Stări

Primăvară suspendată

97256659_1181186002231908_3023589962009280512_n

scriu rezamată de un perete de cărămidă roșie

soarele bate în față și este pentru prima dată când

nu mă grăbesc

nici nu mă feresc

dor de atingerea pe care

cele 1000 iu de vitamina D nu o pot înlocui

latexul tastează literele  sufocate de mască

transpiră buricele degetelor pe sub mănuși

în casă – nervozitate, pe străzi – încordare

sub tricou – frustrări ambalate în câteva kilograme pe plus

cel mai bine s-au vândut în aprilie

papucii de casă și pijamalele

covorul s-a bătătorit în drum spre frigider

mai grav decât să te îngrași în timpul molimei e să te apuci de slăbit

trecând prin mașina de făcut tăiței nervii celor din casă

o primăvară  suspendată

între paltoanele de iarnă și rochiile de vară

cărora le mut nasturii

doar iedera iși dezgolește cu nerușinare

mlădițele suave ale verdelui crud

 

Stări

Fericirea în franciză

poza ceas

aceleași ore decolorate

nenumărate

aceleași ace leneșe de ceasornic

târând obosite timpul

aceleași pleoape de plumb magnetizate

ce se vor doar lipite.

același trup greoi ce doar taie aerul în două

inutil

respiră metri cubi de aer

consum contorizat

afișat lunar la avizier

și frica că toate astea nu mai au un final.

acele zile care nu mai au un sfârșit

oarecare

acele dimineți care întârzie să vină

odată.

mai rău decât moartea

chinul

că nu vine la adresa indicată

cu post codul greșit

ca să nu afle nimeni

că este așteptată.

și ce o fi după?

dacă o mai fi ceva

în surogatul eșuat al vieții

oricum nimic nu se mai grăbește

să se întâmple.

somn adânc

doar în el încă mai visezi

fericirea luată în franciză.

Stări

Hora de betoane

Portile-01

și dacă într-o noapte Dumnezeu va tresări în vis

și va zgudui cuștile

în care dormim stivuiți unul peste altul ca într-un depozit

vom fi striviți cu toții unul după altul?

a mai avut odată un cârcel

de ne-am speriat de moarte și am țâșnit-o afară

în pijamale și cu plapumele după noi.

era noapte

aud și acum trosnitul șifonierului care a căzut

la câțiva centimetri de piciorul mamei

și cristalul de boemia tremurând în ritm cu vuietul de afară

tuna

un fulger orbitor se reflecta în oglinda de vis-à-vis.

”nu-mi place la târg”, zicea bunica venită exact atunci să ne viziteze

privind clădirile de zece etaje legate între el cu panouri de aluminiu

hora de betoane

”cum poți dormi cu burta în sus când știi că ai peste tine nouă straturi de beton

stătea ghemuită ca un copil mic pe canapea așteptând zorii că să plece

la casa ei din marginea satului, de pe malul Prutului.

”am lipit-o astă-primăvară cu lut și cu paie pe unde s-o mai crăpat”.

”când o scuturat ultima dată în casa cei mare doar pernele clădite în colțul patului,

cele cu broderii în fir roșu, se rostogoliseră pe jos,

iar din candelă s-a vărsat puțin ulei”

în așa nopți animalele urlă cu voce nepământească

câinii se rup din lanțuri, înhăitându-se în drum

iar furcile cad cu zgomot de pe căpițele de fân

cerul crapă

ploaia încearcă să răzbească prin acoperiș

”numai să nu cadă la târg blocurile”

bătrâna adună pernele una câte una

le urcă înapoi pe pat, în casa mare.

fetele ei, toate cinci, nu și le-au luat cu ele atunci când s-au măritat

au plecat la oraș

și și-au găsit fericirile

în horă

Stări

Mănăștur

descărcare

când am intrat pentru prima dată în apartamentul din Mănăștur

lipseau până și întrerupătoarele și becurile

toate și le-a luat vechiul proprietar

atârnau doar fire neizolate

am stat pe întuneric

am păzit copiii să nu umble la golurile de la prize

căci și prizele lipseau

doar lebedele albe de pe fundalul gresiei negre din baie

se deslușeau la lumina oarbă a lunii.

am schimbat apoi totul – ușile, geamurile, pardoseala de lemn de brad

cariată

tot ce mai putea fi scos din cadru și nu a mai apucat

Domenico, fostul proprietar, să ducă cu el.

am schimbat vasul de la veceu, lavoarul și chiuveta

am dat drumul la apă și la aer

și am mai dat o dată

ca să fie.

din boxă, însă, nu a luat nimic

era plină de lucruri vechi, genți și haine

”să le aruncați”, ne-a zis Domenico

au fost ale mamei mele, Dumnezeu să o odihnească.

cică era fratele unui renumit țigan din Cluj,

iar taică-so obișnuia să cânte seara pe balcon la acordeon

și nimeni să nu îi comenteze

cojoacele de piele, gulerele de animale neidentificate, rochiile de pe umerașe

atârnau ca niște stafii

când ne-am mutat din acel bloc, în care apa caldă venea greu până la etajul doi

am lăsat și noi în acea boxă o mulțime de hăinuțe de copii

și borcane de 3 litri, din alea de compot însemnate cu oje colorate

aduse de la Chișinău de părinții care veneau în vizită.

stăteau alături de cojoacele babei,

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

însemnate cu oje

pentru a ști câte au fost de la soacra și câte de la mama

nu ne-au trebuit

nici nu le-am aruncat

mi-am oprit doar hăinuțele minuscule cu care i-am scos pe copii din maternitate

să le fie dar scump de nuntă

să le fie.

”să le arunci”, i-am zis tinerei doctorițe de la cardiologie

care s-a mutat în locul nostru

a scos totul din casă

și-a pus gresie bordo și faianță roșie

bucăți din aripile lebedelor am zărit apoi în sacii duși la tomberon

și alte culori la perdele și-a pus

ca să fie asortate

ca să fie

boxa nu a descuiat-o, însă.

s-a mutat anul acesta și doctorița

s-a măritat

a lăsat în boxă rochiile vechi de domnișoară, cursurile de la facultate

și ceva cărți

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

stafii de hârtie

iar cheia de la boxă a lăsat-o în cutia poștală

ca să fie

Stări

Bradul

orice, doar să nu împodobească bradul
atât mi-a zis
pomul doldora de luminițe și jucării
îi amintea de scările reci ale blocului
în care o uita flămândă miacă-sa bolnavă psihic
ce refuza să își ia tratamentul.
de pe acele scări privea cum licăresc luminile prin alte geamuri ale blocului
orice, doar să nu își amintească acei ani
trasă mereu de păr și învățată să stea dreaptă
cu orele
cu volume grele de cărți puse pe cap și la subsuori
”neam de opincă” îl numea pe soțul ei când își amintea
că cele patru surori ale ei se căsătoriseră mai bine
erau, totuși, descendenți din chiaburi bogați de pe la Iași.
a făcut-o din greșeală, la bătrânețe
așa cum nu înceta să îi reproșeze
și o bătea pentru orice
de fapt, pentru toate neîmplinirile sale.
bradul îl împodobea cu tata, mi-a zis,
care a iubit-o
după moartea lui a rămas ca și orfană
avea 10 ani.
oricum, nici pe el nu l-a iubit mama
cică iubise cândva un neamț
dar într-un accident de șaretă îi pieduse copilul nenăscut
când nemții se retrăgeau
a fugit după el, să o ia în Germania
neamțul a tras, însă, două rafale
doar așa a convins-o să plece.
o bătea pentru orice
și pentru acel copil și pentru neamț
de fapt, pentru toate neîmplinirile sale.
tot ea a îngrijit-o până la final
și a iertat-o
dar nu poate, nu poate nici până azi
să împodobească bradul

 

Stări

Orfanul

a căutat-o mult pe maică-sa

a găsit-o prin emisiunea ”Jdi menea”

”Dna Maria? Maria Petrovna? Ați născut în anul 1973 un băiat

la maternitatea din Cantemir?”

receptorul era să îi cadă din mână

făcuse un copil ”din flori”, cum se spunea pe atunci

nici nu știa că e băiat

când îi veni sorocul a mers cu mică-sa la spital

”Ti-a murit copilul”, i-a zis aceasta după naștere

”Așa a fost să fie”

de fapt bătrâna semnase actele de refuz în locul mamei

falsificase semnătura

nici pe patul de moarte nu i-a povestit fiicei sale despre copil

băiatul a crescut la orfelinat

mama nu a știut despre existența lui până la acel apel telefonic

”Da, am născut” abia reușise să șoptească femeia înainte de a leșina

s-au întâlnit într-un final cu toții

între timp Maria se măritase și mai făcuse trei fete

trei surori perfecte

le-a îmbrățișat pe toate s-a împrietenit și cu nepoții

a primit și o cameră în casa mamei din sat

și-a povestit viața grea plină de lipsuri

ce familie mare avea de acum înainte și aparent câtă liniște

însă…

într-o zi a dispărut

fără măcar să lase un bilet sau o adresă

la fel de subit precum apăruse în noua familie

lăsând și mai multe semne de întrebare decât atunci când venise…

Stări

La umbra nucului

descărcare

s-au iubit cu inima dezlănțuită

s-au căsătorit așa cum le-a fost aranjat

el – cu fata cu pământuri multe

urâta

ea – cu cel care avea casa și tractor.

li se mai atingeau doar marginile holdelor

tot pe la gardul de acolo își căuta el mereu de treabă

să o vadă măcar.

a îmbătrânit și a murit urâta

s-a dus în câțiva ani și cel cu tractorul

au dat gardul jos

și au mers la Primărie

aveau peste șaptezeci pe atunci.

câteva anotimpuri și-au scuturat ploile

peste grădina lor

într-o toamnă s-au întins la umbra unui nuc

așa au fost găsiți de săteni

cu palmele lipsite de suflare

împreunate.

Stări

Acea toamnă

descărcare

îmi stătea nespus de bine acea toamna

o pictasem eu însămi în culorile resemnării

îți mulțumesc abia acum că nu ai transformat cuvintele de adio

în poduri

travaliul virgulelor e cel mi dureros

și nedrept

amintirile răscolite provoacă anemie

receptorul căzut ultima dată cu zgomot

a tăiat o dată

cicatricea, însă, e mai perfectă

mi-a mângâiat-o cât a știut ea de bine

acea toamnă…

Stări

Lațul

69068697_1407936512687769_6063321974485024768_n

Lanțul ni-l alegem singuri

Lațu-l tragem tot mai tare

Pân-înăbușim voința

Și nu mai avem scăpare.

Nu știm viață fără lanțuri

De la tălpi și până-n dinți

Tot mereu legați la gură

Din bunici și din părinți.

Pasărea-și cunoaște zborul

De-i căzută-n plasa deasă

Nu-ncetează să se zbată

Nu renunță, vrea să iasă.

Lupu-singur-și roade laba

Ce-n capcană i-a fost prinsă

Și doar omul doarme dulce

Cu veriga cât mai strânsă.

Stări

Doar să nu

poza1

ultima piesă de puzzle pusă pe invers

o formă completată forțat

o imagine distorsionată

e tot un întreg

doar că unul imperfect

mai mereu e așa

umplem singurătățile cu iluzii aproape potrivite

dorurile  – cu poze

durerile – cu pastile

lipim plasturi peste răni necurățate

doar să nu simțim golul

doar să nu simțim

doar să nu…