mai mult ochii un ulcior din lut care îmi aduce aminte de gustul apei din fântână sau o lingură din lemn sculptată iscusit de un meșter popular anonim, decât cea mai spelndidă  argintărie. Nu cred că voi reuși să pictez lucruri care îmi sunt străine și cu care nu mă pot identifica din punct de vedere etnic și spiritual.

IMG_7159

Bunica, pentru că știu că bunică este un personaj aparte în familia voastră, îți dă sfaturi, sau se dă cu părerea, referitor la picturile tale?

Bunica mea mă numește «boiangiu» și este acel membru al familei care se interesează cel mai mult de aspectul comercial al lucrărilor mele. Spiritul ei critic și luciditatea de care dă dovadă la cei 92 de ani sunt de neîntrecut. Bunica Vasilița are o viziune pragmatică despre pictură, conform căreia ești un pictor de succes doar dacă cineva îți cumpără lucrările. Mi-a sugerat să merg la piață căci orice boiangiu care se respectă, trebuie să treacă mai întâi testul pieții. Nu cred că vorbea metaforic!

Când îmi petreceam verile la Telenești, bunica voia să mă înscrie la școală de pictură locală. O dată m-a dus să văd lucrările elevilor care erau afișate pe panourile din centrul Teleneștiului. Chiar dacă au trecut 30 de ani de atunci, îmi aduc aminte de compozițille echilibrate, de tușa sigură și de armoniile cromatice desăvârșite. Urmăresc și acum lucrările copiilor din această școală și sunt la fel de încântată. Să încerce cineva acum să-mi spună că în provincie nu se face carte și artă!

Corund

Ți s-a sugerat vreodată că ar trebui să îți modelez stilul de a picta, pentru a te adapta noilor cerințe în artă? Sau, de fapt, crezi că există modă în domeniul artistic, sau artă este așa cum iese ea din pensulă?

Sfaturi am primit multe, chiar și atunci când nu le ceream. Cea mai caraghioasă mi-a părut sugestia de a aștepta până la pensie, căci atunci voi avea timp berechet pentru pictură. Tendițe sau curente au existat întotdeauna în artă. Arta contemporană e un subiect aparte și dacă ar trebui să mă aprofundez la acest capitol, va trebui să facem un interviu separat. Fiecare pictor are abordarea sa – unii preferă să lucreze la comandă pentru a-și  asigura un venit, alții combină iscusit arta cu un alt job pentru a avea o marjă de siguranță, alții pictează ce le dictează inima. Cred că ești fericit doar atunci când faci ceea ce-ți place cu adevărat.

Ce îi interesează cel mai adesea pe vizitatorii expozițiilor la care ai participat?

La expoziții am ocazia să întâlnesc un public pestriț, dar unit în aprecierea artei. Pictura e mai întâi de toate o experiență senzorială. Fiecare percepe o lucrare în funcție de sensibilitățile sale, dar mai presus de toate în funcție de bagajul său cultural. Unii vizitatori sunt interesați de aspectele tehnice (cel mai des aceștia sunt și ei artiști), alții vor să afle mai multe despre subiect, alții vin pentru o plimbare « artistică » pe o zi însorită de duminică, iar unii vin să afle ce prețuri se mai practică pe piață de artă. Motive sunt tot atâtea cât și vizitarori.

Ce zice Sandu când mami pictează mai multe ore la rând?

Vorbind de Alexandru, care tocmai a intrat în cameră și care preferă să răspundă în direct – își dorește să mă joc mai mult cu el. Deocamdată nu percepe pictură mea ca o meserie, o vede mai degrabă, ca «un divertisment bine structurat», ca să-l citez. Pictura este adesea pentru copii un lucru firesc, o joacă mai degrabă. Nu încerc să-i schimb această viziune, dar a înțeles totuși că expozițiile sunt o treaba serioasă.

IMG_8213

Unde te pot găși iubitorii de artă în viitorul apropiat?

Năpasta pe nume Covid-19 a dat peste cap multe lucruri, printre care și expozițiile. În această perioada de incertitudine nu știu care va fi urmatoarea expoziție la care voi participa. Însă un singur lucru este cert – voi continua să pictez cu acceași pasiune.

Augustina, îți mulțumesc mult pentru dialog și abia aștept să văd ce va scoate această perioadă dificilă, din care cu siguranță vom ieși diferiți, din pensula ta. 

IMG_8004

Hoinar-hoinărel

Mirosind leușteanul prin mască

95101073_826934924470264_4416719671697342464_n

Dacă e să mă plâng că ne este greu să stăm într-un apartament fără balcon, cinci persoane, ar fi de prisos, pentru că mi-e mereu gândul la vecinele mele care au câte patru odrasle și nu trei, și de vârste mult mai mici decât ale mele. Nu știu prin ce minune se pare că ele rezistă. Ba mai mult de atât, se tot scuză de gălăgia care o fac micuții lor sau de plânsetele care se mai aud. Știți ce? Nu mă derajează deloc, pentru că de fiecare dată mă gândesc că, slava Domnului, nu eu trebuie să îi legăn. Mi-am legănat suficient zilele și nopțile, tinerețile și răbdarea. Așa că totul devine mult mai ușor de suportat atunci când compari.

Mai am momente când mă plictisesc, asta până cnd aud următoarea sirenă de pe autostradă și îmi imaginez medicii care depun efort acolo, în ambulanță, și bolnavul care poate că nu mai știe dacă e între viață și moarte ori de rudele acestuia care au rămas acasă să spere. Și atunci nici plictiseala nu îmi pare grea de suportat. Intru pe net să văd câți infectați avem în Brent, cartierul nostru din Nord-Vestul Londrei: 1 055 cazuri dintr-un total de 392 140. Parcă nu e așa de grav, îmi zic, dar cifrele, totuși, mă sperie. Mai ales că, două zile la rând, ambulanța a tot venit la scara blocului nostru.

Recunosc că mă mai plâng de numărul interminabil de tăvi pe care le coc pentru familia mea: cartofi pentru cartofarul cel mic, carne porție triplă pentru adolescentul care face mușchi (acasă, evident, de când nu poate merge la sală) și mâncare vegetariană pentru adolescenta care zice mereu că are burtă și s-a îngrășat. Mă uit chiorâș și îmi amintesc adolescența mea. Conchid că peste ani va înțelege cât de nerecunoscătoare cerului îi este acum. Ei, dar toate am trecut prin asta. Este și rândul ei. Degeaba aș zice ceva că, deh, ce știu părinții?

Și, da, să nu uit de sărmanul soț care se mulțumește cu „dă-mi ce n-au vrut să  mânânce astăzi copiii”, dar, fă-mi te rog, și o salată. Și uite așa gust din una, din alta, din a treia și mă mir că am ajuns să intru pe Google, să șterg din căsuța de căutare „sos beshamel” și să caut  cât ar costa „shape wear for woman”. Mai pe românește: chiloți elastici până-n gât ca să îți ascundă „efectele secundare” ale pandemiei. 10 lire. Hai că punem în coș că să fie pentru când vom ieși din nou în libertate. Și iarăși mi se taie cheful să mă plâng – omul nu de greutăți se îngrașă.

Singura chestie de care nu mă plâng, dar ar trebui să o facă cei din jur, este starea de irascibilitate care mă cuprinde tot mai des, mai ales de când s-a trecut la temele on-line cu copiii: unul nu are conexiune bună, altul e iritat că le dau prea mult să învețe singuri, iar al treilea, cel mai comod dintre toți, tot caută scuze să nu refacă fișa pe care a scris și strâmb, și greșit, spunând că, pe viitor, scrisul de mână va dispărea și că îl pun acum să facă lucruri total inutile. Cum de nu pot pricepe că ei sunt altă generație? Ce e cu această metodă veche și demodată pe care i-o cer? Nici măcar cifrele 7 și 9 nu se scriu în Anglia cum o făceam noi la școală noastră din Antichitate. Șaptele, fără bețișor la mijloc, iar nouăle, fără codiță jos. Și se scriu de jos în sus și nu invers.

Aici clachez. Înțeleg cât de mult subestimez răbdarea cadrelor didactice și mi-am promis cu prima ocazie să i-o și zic învățătorului celui mic, simpaticului profesor Mr Antonio, care după o zi de stat cu copiii iese în fața școlii râzând și plin de voie bună. Oare ce le dau de băut la lunchtime, mă întreb?

Ne-am umplut timpul cu tot ce se putea și de lucruri de care n-am avut mereu timp: puzzle de 1 000 de piese, cubul Rubik, desene în cartea de colorat pentru adulți, curățat bijuteriile, ordonat dulapurile, făcut inventarul hainelor, al papucilor și, incredibil, dar adevărat, al șosetelor.

Am inventariat mapele din calculator, mailurile de pe gmail și am ordonat cărțile descărcate în PDF. Am dat de atâtea poze și texte vechi și uitate încât m-am bucurat ca un copil descoperindu-le.

Am introdus o metodă nouă de dezinfectare a produselor: scufundate direct în cada cu spumă. Unele s-au dovedit a nu fi etanșate bine și, astfel, am mai nimerit și produse cu iz de săpun, dar, mă rog, ca la pandemie, vom ști data viitoare să verificăm pungile mai bine.

Am gătit mâncăruri noi cu aluaturi dospite și foietaje, musacale și covrigi de Cluj, plăcinte moldovenești și sushi de la mama lor, pizza italiană și salată rusească cu seliodkă. Ne-am plictisit și de astea. Simt că mă irită și bucătăria. Plec și de acolo.

Merg în living să continui cu puzzle-ul. Acolo se ține ședință online la compania unde lucrează soțul meu. Îi cunosc deja după voce pe toți colegii lui de servici. Se comunică în mai multe limbi. Zilnic au loc ședințe interminabile în timpul cărora îi mai aduc câte un ceai sau câte o cafea, strecurându-mă pe după birou ca să nu apar în cadru și arătându-i și limba așa, ca să îl pufnească râsul în plină ședință și să nu priceapă nimeni de ce râde. Încerc să îl detensionez. Situația în toate companiile devine critică. Strategii, opinii, date, cifre. Ore în șir.

Plec și de acolo. În bucătărie nu mai vreau să intru. Mă ia cu amețeală când văd iar castroane și vase murdare. Începe să mă irite totul – vocile copiilor, subiectele discuțiilor, legănatul scaunului la masă, până și sunetul furculiței care atinge farfuria. Răspund acru la glumele pe seama mea, de care toți părinții de adolescenți sunt sigură că nu scapă și încerc să mă retrag în dormitor. Îi aud și prin ușă. Îmi pun dopuri în urechi. Dau să citesc. Hesse – prea complicat pentru stare mea, Cărtărescu – prea lung, Isac Babel – prea în rusă, Esinencu (carte adusă de mama de la Chișinău, scrisă în 1977, cu grafie chirilică) – prea… chirilică. Încerc poezie – prea scurtă. Astăzi nu a fost să fie.

Hai să scriu ceva, atunci, mi-am zis. Îmi deschid paginile cu ideile creionate și lăsate pentru când voi avea timp să le desfășor. Mai am nevoie de câteva texte pentru primul meu manuscris de versuri și nicidecum nu am avut timp să le conturez. Uite că acum am timp berechet.

Încep să leg idei. Se deschide ușa: „Mam, unde este șamponul nou de la magazin?”. La nici trei minute, iar: „Pot să nu mânănc azi orez da să îmi faci omletă?”, „Da tigaia e curată?”, „Ai trimis tema mea scanată profesorului?”, „Vezi că trebuia achitat ceva online la școală și nu am făcut-o!”, „Maaam! Adu-mi, te rog, hârtie igienică, că nu mai este” etc. Mai trec trei minute – liniște. Încă zece – liniște. Prea liniște. Ăsta chiar e semn rău. Trebuie să merg să văd ce fac. Normal – nu au mâncat orezul cu pește pentru că au dat de chipsurile ascunse. Misterul liniștii dubioase a și fost dezlegat.

Revin la laptop. Unde rămăsesem cu scrisul???

Înțeleg că nici acest leac nu funcționează ca altădată. Și îmi mai amintesc de vorbele asistentei de zbor de la ultimă călătorie spre Cluj: „În cazul puțin probabil al depresurizării cabinei, vă rugăm să vă așezați masca pe față, mai întâi dumneavoastră și apoi copilului”. Parafrazând: dacă vrei să îi ajuți pe cei de lângă tine, mai întâi ajută-te pe tine însuți.

Ies din dormitor și fac o declarație oficială – voi ieși afară!!!  „Mama, du-te și plimbă-te și nu te grăbi spre casă că ne descurcăm noi”, aprobă fericiți cu toții.

Și iată-mă echipată corespunzător. Un soi de prototip nou de ninja blond, cu șapcă, mască și cu manuși de cauciuc. Mi-am pus și un ceas la mână, să știu cât e ora, pentru că intenționat am lăsat telefonul acasă. Abonatul și-a luat lumea în cap și nu vrea să știe nimic și despre nimeni cât timp e la plimbare. Am redescoperit fixativul și rujul (chiar dacă am murdărit masca cu el mai mult), dar simțeam nevoia. Și am mai vrut mult de tot să îmi pun pantofi cu un pic de toc, dar era să fie prea din cale afară, mergeam doar în parc, așa că m-am lipsit de acest element glamouros. Tot mai bine e după 40 să îți pui un papuc ortopedic. Zis și făcut.

Evadez. Mă opresc locului și observ momentul despărțirii între iubita care a venit cu mașina până la blocul iubitului ei și îi transmite prin geamul lateral o oală cu supă. Li se alungesc codițele ochilor pe lângă mască, semn că și-au zâmbit, iar el, radios, înaintează cu castronul spre bloc. E și asta un fel de dragoste. O formă nouă sau, mai degrabă, una veche uitată. Îmi amintesc pasaje din Ion și Moromeții cu femeile care mergeau pe deal și le aduceau mâncare soților. Tot aia e. Doar că în variantă modern se cheamă „delivery”.

Pornesc spre parc. În fața mea, un domn care se uită mereu în telefon. În spate, o thailandeză. Păstrăm distanța regulamentară. Vreo 5-6 metri. Omul se oprește, butonând ceva îngândurat. Mă opresc și eu. Se oprește și thailandeza. Și uite așa până la prima intersecție. Deja ne apucă râsul. Cei de pe contrasens au preferat să treacă pe carosabil, doar să nu ne apropiem prea mult. „Ne ferim unii de alții ca de râie”, m-am gândit eu. Neplăcut sentiment, dar necesar.

În cale îmi iese o doamnă cu un cățel. Ooo, ăștia cu câinii m-au impresionat mereu. Nu știu ce e frigul iarna la șase dimineața, ce înseamnă ploaie, ce e lenea sau lipsa de chef și, mai ales, nu știu ce e aia greață când ridică de jos masa caldă și urât mirositoare lăsată de patrupedul lor și le duc în pungulițe până la primul coș. Probabil că nici nu știu nici ce e aia carantină. Nasol, ce să zic.

Ajung în parc și mă ascund în desișul plin de urzici și leurdă. Mai că mi-aș lua un braț acasă, de-o salată, dar știu că voi părea o ciudată. Mă mulțumesc să stau pe malul pârâiașului din parc, departe de sunete umane. Rămână aici să ascult păsările. Încerc să miros florile prin mască. Ciudat sentiment. Noroc de izul de leurdă care străpunge masca. Zâmbesc și eu. Miros de verdeață!!! Inspir, expir, inspir, expir, inspir, expir. În sfârșit, liniște!

Mă uit la ceas: a trecut doar o oră. Cum? Apoi îmi dau seama că nici săgețile ceasului de mână nu le-am mutat la ora de vară. Acum, oricum nu mai contează, noțiunea timpului s-a schimbat și ea.

Observ că vine spre mine plutind timid o rățușcă. Doar una. Unde e stolul, ca de obicei? Până și rațele păstrează distanța regulamentară, îmi zic. Mi-am imaginat cum este să treci prin toată această perioadă de unul singur și mi sa făcut dor de nebunia din casa mea.

92997161_797998370723678_3117453285397626880_n