Stări

Rochia

”Dumnezeu să îi” încerc că scriu în comentariu

iar autocorectorul îmi sugerează – ”ierte”, ”odihnească” sau ”primescă printre îngeri”.

am scris prea des mesajul ăsta în ultimul timp

încât am și uitat care a urmat după care

să mă ierte.

cei mai mulți, totuși, bărbați sub 70

înțeleg, doar,

că și ei, toți morții

au amânat unele lucruri

unele drumuri

timp nu e sufucient niciodată pentru toate

tăcerile și iertările

pentru toate cărțile bune.

și atunci

pe care dintre ele și, mai ales,

alături de cine

sub a cărui cer și în ce limbă?

care dintre pozele noastre din telefon vor fi, de fapt, ultimile?

dar rochia?

Stări

Straturi

în ajunul zilei tale

am pregătit prajitura ta preferată cu iaurt

in straturi de foi de aluat.

așez primele foi – balul de absolvire

rochiile cusute stângaci

buclele neuniforme, unghiile false lipite cu super glue

tocuri de 5.

torn iaurtul – vara la mare cu cortul în Balabanovka

scrisorile amoroase pe care ți le citeam pe ascuns

un strat de ulei – drumul lung cu trenul spre Cluj așezate pe valizele de lemn

ale tinerilor ce mergeau în armată.

apoi iar foile – deja măritate, mame

ambele câte doi băieți și o fată

stratul de iaurt – orașele care ne despărțeau și mesajele de pe WhatsApp

șterge-le, ziceam

să rămână doar între noi

frustrările nerezolvate

frământările ridurilor

ale trădărilor, mai ales.

ți-ai plâns în agonie toate lacrimile pe cearceaful de pe care ți-au ridicat trupul

lăsându-l umezit

drept mărturia singurătății dinaintea ultimului zbor

și te visez mereu trecând pe lângă mine

pe o bandă paralelă, dar în direcție opusă

suavă, cu părul scurt, roșcat, ca atunci la 18

copilă.

măcar de bătrânețe ai scăpat

Pastile fără zahăr

Încuiați

Suspansul prelungit al pandemiei, inițial cu o speranță de final, ulterior cu o necunoscută înmulțită cu alte necunoscute, m-a reforumulat. Mi-a schimbat schema funcțională. M-a redefinit.

Metamorfoza s-a produs dureros pentru început, apoi – cu resemnare și acceptare. Și dacă asta e ce avem, va trebui să găsim fericirea și în noi, și doar cu noi, cei din casă. Dintre toate contactele din agenda de telefon, în fond, am înțeles că ce e mai de preț e aici, după aceeași ușă, pe care o deschidem doar celor de la Amazon.

În spatele zgomotelor și a agitației insuportabile altă dată, ne-am și auzit, în sfârșit. Ne-am și ascultat. Am reluat obiceiul discuțiilor lungi, a jocurilor în familie, întinse pe masa de pe care adunăm în viteză farfuriile, că să dăm cu zarul.

Plăcerea statului laolaltă. Trișatul în favoarea fratelui celui mai mic. Solidaritatea.

Ne-au lipsit prietenii, dar ne-am devenit prieteni unii altora.

Ne-au lipsit călătoriile. Am revizuit albumele cu fotografii, demult uitate, călătorind prin amintirile tot mai în ceață.

Ne-au lipsit restaurantele, dar am copt și inventat mâncăruri din alea în 7 etape, pe care, nu am avut nicicând răbdare să le facem. Împreună.

Am avut și de câștigat. La cântar inclusiv.

Haine on-line am comandat impulsiv, bucuroși de opțiunea ”retur gratuit”, cu ridicare de la domiciliu. Am bifat din start cu o mărime mai mare. Nu am dat greș. Le-am rupt etichetele și le-am călcat pe toate, în ciuda faptului că nu vor fi purtate curând. Plăcerea planurilor unei normalități viitoare.

Așteptarea s-a domolit. Când o fi, atunci o fi. Dacă.

Pînă atunci, am reprobat toate fustele. Ceva s-a întâmplat cu fermoarele. S-au blocat la jumătatea drumului. Sigur nu de rugină. Parcă nici nu îmi mai plac. Le voi da. Sunt din viața de până la.

Altădată m-ar fi înfuriat rotunjimile apărute. Acum mă bucur, că doar atât e prețul plătit lockdown-ului. Mutilarea fizică. Mulțam de mintea neciobită. Încă.

Suntem mai adaptabili decât bănuiam.

Dacă acceptăm încercările ca atare.

Apele tulburi.

Morțile ca pe un firesc.

Oamenii așa cum sunt.

Kilogramele în creștere.

Viața – cum ne este dată.

Până când avem cu cine sta încuiați după ușă.

Travaliu creativ

DesCÂNTECEle și nuanțele vinului

Microantologia cu oenigrame semnată de Vasile Botnaru este un album-bijuterie. O invitație la vals a poeziei cu nuanțele vinului. O completare armonioasă a versului cu stările culorilor. Absorbirea acestui melanj duce la un efect senzorial profund. Cine s-ar fi gândit că în afara vinului-gust, vinului-stare, vinului-poveste, mai există și vinul-culoare cu o paletă uimitoare de nuanțe, de la minor la major.

Descoperind tablourile pictate in vin a lui Vasile Botnaru, mi s-a deschis o portiță către o nouă frecvență senzorială. Magie și mister. Primul tablou l-am primit cadou de la vărul meu Dorin, care mi l-a adus la Cluj, acum mulți ani. Bijuteria casei. Pe cel de-al doilea l-am primit ca și premiu în urma unui concurs de scriere câștigat la ”Radio Europa Libera” și a fost cel mai râvnit și sperat dar. Mai mult chiar decât diploma. Va lua drumul Londrei, să le prezint și englezilor câte fețe ale vinului au știut să găsească și să exprime moldovenii și câte stări nebănuite ne poate oferi.

Despre talentul autorului, nici că mai are rost să pomenesc. Mâna lui Dumnezeu pusă pe capul omului potrivit, care a știut să creeze din vin un personaj, a fost neîntâmplătoare. Vasile Botnaru a știut să îi ofere vinului o nouă formă de viață. Iar împletirea acestuia cu poezia scrisă de clasici i-a conturat consistența.

Un album senzorial la loc de cinste în biblioteca mea.

Stări

Purim

casa în care am fost invitați de Purim, sărbătoare evreiască,

se deosebea de celelalte vizitate până acum

simplă dar îndestulată.

rafturi până în tavan pline ochi cu cărți

fără televizor

mese legate una de alta pline cu bunătățuri și băuturi

hala coaptă de casă.

de aici au plecat în lume 6 copii

au ramas părinții și o bătrână de 90 de ani care a coborat scările neînsoțită

pipăind balustrada de lemn alb, alăturându-se mesei gălăgioase

mama gazdei

oarbă și surdă, micuță și gârbovită.

comunică prin atingerea mâinilor

tactil.

am fost avertizați să nu ne speriem de sunetele pe care le emite

a fost unul dintre acei 10.000 de copiii care au venit în `39 cu Kindertransport-ul

copii evrei rupți de părinți și adăpostiți de Marea Britanie

în familie despărțirea este un subiect tabu.

bătrâna a mers mai întâi la chiuveta din hol și s-a spălat pe mâini,

șoptindu-și binecuvântarea

a stat cu noi la masă

a mâncat singură

a băut și ceai cu miere, amestecând încet

înainte de a se retrage a mers să își spele din nou mâinile.

mesenii veseli, cu măști pe față și costume colorate

râdeau în hohote, batrâna se îndeparta

”Baruh ata Adonai…”

singurele cuvinte învățate de mama ei la despărțire ”I am hungry”

nu le-a rostit aici niciodată

Nerv de mamă³

De pe taburet

Pentru că sunt imediat două luni de când ne-am inchis prin case, grație noii tulpini a nu mai puțin vechiului virus, am zis sa scriu un textuleț. Măcar el să se întâmple, dacă mai mult nimic. Timp am dobâbdit o grămadă, doar că totul se întâmplă doar virtual, în papuci de casă și de pe taburetul din bucătărie.

În fiecare cameră am câte un ”conectat” la vreun zoom sau skype-call, așa ca până la ora trei va trebui să mă costumezi în ”strecurătoare”, că ”omul invizibil” așa și nu am reușit să devin. Intru la primul elev încetișor ”în clasă”. El îți arată că e camera video pornită. Buuun. Mă strecor pe dedesupt să îmi iau dintr-un sertăraș feonul de păr și ca o panteră mă strecor încetișor înapoi. Verific dacă în cadru nu intră și ”laterarele” mai puțin ordonate cu coji de fistic, doze goale și cosmetice împrăștiate, că deh! o zi-două s-a mai putut ține ordinea, dar deja de aproape două luni e to much. Mai bine nu mişcăm camera din loc și gata, decât să ne chinuim cu curățenia zilnică. Iată și soluția găsită ușor de copchil, care zice că am sechele sovietice și sunt stresată de curățenie. Camera trebuie să fie comfortabilă pentru locuitor, nu pentru vizitatori, clar? ”Mami, nu înțelegi nimic!”

Ca să nu pornim o discuție contradictorie pe acest subiect (a câta mia oară) merg la altul în cameră. Baricadat cu haine tăvălite pe jos, că, cică, era în grabă cu căutatul tricoului și nu a avut timp nici să le ridice, nu că nu ar fi intenționat. Încerc să îl cred, doar că, parcă nu prea îmi vine. Mă rog, e în oră on-line și nu vreau să îl stresez în plus. Pe birou, în spatele lap-topului, un adevărat bufet suedez. Iar pe pervaz – băuturi încolonate. ”Da e voie să mănânci în oră?”. ”Păi la școală argumentul era, că nu ar avea nimic împotrivă, doar că facem firimituri. Acum nu mai au cum da înapoi și nu comentează. Mai ales că nici zgomot nu facem. Microfoanele sunt deschise doar când e nevoie să răspundem la ceva”. Bine, zic. Dacă asta e regula… pe timpul nostru era lipsă de respect, dar acum, mă rog. Are sens să mai zic ceva?

Merg să mă strecor în a treia cameră, care, cândva, pe deplin se considera dormitorul conjugal. Acum e sală de clasă pentru clasa a 12-a a fetei mele. Pe lângă ”decorul” cu masa de călcat și fierul cu aburi, în spate se mai vede și aspiratorul. Vreo două zile ne-am tot stresat unde să le mutăm, dar am renunțat. Muți camera mai în sus, să se vadă de la nas și o juma de tavan și gata! Iată soluția. Și cum de nu mi-a venit în cap așa ceva? Ei, pentru că nu știm nimic, evident. Dar hainele mele si lenjeria, tot aici au rămas. Ba mă strecor, că mi-e prea frig și îmi mai trebuie un puloveraș, ba mi-am udat șosetele, ba un încărcător de telefon, ba o carte. Și uite așa am mai prins frânturi din ce fac ei pe la școli și care e atmosfera din clase. Pe toți, culmea, îi văd de la gât în sus în ferestruici. Și ei, probabil din același motiv al decorului. Sau, pentru că, probabil, majoritatea au bluzele trase peste cap cu o secundă înaintea începerii orelor, iar în partea de jos pijamalele au devenit uniforme. Că doar nu am fi descoperit noi America în acest sens.

Recunosc că în camera asta am avut tentative să dorm în patul din ”colțul mort” al camerei video, dar mi-a zis fiică-mea că sforăi și trebuie să păzească mereu microfonul să nu se dea de gol. Așa că…

Camera ”șefului” e cea mai neizolată fonic, având o ușă fără sticlă, cu zăbrele de lemn doar. Ei, în chirie mari mofturi nu faci. Așa că aici trebuie să fiu mereu atent dacă pot aspira când e soțul în vreo discuție cu cineva, blenda, dacă e în meeting, sau, mai ales, să întind rufe, dacă e vreo conferință. Măcar am avut minte să îi aducem pianul în spate, pe fundal, ca doar uscătorul plin de șosete și de-alte-cele poate fi tras mai la dreapta și nu e nevoie nimeni să ne știe dedesubturile. Până în ziua de azi mă mir de timpurile când lumea își înșira toată chiloțăraia afară, în văzul tuturor, dar ”așa erau vremurile”. Nu știm noi nimic.

Așa că – acte și scann-uri în două cu rufe, consultații on-line cu medicul, amestecând în cratiță, lecții – cu zgomotul feonului și skype-call-uri cu centrifuga mașinii de spălat. Nici un scriitor dintre cei citiți de mine de până acum nu a putu prezice acest minunat mix! Nici chiar regizorul filmului ”Contagion” turnat în 2011 care a cam prevăzut această molimă, nu a presupus și culisele pandemiei. Ar fi ieșit o comedie de Oscar! Plus orele on-line de sport și de înot, despre care am auzit – curat capodoperă!!!

Și din câte puteți deduce – de vorbit la telefon – nu am cum, decât, pe taburet în bucătărie. Și asta când nu urlă hota sau zbârnâie mașina de vase, că nu mai aud nimic. Sau, dacă am semnal… adică, mai deloc.

Înfofolită în hanoracul-plapumă (foarte bună achiziție de sezon), cu papuci îmblăniți aduși de la Moscova, ghemuită pe taburet (târziu m-am prins că pe unul mai lat nu amorțește fundul așa de tare), îmi petrec cea mai mare parte a zilei ”noii ere”. În primăvară-vară măcar puteam merge în garaj. E frig acum. Mai nou, chiar urc pe masă, rezemându-mă de microunde și pun telefonul pe hotă, ca să am mâinile libere, când mai interceptez, totuși, vreo discuție importantă cu prietenele mele. De pe hotă Internetul prinde mai bine. Sunt ”voluntarul” care primește mesaje pe whatsapp cu noua ”livrare” care va trebui să meargă într-o anumită cameră, într-un anume perimetru de timp. Ceai, cafea, suc, apă, pâine prăjită cu unt și usturoi (da să fie pâinea caldă și untul topit), lapte și cereale, fructe sau omletă (cu ciuperci sau fără). Toate făcute rapid, să reușim în pauză. Cu free-delivery. Iar atunci când se întâmplă să ies la magazin, comunicam tare eficient prin mesaje. Dovezile le-am atașat în poze 🙂

Ieri după amiază, în sfârșit, m-am întins în una dintre camere și am sunat-o pe o prietenă, cu care așa și nu ne-am potrivit cu programaul de vreo 5 zile. Mi se spune că ar trebui să o eliberez. Că, în sfârșit are și el (mezinul) liber să se joace și e în rețea. Iar el e pe push-to-talk, și mă voi auzi când vorbesc. Mai ales în română!!! Bine, zic și plec, încercând să rețin acest concept, să evoluez un pic că și așa ”nu știu nimic”. Mi-e milă de el – contact social acum iok, măcar virtual.

”Scuze, Silvica, că al meu e pe push-to-talk, auzi… Mă mut și-om putea vorbi mai lejer”. În camera fetei era skype call-ul cu Clujul, (cum de am uitat că e o rutină zilnică deja) și, ca de obicei, prietenele fetei mele mă salută politicos ”Bună seara! Ce faceți?” Și se face liniște. Tare faine copile, zău, dar ele au poveștile lor. Ok. Am înțeles tăcerea. Loc pentru încă o pereche de urechi nu este. Mă retrag și mă trântesc în living. Oooo! Un crac peste spătar, trei perne sub șale. Fericire!!! Fix două minute, când soțul, după o zi teribil de grea, în care și eu am obosit, doar ascultându-le problemele, zice că ar vrea să se culce mai devreme și … să mă mut. Îl cred și pe el. Toată ziua în stres și tastat acte – totuși e mai greu decât pe taburet și la castroane.

În sfârșit găsesc o cameră liberă la cel mai mare. Plonjez printre hainele vraiște de pe jos și mă arunc în pat. E plecat la baie!!! Eeeeee!!! Și bufetul suedez e pe loc, și niște guri de suc mai prind. ”Da, Silvica! Ce ziceai???” Fix aici revine fiu-mi-o și zice că vrea să se întindă și el. A avut azi teste. Mai are mai târziu niște teme de făcut și ar vrea să se odihnească un pic. Îl cred și pe e, off… Opțiuni am doar două – ori nu vobresc la telefon si stau ”silent” în fostul dormitor, ori vorbesc, dar de pe taburet.

Știți poezia aia veche rusească ”dub, oreh, ili mochialo???”. Și iată-mă din nou pe taburetul meu. Lasă mai bine să doară oasele, decât să mă culc nevorbită. Numai că deja au început să se audă copiii Silviei. Voiau la somn.

Totuși nu mă plâng. Altora le e mult mai greu, știu. Măcar să vă bucurați și voi un pic, că și nouă nu ne e dulce. Mai ales că vecina de deasupra, cu patru copii, zice să la ea și bucătăria e ”luată”. E mai mult o relatare, pe care, cu siguranță, pe când le-o voi povesti nepoților, vor zice că inventez, dar dovada scrisă va rămâne. Aici. Cu tot cu pozele mesajelor noastre pandemice, de care sunt sigură, că ne vom aminti apoi cu drag. Pe când se vor împrăștia cu toții în lume.

Stări

Fără

tăcerea abruptă

spune mai multe decât scuza formulată ireproșabil

intuiția nu sare peste rânduri

nu caută printre

norocul – arma naivilor

ce se aruncă în larg neștiind adâncimea apei

colacul de salvare

ce îi scoate la mal.

iluzia izbândei seduce

deznodâmântul poate fi și în coadă de pește

cuvintele se vor contorsiona sub presiuni

promisiuni

vor suferi schimbări odată cu pierderile

adevărul își va subția importanța.

poate, cea mai dreaptă cale e, totuși,

invizibilă pe hărți

fără indicatoare și călăuză

fără așteptări

Hoinar-hoinărel

Poveste de la bloc

De când am venit la Londra locuiesc în același bloc. Am scris despre vecinul meu John vorbitorul de rusă chiar și două povești – ”Vecinul” și ”Altfel de bătrâneți”. Este administratorul cu care mi-a fost ușor din prima zi, știind ce înseamnă ”zamâkanyie” și ”otviortkă”, că în engleză pe atunci – chiar că nici o boabă. Nu că acum ar fi mai multă, dar, mă rog. La fel am scris destul de des în #poveștirilondoneze de pe Facebook despre vecinele mele băbuțe – una ca una, de zici că a tunat și le-a adunat.

Astăzi, mi-a venit să fac un recensământ, tot stând închisă în casă și sătulă de mutat oalele de colo-colo, pentru că, între timp mai afli de una-alta și poveștile prind a se lega.

Așadar, vecina care deținea penthouse-ul și care avea 103 ani când am venit aici, a decedat la 104. Asta, însă, n-a încurcat-o nicidecum să îi tot facă aluzie administratorului John, de 70, care o vizita la azil, că dacă ar fi fost ea mai tinerică, eh, ce i-ar mai fi făcut…!!!!!

În locul bătrânei de la flat 8, care și-a chemat o prietenă la ceai, de abia am apucat să le prindem pe ambele de sub brațe, să nu se scurgă pe scări, v-am tot povestit într-o postare mai veche. Mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, iar apoi copiii au decis să o ducă la azil. Nu am mai băut cafeaua promisă și regret. În locul ei s-a mutat bătrânul din capătul străzi, care și-a vândut casa, iar acum, cât aceasta e renovată de noii proprietari, îi dă zilnic târcoale, ca o rândunică în jurul cuibului distrus.

Cea de la etajul de sus, care tot urcă și coboară pe scări, ca să nu se echimozeze, a mai rărit-o cu plimbarea. O fi din cauza Covid-ului, nu știu. Sau s-a plictisit să explice tuturor de fiecare dată că ea nu e nebună, ci doar își antrenează mușchii ca să nu se atrofieze.

Cea de lângă mine, de la flat 7, despre care vă ziceam că e mereu chitită și își primește în fiecare dimineața ziarul cu cafeluța în mână și rujul pe buze, are nici mai mult nici mai puțin 97 de ani. Am rămas mască ieri când am aflat. Nu are femeie care să o îngrijească. Se descurcă singură. ”Să știi că vin de multe ori la ea cu vreo problemă și îmi zice să revin peste 20 de minute, că ea nemachiată nu deschide ușa!”, mi se plânge John. ”Eu îi explic că am venit cu probleme tehnice, nu pe post de mire, da ea nu și nu. Dracul de babă ma pune să revin de fiecare dată. Ce caracter!!!”, conchide el. Cu toate acestea am aflat că a avut o viață grea. Văduvă, care și-a înmormântat ambele fiice, una dintre ele sinucigându-se. Cum, frate, să înveți să trăiești după așa ceva și de unde atâta chef de viață, nu îmi pot explica! Baba, pardon doamna, așteaptă scrisoare de la Regină, că cică așa primesc toți cei care împlinesc 100 de ani. Simt că și de-un chef se va pune la noi pe etaj. Și mai simt că va și dansa le el, zău!

Domnul de 50 de ani, cu care am făcut revelionul în 2019 și scriam că e grav bolnav a plecat la ceruri. Mama sa, de peste 80 de ani, care are casă vis-a-vis, nu știe nici acum. Crede că e plecat la Cannes, unde mai dețin un apartament. Așa a rugat să îi zicem și noi, dacă întreabă, îngrijitoarea indiancă, care locuiește cu ea. ”Are Alzheimer. Trebuie să o protejăm”, ne-a mai zis.

Ieri am aflat că John, care, apropo, le face cumpărăturile tuturor bătrânilor și bolnavilor de Covid din bloc, luându-și chiar în serios rolul de administrator, ne-a povestit că s-a certat cu baba de la 6. Pardon – doamna.

L-am întâlnit în hol și mă întreba dacă îmi place lampa pe care a schimbat-o și luminița verde pe care a adăugat-o ca să lumineze ghiveciul cel mare mai bine. Și apoi, mi-a arătat că a schimbat locul acestuia de pe măsuță, pentru că acoperea oglinda și nu ne vedeam bine în ea. Iata așa probleme existențiale îl măcinau la acea oră. Mi-a luat, ca de obicei, pungile din mână și s-a oferit să le ducă până sus. Totuși, există un fler aparte în educația de modă veche, cu obiceiuri demult uitate. Și uite așa, pe scări, a început povestea.

”Știi dracul de babă de la 6? Cea care v-a dat cheile când v-ați mutat și te-a instruit cu reciclatul? Cea la care i-am făcut cumpărăturile 4 ani la rând, că, vezi Doamne, nu are cine? Aia blondă? Care are frate și soră în zonă și fiu la trei stații distanță, da nu o vizitează nimeni? Păi uite, că am înțeles și de ce!”

Eu știu că poveștile lui John de obicei ajung pe facebook-ul meu instant, așa că am ciulit urechile. ”Pai uite, m-a trezit într-o noapte cu bubuituri în ușă, ca să îi aduc ceva din mașină. O hârtie care îi aparținea. Și nu a vrut să aștepte până dimineața. Eu m-am enervat, i-am adus hârtia și i-am zis atunci tot ce cred despre ea și că dacă moare, nu vin să o ajut. Că acuma înțeleg de ce a rămas văduvă, că fiu-so nu are nici o problemă la picioare de zice că nu o poate vizita, da și-a luat câine și îl plimbă mereu. La ea nu vrea să vină că… Și , apropo, aia de 97 măcar îmi deschide ușa chitită, da asta îmi ieșea în chiloți, de parcă în fața ei era un gunoi, nu un bărbat!” , mi se plângea John. ”Păi, ziceai că oricum te duceai pentru probleme tehnice, nu ca mire, ai uitat?” îl provoc pe John. ”Dar este, totuși, o diferență. La impactul meu emoțional v-ați gândit? Unele imagini îmi pot afecta viața sexuală apoi! Și așa am cărat-o o dată pe cea care a murit de la parter, că fiu-so de 40 nu putea, îl durea spatele, da eu la ai mei 70 adică pot, nu? Și apoi am visat grozăvenia mult timp. La mine nu se gândește nimeni? ”

De atunci mosul de 70 nu vorbește cu baba.

Baba, pardon doamna, că are doar 94 de ani, bănuiesc că a cam regretat pățania, dar cale de întoarcere nu mai era. Atunci a solicitat acel serviciu prin care i s-a montat o brățară cu un buton pe mână. Dacă cumva cade în casă, apasă butonul iar cei de la urgențe (care dețin un cod secret a unei cutiuțe cu chei, montate pe perete) primesc semnal și vin la bloc. Deschid cutia accesând codul, iau cheile și intră în casă. ”Ce, nu știață că așa se face cu bătrânii?” mi-a zis John, văzându-mi mirarea. ”Ei, da! Fix ca la mama la Ciocana!” îi răspund, iar el îmi ghicește aluzia. Cel mai interesant este că baba noastră a găsit ieșire din situație, numai că acum de câte ori îl vede îl strigă cu alt nume – Russel! ”Vezi cum face? Mă zădără! Se face ca a uitat cine sunt? Apoi asta e mulțumire? Da eu prima dată am tăcut. Da a doua oară am mers și am trimis-o la dracu! Da-da, cu toate manierele mele de Domn. În picioare nu mă las călcat. Drac de baba împielițat și asta!” De-atunci e liniște.

John s-a scuzat că mai are treabă prin bloc, că una dintre fetițele familiei cu patru copii, cu un etaj mai sus, s-ar părea că e bolnavă și merge să vadă care e treaba. Că dacă e Covid – să nu iasă din casă, că se va ocupa el de toate cele necesare, dar el trebuie să știe. Să mai dezinfecteze. Doamnele din bloc sunt pe conștiința lui. Chiar și de îs pline de draci!

La plecare i-am zis că mai am doar o curiozitate. De când ne-am mutat aici, adica de trei ani și jumătate, îmi tot zice că are 70. ”Asta cum o fi, John?” A zâmbit. Și mi-a zis doar atât ”Ok. M-ai prins. Am 71. Seară bună!”

Iată așa #povestirilondoneze, scrise din plictiseală și neputință, dintr-un bloc cu 7 etaje, în care sunt două apartamente de vânzare. Haidați la cumpărat, să mai ridicăm media de vârstă și poate prindeți cheful de peste 3 ani. De-am ajunge până atunci, că baba, pardon doamna, sigur va sufla în lumînări. Coafată, machiată, parfumată și cu ”Only you” pe fundal, așa cum ne-a obișnuit de ani de zile.

Stări

Cafeaua de după

au obosit sirenele în orașul cu autobuze roșii

tot mai golite autostrăzile le ușurează graba.

avertismentul dat de primarul Londrei Sadiq

nu mai aduce nici o noutate

dar nici panică, deja

”situația în oraș a scăpat de sub control”

”la un crematoriu din Hillingdon se pregătește o morgă temporară”

”peste 1500 de morți înregistrați în 24 de ore”

primesc un mesaj de la o prietenă

”am Covid”, zice, ”ai grijă”

ne plimbasem câteva zile în urmă împreună.

pe grupul de whatsApp al clasei tot mai des e anunțat

decesul cuiva apropiat

din ce în ce mai multe apeluri

să ne rugăm pentru cutare, sau cutare muribund

careia i-a fost schimbat numele

pe ultima sută de viață

în încercarea de a păcăli moartea

un vechi obicei evreiesc.

contra-cronometru a devenit fiecare dintre zile

ne obișnuim și cu asta

”azi dimineața la 6.00 a plecat la îngeri unchiul Alexei”

îmi scrie mama de dimineață

merg la bucătărie

îmi fac o cafea

alt gust are

cafeaua de după moarte

Stări

Cealaltă uşă

cea mai așteptată zi de școală era sâmbăta

orele se terminau devreme și alergam

la ”Pinguin”-ul de la Botanica, de lângă liceu.

stăteam pe treptele magazinului cu mult visatele cornete în mână

trântiți pe ghiozdane

urmărind mirii și miresele

veniți la Oficiul Stării Civile aflat la capătul șirului de magazine.

aromele nepământești seduceau papilele

culorile capitalismului de început

50 de copeici față de 12 cât costa un ”Plombir”

dublu la cântar.

coloranții chimici alimentari, ambalați în cutii

erau depozitați în spate

la cealaltă ușă

am aflat târziu cât de nocivi erau.

programate din oră în oră

alaiurile cu miri veneau ca după un scenariu tras la Xerox

intrau, promiteau, semnau.

inelele, cupa de șampanie și poza de grup de pe trepte –

mirii pe mijloc, socrii și nașii prin părți

vorniceii – jos, în pirostrii.

urmau pozele de pe după copaci, cu mireasa în palmă

trucuri moderne pe atunci.

reclama cu tentă erotică a sporit enorm vânzările înghețatei

o găselniță potrivită dorințelor postsovietice înfometate

păcăleală publicitară

nu mai puțin eficientă, însă, decât cea din zâmbetele dulci ale mirilor

am înțeles și asta cam târziu

la cealaltă ușă

se afla ghișeul cu cereri pentru divorț