Stări

Cafeaua de după

au obosit sirenele în orașul cu autobuze roșii

tot mai golite autostrăzile le ușurează graba.

avertismentul dat de primarul Londrei Sadiq

nu mai aduce nici o noutate

dar nici panică, deja

”situația în oraș a scăpat de sub control”

”la un crematoriu din Hillingdon se pregătește o morgă temporară”

”peste 1500 de morți înregistrați în 24 de ore”

primesc un mesaj de la o prietenă

”am Covid”, zice, ”ai grijă”

ne văzusem câteva zile în urmă la o plimbare.

pe grupul de whatsApp al clasei tot mai des e anunțat

decesul cuiva apropiat

din ce în ce mai multe apeluri să ne rugăm pentru cutare, sau cutare

care a primit un nume nou

i-a fost schimbat pe ultima sută de viață

în încercarea de a păcăli moartea

pe listă căreia speră să nu-l mai găsească pe suferind –

un vechi obicei evreiesc.

contra-cronometru a devenit fiecare dintre zile

începem să ne obișnuim și cu asta

”azi dimineața la 6.00 a plecat la îngeri unchiul Alexei”

îmi scrie mama pe messenger de dimineață

merg la bucătărie

îmi fac o cafea

alt gust are

cafeaua de după moarte

Stări

Publicitate (Cealaltă uşă)

cea mai așteptată zi de școală era sâmbăta

orele se terminau devreme și alergam

la ”Pinguin”-ul de la Botanica, de lângă liceu.

stăteam pe treptele magazinului cu mult visatele cornete în mână

trântiți pe ghiozdane

urmărind mirii și miresele

veniți la Oficiul Stării Civile ce se afla la capătul șirului de magazine.

aromele nepământești seduceau papilele

culorile capitalismului de început

50 de copeici față de 12 cât costa un ”Plombir”

dublu la cântar.

coloranții alimentari ambalați în cutii

erau depozitați în lăzile din spate

la cealaltă ușă

am aflat mai tarziu și cât de nocivi erau.

programați din oră în oră

veneau alaiurile cu miri după un scenariu tras la Xerox

intrau, promiteau, semnau;

inelele, cupa de șampanie și poza de grup de pe trepte:

mirii pe mijloc, socrii și nașii prin părți

vorniceii – jos, în pirostrii.

urmau pozele de pe după copaci și cu mireasa în palmă

trucuri moderne pe atunci.

reclama cu tentă erotică a sporit enorm vânzările înghețatei

o găselniță potrivită dorințelor postsovietice înfometate

păcăleală publicitară

nu mai puțin eficientă, însă, decât cea din zâmbetele dulci ale mirilor

am înțeles asta cam târziu

la cealaltă ușă

la ghișeul cererilor pentru divorț

Stări

Like si subscribe

pielea-mi cerșește disperată atingerea

starea de cetoza

lipsa mierii de pe buzele tale absente

amprenta memoriei nu iartă

nu uită

zgomotul smalțului dinților lovit de safirul din cercel

în tactul promisiunilor

neținute.

testul vertijului picat încă de la prima silabă

cerul se scurge la picioare

pleoapele în cădere liberă

ne învelesc trupurile transformate în nisipuri mișcătoare

diluate

ce se absorb reciproc

doar tălpile răsar de sub ele

pentru o gură de aer

să ai, totuși, un punct de sprijin

atunci când vei evada.

pleacă desculț, în vârful degetelor

nu uita, însă, înainte să dispari

like și subscribe

inimii mele

Stări

Actrița

era o iarnă grea

geruri și troiene

oameni cu căciuli de blană

alergând cu plasele de mandarine și torturi „Kievskii” și „Skazka”

legate cu sfoară

totuși, centrul Chișinăului își schimbase plăcuțele cartonate

„Cu Anul Nou” devenise „La mulți ani!”

sub care era scris ”1991”

iar Moș Gerilă se transformase în Moș Crăciun

apăruseră mai multe produse de import în magazine.

mama și-a pus mărgele de santal și inelul de aur cu piatră roz

tata și-a aranjat atent nodul la cravată

mergeam să petrecem revelionul la nanul Grig

iar pozele cu Zobar erau în toate ziarele și revistele.

de această dată urma să vină și Maestrul Emil

așa îi spunea tata, iar din felul cum a spus-o am înțeles că e o persoană importantă.

Emil vorbea o română perfectă

cinema, actori, scenarii, bugete, montaje

gesticula mult

și mai făcea câte o pauză pentru o gură de vin sau pentru a ronțăi o ceapă verde

de la cap la coadă fără a se opri.

cei de la masă erau într-un soi de transă

chiar și nanul Grig nu îndrăznea să îl întrerupă

vraja a o fost spartă de sunetul insistent al soneriei

deși nu mai era așteptat nimeni.

„Moș Gerilă!” am strigat noi, copiii, iar apoi ne-am corectat „Moș Crăciun!”

spre surprinderea noastră era o doamnă îmbrăcată în blănuri.

Maestrul Emil s-a înfuriat

a ieșit să discute cu ea în coridor,

apoi a revenit singur.

„tupeul nu e o virtute” mi-a zis atunci tata

„o vezi, a venit să obțină un rol, aflând că Maestrul e la Chișinău.

sunt sigur că nu va juca niciodată în filmele lui”.

5, 4, 3, 2….1 am ieșit cu toții la balcon

etajul 8 al blocului de pe bulevardul Dacia, artificii multicolore

îmbrățișări, zângănitde pahare de cristal

urale și dansuri

iar mai jos, în liniștea fulgilor grei ce continuau să cadă peste oraș

în stația de troleibuz de la Biblioteca„Lomonosov”

stătea o singură persoană

îmbrăcată în blănuri

Stări

Căutând copilăria

acum drumurile nu îmi mai par atât de scurte

florile așa de scumpe

frica că se vând câte 8 în buchete

ca pentru înmormântări.

atunci, însă, nu oboseam

culegându-le de pe maidanele periferice ale orașului

le conservam

cîte una sau trei

puse pe un staniol de la bomboane

netezit cu unghia pentru a-i îndrepta pliurile

și acoperite cu un ciob

sticlă preferabil albă, dacă aveai noroc.

țin minte și acum unde le îngropam

la baza capacului de canalizare din spatele căminului

sau, la rădăcina nucului rotat din curte.

nu auzisem pe atunci despre echibane

flori criogenate

conservam frumusețea

așa cum conserva mama zmeura vara.

în iernile reci apoi, în marea de alb

scrijeleam cu un băț pământul înghețat

curățam cu scuipat gemulețul ”secretului”

căutând copilăria.

Stări

Neputință

”la fel cum nimeni nu are putere asupra vântului ca să-l oprească

tot așa nimeni nu are putere asupra zilei morții” Eclesiastul 8

neputincioși venim pe lume

în urmă noastră mai multă neputință vom lăsa.

când soțul încearcă din răsputeri să te resusciteze

în fața copiilor speriați

dar medicul zice că nu mai e nimic de făcut

neputința e.

când lenjeria de pat îți mai păstrează amprenta

în timp ce pe pagina ta apar primele condoleanțe

neputință e.

și ”cauza nespecificată” de pe certificatul de deces

și întrebarea Evelinei

”când coboară mami de acolo de la îngeri?”

tot neputință este

poate cea mai.

”sărutul Domnului e numită moartea în somn”

mă consolează Rebbetzin Kampf

ca să-mi lipească inima la loc

”doar cei buni au parte de ea”.

în casă toate au rămas la fel precum le-ai lăsat

nimeni nu are curaj să îți adune lucrurile

și și cu datorii am rămas.

acel bax de gume de mestecat (ce valori aveam pe atunci!!!)

pus pariu încă în liceu, că vei trage un fum de țigară măcar

așa și nu ți l-am mai cumpărat, deși câștigasei

asta să nu le-o povestești celor de dincolo

nu te vor crede.

neputință e și Scoția pe care

din geamul rulotei nu o vom vedea niciodată

împreună

pantofii tăi nepurtați

inelele date jos de pe degete

și WhatsApp-ul care de atunci

tace

Stări

Renaștere

pe acele vremuri locuiam la parter

și veneau oaspeți mereu în bucătăria

tapițată cu mușama

maci roșii pe pereți și un set de linguri de lemn rustice, sculptate

aduse din România.

nu conta în ce zi a saptamânii ne pășeau pragul

noi, copiii eram trimiși la culcare

în pijamale foarte groase și șosete de lână

era frig în apartamente.

cât de frumoasă era limba română răzbită din bucătărie

vorbită de prietenii tatei scriitori și ei

obisnuiți de-ai casei dar și de-ai scenei de la Teatrul Verde

unde mă duceau părinții la cenacluri

1988 era anul reînvierii și al speranțelor.

adormeam ascultându-le discursurile euforice

de se auzeau și în drum.

vinul se turna din sticle de plastic

colorate în mov

toate se reutilizau pe atunci –

borcanele, capacele, pungile, dar, mai ales,

destinele

până și foile vechi din manuscrise

folosite apoi drept ”maculatoare” pentru teme,

dar și hârtie de WC

mototlită, mai întâi, între pumni.

cercurile mov lipicioase de pe fața de masa

scrumiera de cristal plină de mucuri TEMP

foile cu pete grase și frânturi de poeme

găsite dimineața în bucătărie

erau semnele renasterii naționale.

tata întinerise

Stări

Poligon

nu mai mima lupta

eu, una, am predat armele înainte de semnalul de final

te-au tradat gloanețele oarbe din poligonul orgoliilor

chiar de nu vrei să recunoști capitularea.

dragostea noastră – fontanelă neînchisă de nou-născut

floare încolțită în tubul metalic

calibrul 308 wincester

ce a ratat ținta

Stări

Rafturi din garaj

117854849_684386138781321_4940685321787001488_n

în garaj, în singurătate

încerc să identific eroarea din

gândurile devenite brusc alb-negru

ale amintirilor încă în garanție

ușa garajului 16 de vis-a vis e ridicată

vecina de culoare, din Uganda, își ordonează anii

astea sunt manualele copiilor mei, plecați acum în lume, zise

astea – tablourile soțului meu, fost medic

a murit acum zece ani

iată o bicicletă

vreau să o duc de aici dar nu o pot dezasambla

nu ai o cheie franceză cumva?

îi curg lacrimile din ochi

o văd și eu ca prin ceață

mi-am amintit, draga mea Natașa, garajul tău din Iancului

sacii cu haine pentru donat, papucii rămași mici 

rochiile pentru ”când vom mai slăbi” dintre care mi-ai dat-o pe cea albastră

râdeam de rețetele noastre disperate cu smântână și drojdie

pentru a mai pune câteva kile

adolescente slabe și complexate

ofereai mereu fără așteptări

ultimul whisky dat peste cap împreună

la Cluj, acum câteva zile, nu te-a amețit deloc

în timp am devenit mai tari, ai zis, 

deși mai grase

am râs din nou de sprâncenele pensate aiurea

voiai să le îngroși

”să nu îndrăznești să mori prima” mi-ai scris dă ziua mea

și mi-ai făcut-o

ultimul story de pe facebook

dar nu mi-ai mai răspuns la telefon

anii noștri – rafturi cu saci etichetați

abandonați într-un garaj

amintiri demontate cu o cheie franceză

 

 

Stări

Avea dreptate

111271838_578273989483700_5155599017058478693_n

omu-aleargă ca furnica și plecând nu ia nimica

ne-a strigat în urmă țiganul rezemat de gardul vechei sinagogi din Dej

văzându-ne aducând oalele la singura micvă funcțională din Ardeal

erau mai mulți

femei cu fuste plisate şi copii mici în brațe

alţii mai mărişori escaladau gardul ruginit

strivind cu tălpile steaua lui David

beau bere, fumau în draci și înjurau

paznicul care ne-a deschis era atât de beat încât nu reușea să găsească cheia

recunosc, însă, ca a ajuns la timp

se scuza că nu este lumină, că s-a defectat

am prins apusul reflectat în vitraliile multicolore

clădirea ferecată cu lanțuri grele, vechi

mi-a părut și mai abandonată

totuși avea dreptate țiganul