Pastile fără zahăr

Vecinul

descărcare

Fiecare bloc își are omul său bun la de toate. Este cel la care trebuie să apelăm, conform instructajului administratoarei, când nu merge liftul, sar siguranțele, sau nu merge apa rece (aici, în Londra, chiar des ni se întâmpla sa avem doar apă caldă), curge robinetul sau nu merge termostatul de căldură. Problema cea din urmă ni l-a adus în prag pe Steve, iar minunea mare a fost că dânsul, văzând cum chinuiam engleza cu termenii mei tehnici inexplicabili și fiind mai blonduță-n plete, m-a întrebat dacă nu vorbesc și alte limbi. Rusa a răsunat atunci ca o mare limbă salvatoare a situației. Omul era dintr-o fostă țară sovietică, emigrat apoi în Israel, și stabilit de peste 30 de ani în Londra. ”Noroc chior”, m-am gândit, atunci când am scăpat de povara de a încerca să traduc cuvinte gen ”otviortkă”, ”zviozdocikă”, ”șaibă” sau ”ploskogubty”, pentru ca în engleză nu aveam cum sa le știu, iar în rusă păreau atât de familiare. Și mi-a fost chiar ușor să par deșteaptă că știu să zic și ”zamâkanyie”, ”nakladcă” sau ”zazemlenye”. Ei, și apoi a rămas omul la un cogniacioc moldovenesc, nu? Că doar nu o cere bani de la vecini care ”suntem de-ai noștri”. Și o conservă de șprotă s-a găsit imediat, și niște murături, ca la oamenii gospodari. Și, iată, ne tot povestește Steve despre viața lui, despre trecut, despre fosta soție și actualele iubiri. Ne mai laudă copii noștri, că doar nu ar fi altfel evreu adevărat, ne mai arată și poze cu odraslele sale, și cu nepoții, și cu tot neamul. Și trece o ora, două, trei… Și mai deschidem o șprotă, și chiar și seliodka adusă din Moscova, pe care o țineam pentru o ”Șubă” așa și nerealizată, că, deh, de-am ce-om face. Omul ne-a ajutat, nu? Iar Steve tot povestește și povestește. Și ne trece prin toată viața lui tumultuoasă, insistând pe un episod din copilărie, din timpurile pe când era tare bâlbâit și de aceea tăcea mai mereu. Cauzele nu s-au cunoscut nici până în ziua de azi. Dar știe exact momentul când a încetat să să se mai bâlbâie. Era încă mic, dar își amintește perfect. Zburau spre Tel Aviv, când avionul a prins un hop din ăla, când ai senzația că pe câteva momente pici în gol. Și s-a speriat atât de tare, încât, după aceea, și-a înghițit bâlbâiala și a prins a vorbi fluent, repede și mult. Asta am cam observat și noi. Și mai trece o oră, și cască copiii că li-e somn, și noi ne mai uităm la ceas, iar Steve tot povestește și povestește. Și mai trece încă una, și e noapte deja, și a treia conservă nu o mai deschid, chiar și de o am în dulap și mai e și cogniac în sticlă, dar văd că Steve se adaptează repede. Merge și fără. Mai trece o oră. Copiii trebuie culcați. Vasele trebuie spălate ca să nu miroase a pește toată casa. Dar cum să dai afară omul, când el te-a ajutat, nu? Și atunci l-am întrebat doar atât: ”Cam cât de mare să fi fost, totuși, hopul acelui avion???”

Într-un final a plecat. Ce ușurare, m-am gândit, până când am văzut în hol, lângă cuier, geanta lui maro, cu setul de”otviortchy” și cheia de 8, uitată într-un colț…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s