În a doua seară de Rosh Hashanah am fost invitați la o familie din vecini. Era pentru prima dată când mergeam la ei. În casa mare și plină de cărți mi-a atras atenția și un imens raft cu literatură rusă și albume de artă. ”Ce casă frumoasă aveți!” am complimentat gazda. ”Vreți să o cumpărați?”, a urmat răspunsul.
Gazda, o doamnă subțirică și tăcută, care a crescut 5 copii era pasionată de artă. Vizitase Moscova și revenise încântată! În casă erau mai multe colecții care mi-au atras atenția – porți în miniatură, tablouri vechi, un covor vechi, dar cu elemente etno asemănătoare celor din Moldova. Toate i-au revenit moștenire de la părinți. Mai venise un invitat – pe care gazda l-a prezentat pe nume (de obicei le și uit pe loc, din păcate) și ne-am așezat la masă.
Fiecare își spunea povestea – de unde vine, cu ce se ocupă – mai pe scurt – te prezinți cu latura cea mai care dă bine 🙂 Cel care ne-a invitat – un domn respectabil cu diverse afaceri, dar și cu asociații caritabile. Soția dumnealui (cea pasionată de artă) este genetician. Mihai a nimerit perfect locul la masă. Toată seara au povestit despre țesuturi, ADN și celule stem. Bănuiesc că noua pasiune a copilului meu va fi în această direcție. Mai puțin reușit am crezut ca nimerise locul Ruxanda – lângă domnul în vârstă care tăcea mereu. Doar asculta cu multă răbdare. I-am urmărit mult timp comportamentul. Ciudătel pare, mi-am zis. Cu o căciuliță ”tiubiteika” brodată, cam roasă și deformată, cu o cravata neasortată nicium peste o cămasă căreia îi plesnea un nasture. Și un “gemuleț” prin care se ițea maieul de sub cămașă pe partea cea mai rotunjută a burții. Spre 60 de ani am estimat și nu am greșit. La un moment dat Ruxandei, în incercarea de a înfinge un cartof, acesta i-a alunecat și i-a zburat din farfure, exact pe lângă vecin. S-a agitat, l-a cautat, dar nimic. ”Asta e fata mea!” am încercat să o scot din încurcătură.
Gazda a povestit despre el, noi, la rândul nostru, ne-am spus povestea. Adică, să se știe că și din Moldova emigrează lume cât de cât, nu? Trei ore de discuții, trecut, titluri (care aici cântăresc la greu). Ne priveau cu multă admirație. Să știți că mai mândră de doctoratul meu nu cred că am fost vreodată, asta până când gazda a zis: “Haideti să vă povestesc și despre invitatul meu. A cam tăcut toata seara. Dumnealui este politician, profesor universitar, Baron și Lord în Camera Lorzilor. A fost și editorul unei mari publicații londoneze”. “Vrei să discutăm despre asta, Sir?”, i s-a adresat politicos. ”Nu, te rog! E un titlu important doar pentru mama mea, credeți-mă. Nici măcar nu se poate transmite moștenire din tată-n fiu. Și aproro, uite, ți-am găsit cartoful, Ruxanda!”
Oamenii mari vorbesc puțin și știu, mai ales, să asculte.
De când am venit la Londra locuiesc în același bloc. Am scris despre vecinul meu John vorbitorul de rusă chiar și două povești – ”Vecinul” și ”Altfel de bătrâneți”. Este administratorul cu care mi-a fost ușor din prima zi, știind ce înseamnă ”zamâkanyie” și ”otviortkă”, că în engleză pe atunci – chiar că nici o boabă. Nu că acum ar fi mai multă, dar, mă rog. La fel am scris destul de des în #poveștirilondoneze de pe Facebook despre vecinele mele băbuțe – una ca una, de zici că a tunat și le-a adunat.
Astăzi, mi-a venit să fac un recensământ, tot stând închisă în casă și sătulă de mutat oalele de colo-colo, pentru că, între timp mai afli de una-alta și poveștile prind a se lega.
Așadar, vecina care deținea penthouse-ul și care avea 103 ani când am venit aici, a decedat la 104. Asta, însă, n-a încurcat-o nicidecum să îi tot facă aluzie administratorului John, de 70, care o vizita la azil, că dacă ar fi fost ea mai tinerică, eh, ce i-ar mai fi făcut…!!!!!
În locul bătrânei de la flat 8, care și-a chemat o prietenă la ceai, de abia am apucat să le prindem pe ambele de sub brațe, să nu se scurgă pe scări, v-am tot povestit într-o postare mai veche. Mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, iar apoi copiii au decis să o ducă la azil. Nu am mai băut cafeaua promisă și regret. În locul ei s-a mutat bătrânul din capătul străzi, care și-a vândut casa, iar acum, cât aceasta e renovată de noii proprietari, îi dă zilnic târcoale, ca o rândunică în jurul cuibului distrus.
Cea de la etajul de sus, care tot urcă și coboară pe scări, ca să nu se echimozeze, a mai rărit-o cu plimbarea. O fi din cauza Covid-ului, nu știu. Sau s-a plictisit să explice tuturor de fiecare dată că ea nu e nebună, ci doar își antrenează mușchii ca să nu se atrofieze.
Cea de lângă mine, de la flat 7, despre care vă ziceam că e mereu chitită și își primește în fiecare dimineața ziarul cu cafeluța în mână și rujul pe buze, are nici mai mult nici mai puțin 97 de ani. Am rămas mască ieri când am aflat. Nu are femeie care să o îngrijească. Se descurcă singură. ”Să știi că vin de multe ori la ea cu vreo problemă și îmi zice să revin peste 20 de minute, că ea nemachiată nu deschide ușa!”, mi se plânge John. ”Eu îi explic că am venit cu probleme tehnice, nu pe post de mire, da ea nu și nu. Dracul de babă ma pune să revin de fiecare dată. Ce caracter!!!”, conchide el. Cu toate acestea am aflat că a avut o viață grea. Văduvă, care și-a înmormântat ambele fiice, una dintre ele sinucigându-se. Cum, frate, să înveți să trăiești după așa ceva și de unde atâta chef de viață, nu îmi pot explica! Baba, pardon doamna, așteaptă scrisoare de la Regină, că cică așa primesc toți cei care împlinesc 100 de ani. Simt că și de-un chef se va pune la noi pe etaj. Și mai simt că va și dansa le el, zău!
Domnul de 50 de ani, cu care am făcut revelionul în 2019 și scriam că e grav bolnav a plecat la ceruri. Mama sa, de peste 80 de ani, care are casă vis-a-vis, nu știe nici acum. Crede că e plecat la Cannes, unde mai dețin un apartament. Așa a rugat să îi zicem și noi, dacă întreabă, îngrijitoarea indiancă, care locuiește cu ea. ”Are Alzheimer. Trebuie să o protejăm”, ne-a mai zis.
Ieri am aflat că John, care, apropo, le face cumpărăturile tuturor bătrânilor și bolnavilor de Covid din bloc, luându-și chiar în serios rolul de administrator, ne-a povestit că s-a certat cu baba de la 6. Pardon – doamna.
L-am întâlnit în hol și mă întreba dacă îmi place lampa pe care a schimbat-o și luminița verde pe care a adăugat-o ca să lumineze ghiveciul cel mare mai bine. Și apoi, mi-a arătat că a schimbat locul acestuia de pe măsuță, pentru că acoperea oglinda și nu ne vedeam bine în ea. Iata așa probleme existențiale îl măcinau la acea oră. Mi-a luat, ca de obicei, pungile din mână și s-a oferit să le ducă până sus. Totuși, există un fler aparte în educația de modă veche, cu obiceiuri demult uitate. Și uite așa, pe scări, a început povestea.
”Știi dracul de babă de la 6? Cea care v-a dat cheile când v-ați mutat și te-a instruit cu reciclatul? Cea la care i-am făcut cumpărăturile 4 ani la rând, că, vezi Doamne, nu are cine? Aia blondă? Care are frate și soră în zonă și fiu la trei stații distanță, da nu o vizitează nimeni? Păi uite, că am înțeles și de ce!”
Eu știu că poveștile lui John de obicei ajung pe facebook-ul meu instant, așa că am ciulit urechile. ”Pai uite, m-a trezit într-o noapte cu bubuituri în ușă, ca să îi aduc ceva din mașină. O hârtie care îi aparținea. Și nu a vrut să aștepte până dimineața. Eu m-am enervat, i-am adus hârtia și i-am zis atunci tot ce cred despre ea și că dacă moare, nu vin să o ajut. Că acuma înțeleg de ce a rămas văduvă, că fiu-so nu are nici o problemă la picioare de zice că nu o poate vizita, da și-a luat câine și îl plimbă mereu. La ea nu vrea să vină că… Și , apropo, aia de 97 măcar îmi deschide ușa chitită, da asta îmi ieșea în chiloți, de parcă în fața ei era un gunoi, nu un bărbat!” , mi se plângea John. ”Păi, ziceai că oricum te duceai pentru probleme tehnice, nu ca mire, ai uitat?” îl provoc pe John. ”Dar este, totuși, o diferență. La impactul meu emoțional v-ați gândit? Unele imagini îmi pot afecta viața sexuală apoi! Și așa am cărat-o o dată pe cea care a murit de la parter, că fiu-so de 40 nu putea, îl durea spatele, da eu la ai mei 70 adică pot, nu? Și apoi am visat grozăvenia mult timp. La mine nu se gândește nimeni? ”
De atunci mosul de 70 nu vorbește cu baba.
Baba, pardon doamna, că are doar 94 de ani, bănuiesc că a cam regretat pățania, dar cale de întoarcere nu mai era. Atunci a solicitat acel serviciu prin care i s-a montat o brățară cu un buton pe mână. Dacă cumva cade în casă, apasă butonul iar cei de la urgențe (care dețin un cod secret a unei cutiuțe cu chei, montate pe perete) primesc semnal și vin la bloc. Deschid cutia accesând codul, iau cheile și intră în casă. ”Ce, nu știață că așa se face cu bătrânii?” mi-a zis John, văzându-mi mirarea. ”Ei, da! Fix ca la mama la Ciocana!” îi răspund, iar el îmi ghicește aluzia. Cel mai interesant este că baba noastră a găsit ieșire din situație, numai că acum de câte ori îl vede îl strigă cu alt nume – Russel! ”Vezi cum face? Mă zădără! Se face ca a uitat cine sunt? Apoi asta e mulțumire? Da eu prima dată am tăcut. Da a doua oară am mers și am trimis-o la dracu! Da-da, cu toate manierele mele de Domn. În picioare nu mă las călcat. Drac de baba împielițat și asta!” De-atunci e liniște.
John s-a scuzat că mai are treabă prin bloc, că una dintre fetițele familiei cu patru copii, cu un etaj mai sus, s-ar părea că e bolnavă și merge să vadă care e treaba. Că dacă e Covid – să nu iasă din casă, că se va ocupa el de toate cele necesare, dar el trebuie să știe. Să mai dezinfecteze. Doamnele din bloc sunt pe conștiința lui. Chiar și de îs pline de draci!
La plecare i-am zis că mai am doar o curiozitate. De când ne-am mutat aici, adica de trei ani și jumătate, îmi tot zice că are 70. ”Asta cum o fi, John?” A zâmbit. Și mi-a zis doar atât ”Ok. M-ai prins. Am 71. Seară bună!”
Iată așa #povestirilondoneze, scrise din plictiseală și neputință, dintr-un bloc cu 7 etaje, în care sunt două apartamente de vânzare. Haidați la cumpărat, să mai ridicăm media de vârstă și poate prindeți cheful de peste 3 ani. De-am ajunge până atunci, că baba, pardon doamna, sigur va sufla în lumînări. Coafată, machiată, parfumată și cu ”Only you” pe fundal, așa cum ne-a obișnuit de ani de zile.
Stiam eu că pe măsură ce va trece timpul multe lucruri, care inițial mi-au părut aici in Anglia deosebite sau ieșite din tipare, cu timpul vor deveni normalități și, de aici și material tot mai puțin pentru jurnalul de emigrant. L-am scris lunar timp de doi ani de zile, apoi sporadic, apoi, la solicitarea unui site care aduna jurnale pandemice din toată lumea, s-a transformat în jurnal pandemic. Se zvonește că va lua forma unei cărți, în care mai mulți bloggeri si scriitori risipiți prin lume și-au notat trăirile și metodele de a depăși perioada de primăvară care a marcat începutul unei noi ere – ”împreună cu Corona”.
Însă, în unele zile jurnalul mă măcina, nu mă lasă să mă las de el și nu mă va elibera decât dacă îi mai adaug o filă. Așa a fost săptămâna aceasta.
Pornisem de la dorința de scrie despre colegul meu – un personaj haios – care continuă să ne uimească cu diversitatea de culori a chiloților cu care vine la curs și îi afișează fără nici o jenă. E stilul ăla de băiat dur de cartier, care poartă blugii cu centura începută undeva sub zona feselor (una albastră, a se vedea în poză) ca să se vadă toată partea dorsală atunci când se ridică din bancă.
L-aș întreba dacă setul de chiloți e ”nedelika” (cine știe-cunoaște) dar mi-e frică un pic de țepii de pe șapca lui șmecheră și de medalionul de aur cu ditamai floare de marihuana din piept. Iar când a propus pentru discuție subiectul condămnării la moarte permisă în anumite țări – am înțeles că e mai bine să îmi camuflez sentimentele față de ținuta lui vestimentară. Tactică adoptată și de profesoara noastră, care încearcă să se prefacă că nu vede, deși, evident o deranjează și pe dumneaei. Însă, la un moment dat când acest coleg a adormit cu capul pe bancă și a început să sforăie – l-a rugat politicos să se retragă în camera de rugăciune, dacă tot are nevoie de un pui de somn. Nu mai știu dacă am mai povestit în jurnalele anterioare, dar există în orice insitiuție de învățământ de aici o cameră în care te poți retrage pentru a te ruga. Am observat-o și la colegele mele arăboaice, care, înainte de aceasta, intrau la baie și se spălau pe maîini și clăteau și gura, iar apoi se retrăgeau în acea cameră. Nu sunt sigură dacă nu spălau și picioarele. Cel puțin nu am apucat să văd. Și, apropo, pentru că nu au cum să își prindă masca de urechi, având batic, piața s-a adaptat și a scos în vânzare un fel de bentiță ajutătoare. Am reușit să fac o poză la spital cu acest nou model.
În rest, chiar și regulile din colegiu, unde continui cu insistență să studiez engleza, au fost schimbate. Avem ore peste o săptămână, pe rotație, pentru că ne-au înjumătățit grupul. Măștile sunt obligatorii în spațiile comune, mai puțin în sala de clasă. Uscătorul de mâini din baie este oprit, pentru a nu răspândi virusul, iar pe bănci avem geluri dezinfectante și șervețele anti-bacteriene. Lifturile, la fel au fost oprite, pentru că, este clar, în ele nu poți respecta distanța obligatorie de 2 metri între persoane.
Și după cum bănuiam, ținând cont că școlile au fost deschise în toată această perioadă, trebuia odată și odată să apară vreun caz de COVID în clase. În clasa lui Mihai s-a îmbolnăvit un copilaș. A fost anunțată direcțiunea care ne-a instruit ce e de făcut în asemenea caz. Restul de copii din clasă au fost izolați în camerele lor și restricționat accesul la ei cel puțin 7 zile, până se va vedea dacă au sau nu simptome. Și lecțiile din nou au devenit on-line, pentru a continua școala. Primul lucru pe care l-a făcut Mihai în situația creată, a fost să ne lipească pe ușă un afiș că nu vrea să fie deranjat decât dacă avem cu noi pizza. Ceilalți membri ai familiei, deși nu este obligatoriu, dar au încercat să stea și ei acasă cel puțin șapte zile pentru a se asigura, totuși, că nu există vreun pericol de a infecta pe alții.
Așa că ne-am trezit din nou ca și în perioada lockdown-ului. De obicei în această perioadă începem a turba ușor-ușor. Unul nu mai iese din bucătărie și gătește non-stop, din lipsă de ocupație, adică eu. Altul încearcă modele de machiaje artistice de pe youtube, adica fiică-mea. Altul are sac de box în garaj și bară, dar și-a mai comandat ceva inele (abia aștept să mă legăn și eu în ele) pentru a-și diversifica exercițiile, iar într-o zi și-a montat niște rafturi pe perete. Raftul cam strâmb, argumentul că nu contează cum arată ci să fie funcțional a trecut, mai ales că s-a subliniat faptul că ”pe timpul vostru conta atât de mult aspectul estetic”. Acum contează funcționalitatea obiectelor, ce nu e clar? Și te-ai simțit a câta oară înapoiat și fără replică.
Nu m-a ajutat deloc nici afirmația celui mic, într-o seară, pe care l-am rugat să îmi aducă apă și care mi-a mărturisit că sunt ținta unei experiment de a lui de ceva timp. Și-a propus să vadă dacă simt diferența de gust a apei, pe care eu pretind mereu că o simt și nu pot bea apă decât din fitru. Așa că, m-a întrebat dacă a fost gustoasă apa adusă de el în ultimile seri, pentru că nu era din filtru. Așa că a conchis că eu sunt victima efectului placebo și că degeaba cheltui bani cu filtrele. A mai rămas să îmi aducă într-o seară apa de la flori și putem scrie concluziile finale. Din WC bănuiesc. Acum îmi fac un pic de griji referitor la ”cana de la bătrânețe”, să fie apă totuși, în ea.
Și ca și cum asta nu era de ajuns, un alt experiment de a lui ne animă zilele monotone – bilele din prosoapele de bucătărie, gen papie-mase, pe care apoi le udă și le trăsnește ritmic în pereții de la baie, până se dezintegrează. Bila mai puțin. Nervii mamei, după a treia bușitură. Mai ales că mereu îi amintesc că vecina își culcă copiii la 7 seara, și că nu mai avem voie să facem gălăgie. Da-da, ați auzit bine. La ora 7 îi bagă în pat și de e lumină, le trage draperiile negre și noapte bună, dragi copii. Mi-am amintit și eu de perioada când aveam papagali și, una-două, sătulă de ei, le trânteam o cârpă neagră peste cușcă și îi trimiteam la culcare. Rapid și ușor, nu? De ce nu am știut despre această metodă mai înainte? Probabil, tot pentru că pe timpul meu conta să stai cu copilașul înainte e somn, să îl mângâi și să îi spui povești, să ieși apoi tiptil în vârful degetelor și dacă nu ai fost atent să revii la BIS încă de câteva ori, ca o mare vedetă pe scenă, dorită de mulțime. Astăzi, vorba lui fiu-meu, contează să fie funcțional și cât mai simplu. Stau, însă, la dubii referitor la repercursiunile pe termen lung a noilor metode. Nu rezonează cu cărțile citite de mine cândva despre creșterea copiilor, deși, adevărul e mereu undeva la mijloc. Asta am înțeles-o foarte târziu.
Alte noutăți? Ne-am croit o zi liberă într-o joi, doar cu fetele și am evadat la castelul Windsor. Doar să rătăcim. Doar să facem poze și bea cafea. Doar să trăncănim. Ieftin, bun și nici psiholog nu îți trebuie după atâtea porții de râs. E adevărat că am găsit cu greu pe cineva care să vrea să ne facă o poză, din cauza Coronei, dar, în final, am reușit! Astea sunt vremurile…
Avem și autobuse cu afișe electorale mai noi prin Londra. Candidații din România cunosc cifra mare de emigranți de aici și mizează și pe ei. Avem costume Armani la 1000 de lire, dar made în Moldova, bănuiesc, cusute pe un preț de nimic. Și mai avem și un grup de mame pe whatsapp hiper active, pentru care, ca să urmăresc toate discuțiile, ofertele schimb-cumpăr, ”am nevoie de dădacă”, teste COVID rapide la 90 de lire, trafic aglomerat, ”cine merge la ASDA?”, ”cine poate să îmi ia copilul, că nu reușesc”, ”fata mea face gogoși pe comandă”, ”caut pe cineva să mă învețe să croșetez” etc. trebuie să îmi angajez secretară. E un fel de OLX românesc și cu Piața Ciocana de la Chișinău combinată. Zău că nu știu de unde atât timp și energie!
Și cireașă de pe tort – înainte să termin această filă de jurnal, mi-a venit reclamă pe mail la aparat de făcut sarmale. Că doar începe de pe acum spăm-uiala cu oferte de sărbători, nu?
Cine vrea aparate de făcut sarmale, să luăm mai multe și să cerem și reducere!? A, nu, stați, că doar am grup de whatsapp. Poate fac și un ciubuc 🙂
PS. Indiferent de gravitatea situației create, să ne menținem măcar umorul…
Jurnal săptămânal la Radio Europa Liberă cu Anda Vahnovan, jurnalistă, bloggeră, doctor în domeniul publicității și, mai presus de toate, poetă, scriitoare.
Născută pe 10 noiembrie 1978 la Chișinău în familia Elisavetei și a lui Simion Ghimpu. Absolventă a Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea jurnalistică. Masteratul și doctoratul a fost susținut la Facultatea de Sociologie a aceleiași universități, în domeniul publicității. A lucrat redactor la ziarul Timpul și la revista Punkt din Chișinău. A fost asistentă la Facultatea de Jurnalism și Comunicare, Universitatea de Stat din Chișinău, ținând cursul de Publicitate și Tehnici publicitare. Timp de 12 ani a condus o afacere în Cluj-Napoca. Din 2017 emigrează la Londra și fondează blogul http://www.ganduridespletite.com. Debutul literar are loc tot în 2017 în revista „Literatură și Artă” , Chișinău. De atunci au mai fost apariții în revista „Contrafort” , „Itaca” (Dublin), „Realități Culturale” , cât și pe platforma „O mie de semne” și „Poetic Stand”.
Am tot scris în ultimele luni jurnale pandemice pentru un anume site, de am zis că nu mai scriu pe acest subiect. Că iată-iată se va termina molima și va trece. Am făcut suficiente poze ca să am dovadă pentru nepoți și strănepoți dar se pare că poze cu măști vom tot avea și că piața se adaptează rapid – au apărut reclame cu noile modele de iarnă tricotate, care conțin și „mănuși” pentru urechi în set. Gluma pare că nu mai e așa de haioasă. Așa că, de la începutul anului școlar, am cumpărat mașină ca să evităm aglomerația din autobuse. Și de aici o altă Londră s-a deschis în fața mea. Una cu volanul pe dreapta și schimbătorul de viteze pe stânga. O provocare, nu alta, ca și multe altele în aceste timpuri liniștite.
Duminica
Am zis să încerc să merg pe un drum bine cunoscut și pe un trafic lejer, că e zi de odihnă. Am mers până la școală și înapoi, am învățat drumul. Am mers apoi ca o duamnă adevărată la magazinul din cartier, am încărcat de trei ori mai mult decât pot duce, că deh, am portbagaj acum și am revenit agale la mașină. Nu am uitat să cumpăr mai multe topuri de hârtie și toner, că nu se știe când ne prinde iarăși școala on-line acasă și dă-i cu printatul de dimineață până seara. Și pe când ziceam ce bine e că m-am descurcat minunat, am observat pliculețul galben cu mesaj de la poliția locală – amendă pentru parcare neregulamentară. Imediat am văzut și stâlpul mai încolo, de pe care ar fi trebuit să tastez numărul cu locul de parcare și să trimit sms pentru doar 2 lire și ceva pe oră. 60 de lire pentru amendă sună urât. Noroc că poți plăti jumătate din bani în primele două săptămâni. Atunci am înțeles că trebuie să învăț (așa cum știam deja mai toate WC-urile publice din zonă) și parcările gratuite. Pe drum înapoi am agățat o oglindă. „Putea fi mai rău pentru prima zi”, mi-a zis soțul.
Luni
Google maps-ul calculează de dimineață traseul cel mai rapid, fără ambuteiaje și mă întreabă dacă doresc să mă redirecționeze pe alt drum. Poftim? Nu! În nici un caz. Eu merg ca tramvaiul – pe drumul învățat dinainte. Hopa-hop, mai bine mai încet, dar pe unde cunosc hudițele. Apropo, la cât de înguste sunt drumurile, mereu am sentimentul că cel de pe contrasens mă va izbi din plin, iar metoda autobuzelor cu două etaje de a face slalom printre mașini rămâne a fi acrobație curată. De-ați ști câte calorii am lăsat în primul meu drum și câte înjurături mi-am amintit de frică! Noroc, totuși, că e un trafic foarte civilizat și șoferii sunt indulgenți și atenți la momentele de dezorientare, chiar și atunci când se mai întâmplă să intri pe contrasens – cea mai comună greșeală a europenilor. În rest indicatoarele conțin și text, asta ușurând înțelegerea lor.
MarțiCopiii mei acum au dat-o pe melancolia muzicii românești
După două zile și două mii de calorii pe minus îmi amintesc că pot să și cânt în mașină, așa cum aveam vechiul obicei de șofer cu 10 ani vechime, spre disperarea copiilor, care au observat că playlist-ul e la fel de vechi ca și carnetul meu. Atunci am votat varianta de a pune pe rotație câte o piesă preferată a fiecăruia pe rând. Surpriză – copiii mei care ascultau doar muzică străină în România, acum au dat-o pe melancolia muzicii românești și așa, cu DJ-ii alături cântăm tot drumul, de nu mai observăm nici ploaia. Ce m-a mirat, însă, de când îmi duc și aduc copiii cu mașina de la școală este buna organizare în acest sens. În cazul celui mic, atunci când îl iau, mașinile intră pe poarta școlii la o anumită oră. Doi angajați ai școlii, înarmați cu walkie-talkie, ghidează fluxul de mașini și și anunță numele copilului care să iasă din școala în curte. De acolo e predat personal de către directoare, care e mereu în curte cu ei și care apucă să mai și schimbe câte două trei vorbe cu fiecare părinte. Mai există și așa-numita ROTA – părinți care iau cate 4-5 copii de la aceeași școală și îi duc pe la case, schimbându-se pe rotație, ca să economisească timp și benzină. Nimeni nu claxonează atunci când intră pe rând câte o ”grădiniță” întreagă în mini van-urile de 7 locuri, iar șoferița trebuie să le pună fiecărui centura și să se asigure că sunt cu toții ok. Se așteaptă cu multă răbdare, chiar și de e coada lungă până în drum. Calmul e cuvântul de ordine, iar nouă, celor veniți din lumi cu graba în ADN tocmai asta ne lipsește cel mai mult. Observ, și după felul cum mereu îl grăbesc pe cel mic al meu, chiar și de nu ne grăbim nicăieri. Oare va trece vreodată?
După amiază am ajuns și la colegiul unde continui să fac engleză o dată la două săptămâni. Acum, dat fiind că clasa ne-a fost împărțită în jumătate, se vine peste o săptămână. Din prima s-a pus accentual pe faptul că venim din țări și tradiții diferite, iar asta înseamnă respectarea opiniilor fiecăruia. Am analizat niște articole din „The Sun” și „The Guardian” care vizau problema globală de acum – eficiența măștilor și mai ales, atitudinea față de cei care refuză din varii motive, întemeiate sau nu, să o facă. Ai dreptul să le reproșezi ceva? Le poți interzice accesul în magazine? Dar în autobuse? Fain subiect. Ce m-a mirat, însă, este, că în pofida discuțiilor evidente în favoarea măștilor, jumătate dintre colegi așa și nu au pus-o pe nas, deși o aveau sub barbă. Acuma întrebare – să le zic sau nu am dreptul? (eu făcând parte din zona de risc cu astmul meu obținut în tinerețe). Încă tac. Dar cred că subiectul pus în discuție nu a fost întâmplător. Vedem cum se vor prezenta data viitoare.
Miercuri
Am avut programare la spital pentru analize. Moartea subită a prietenei mele din liceu m-a pus serios pe gânduri. Am ajuns. Am parcat. 3 lire ora (mai scump decât pe stradă), dar deja sunt aici și nu mai am timp. Cabina 9 unde am fost chemată prin afișajul de pe ecran a fost de bun augur. Doamna negresă din New-York Rebeca, despre care apoi am și scris pe facebook, cea care mi-a recoltat sânge și infuzat povești, m-a uimit cu vastele ei cunoștințe despre faptul că noi cei din Moldova nu suntem ruși, așa cum ne cred unii. Asta o aflase de la nite colegi moldoveni cu care a lucrat și pe care i-a îndrăgit foarte mult. Îmi venea să o cuprind, zău, doar că … mama lui de COVID.
Rebeca a fost soarele meu în acea zi ploioasă.
Joi
Știți zilele acelea în care îți spui că nu vei face nimic? Că meriți și tu ca mama să te odihnești, iar mamele tocmai în week-end îs cele mai solicitate. Iata joi mi-am propus să fac ce vreau. Așa că ”pentru că vreau” am mers la ASDA să îmi iau struguri, că sunt mai ieftini. DOAR PENTRU MINE, că doar merit și eu, nu? Ei, și lângă struguri erau mere la reducere. Cum să nu iei soțului, care le devorează câte 2 kg pe zi? Și afine pentru fată și apoi banane pentru adolescentul care face mușchi și am ieșit din magazine cu un coș, de m-am speriat eu însămi de lipsa de control a situației.Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului
Mai ales că unde cumperi pentru patru e mare păcat să îl lași pe al cincilea cu buza umflată. Și, desigur, pentru că VREAU le-am descărcat apoi acasă și pus pe la locul lor, apoi pentru că VREAU am mai rezolvat niște chestii administrative apărute între timp, punând pe foc mazărea congelată care se dezghețase și altă soluție nu era. Și pentru că am VRUT am și întins rufele între timp uscate ce așteptau în mașină și am cusut cracul pantalonilor proaspăt spălați, ca să nu uit apoi de ei. Și m-am odihnit de m-am rupt! Abia de-am apucat să îmi fac o cană de cafea TO GO ca să pornesc iar ca tramvaiul pe binecunoscutul traseu spre școală. ”Ce zi frumoasă umblă printre noi” cânt din toți plămânii împreună cu Nicoleta Tudoroi, pe care o port în telefon cu mine mereu. Așa pățesc cu oamenii dragi – sunt mereu cu mine, iar „Lasă-mă” semnat de Vica Demici îmi amintește că sunt o norocoasă că le cânt piesele prietenelor mele. Și dorul devine mai ușor de dus. Și apropos, încerc să le pun în mașină copiilor mei și cântecele bunicului, că să nu uite. La „Nu mă chema”, interpretată de Nina Crulicovschi, când i-am zis lui Mihai să fie atent ce forță au orchestra și viorile, Mihai mi-a zis că sună foarte mistic, exact ca și în filmul „The Vampire Diaries”. Adică, un fel de retro, un fel de vintage. Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului.
Vineri
E zi scurtă la școală, așa că mari iluzii nu îmi fac. Că nu voi face nimic, așa ca joi, sau că voi face ceva doar pentru mine. Gălușcă înghițită deja. Mă moblizez să nu uit cumpărăturile pentru week-end care includ hala și vin și, neapărat, flori. La 2 lire buchetul de trandafiri, te simți mereu boier cu sărbătoare în casă. Numai că mi-a luat timp să mă obișnuiesc că se vând cu pereche – 8 sau 10 și au și cu termen de garanție pe etichete. Așa că una dintre flori o pun mereu în altă vază și o duc în camera fetiței – las să se obișnuiască de pe acum cu frumosul. Mă întorc repede acasă ca să le gătesc tuturor pentru week-end, să am și eu liniște în zilele de odihnă. Multă carne carnivorului, orez și nughete de soia vegetarienei, pireu cartofarului și cholent (mâncare învățată de pe aici de pe la vecini) pentru capul familiei. Pentru cea din urmă am adus din Cluj oala mea sub presiune, dat fiind că vita și fasolea se fac mai rapid în ea. Și pentru mine – varză călită, că nu îngrașă. Apropo, cei de aici au auzit pentru prima data că varza se mi poate consuma altfel decât crudă.
Sâmbăta
E liniște și pace. Vecinii din casele de alături ies și se roagă în grup în curte de când e COVID-ul și restricționată intrarea în Sinagogă. O imagine unică, pe care am văzut-o doar în Ierusalim cândva. Stau în zonă evreiască, iar aici sâmbăta e sfântă. Ne deconectăm și noi de tot ce e lumesc. Jucăm monopoly, rummikub și mergem în parc. Dormim și citim cât pentru toată săptămâna. Dar cel mai important e că avem timp de a mai rămâne cu noi înșine într-un dialog incomod uneori. Reflecții, meditații, rugăciune. Conștientizarea vremurilor în care am ajuns să trăim și cu toate astea, bucuria că „am ajuns” și „trăim”. Uneori e cazul să ne plângem mai puțin. Doar să ne bucurăm. Că mâine nu se știe…
Am tot amânat-o cu scrisul pentru că ziua este imposibil. Cu toții au nevoie de laptopuri pentru teme, iar seara au nevoie de mamă și de filme privite împreună că, deh, dacă la școală cel mic mai socializa cu prietenii, acum încerc să compensez partea de comunicare lipsă. Vorbim despre Dungeons & Dragons, despre filme de pe Disney Channel, despre Heartstone si Youtube-ării preferați ai noii generații. Nu mă întrebați cum îi cheamă, că nu le rețin numele.
La un moment dat, vorbind despre caractere (persoanje) care au abilități (capacități, adică), Mihai m-a întrebat ce abilitate aș vrea să am, dacă mi s-ar oferi posibiltatea să îmi aleg una. Să mănânc cât vreau, mai ales noaptea, și să nu mă îngraș, i-am zis din prima, fără să stau pe gânduri. Copchilu a făcut ochii mari de mirare și mi-a zis că există altele mai șmechere: să te teleportezi cu puterea minții, să poți deveni invizibil, să ai viteză supersonică. Nu, i-am zis. A mea e mai tare decât toate astea luate la un loc. Copilul a plecat în cameră la frate-so un pic dezamăgit. Poate acolo va avea mai multe șanse să dialogheze cu cineva din secolul lui, totuși.
De ce azi mi-am făcut timp să scriu? Pentru că bucuria mea de a prelua, într-un final, laptopul și de a privi un film bun s-a blocat la minutul 11. Motivul? Celălalt copil își descarcă un joc care va mânca tot netul timp de o oră bună. Prin urmare, când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Acu-i acu’. Azi voi scrie!
Există o parte bună în toată această nebunie cu statul acasă, pentru că, în sfârșit, avem timp să ne și ascultăm. Nu întâmplător am pornit această postare cu un crâmpei din dialogul mamă-fiu de care cu siguranță îmi va fi dor peste ani. Încă are nevoie să îmi împărtășească secretele și trăirile, nedumeririle și cele mai sincere „Mam’, te iubesc”, în cele mai neașteptate momente. Iar asta se simte ca o miere pe gâtul inflamat. Și este cea mai scumpă abilitate a lui, dar nu îi zic, ca să nu conștientieze și să mă aibă la degetul mic.
Se pare că după o perioadă în care am gestionat situația cât de cât, lucrurile încep, totuși, să scape de sub control. Stresul temelor nepredate de profesori, care acum au căzut pe umerii părinților, fișele interminabile cu tot felul de direcționări către link-uri care nu merg, internetul suprasolicitat și care cade mereu, mâinile iritate de atâta săpun antibacterian, cheile care prind rugină de atâta scufundat în dezinfectant și de mirosul căruia deja mi s-a acrit și încă câte și mai câte care reduc din rezistența psihicului la stres. Ca dovadă, unul dintre vecinii mei a început să fumeze în baie, probabil fiindu-i rușine să iasă în fața blocului, și ne inundă și nouă băile cu miros de duhăneală. Sigur că nu a recunoscut fapta, atunci când am mers cu rugămintea de a înceta, pentru că ni se împut halatele și prosoapele. Pe de altă parte, îl înțeleg. Dacă nu aveam suficientă valeriană în casă, nu știu dacă nu mergeam și eu după un chiștoc pe la el. Sau să fi fost, totuși, vecina, cea cu patru copii??? Ce îmi place la englezi este că își mențin mereu calmul și optimismul. Iar desenele cu curcubeie de pe la geamuri, întâlnite tot mai des, denotă acea solidaritate că „totul va fi bine”.
Ca să îmbine anti-bacul cu dezinfectantul, fiul cel mic al meu mi-a făcut un amestec de apă de gură cu săpun anti-bacterian și m-a asigurat că dacă dispare din magazine dezinfectantul, el a descoperit rețeta home made și ne vom descurca de minune. Pot dormi liniștită în această privință. Experimentele lui sunt deja o obișnuință a familiei. Noroc că măcar le pune bilețele cu „nu e de mâncare”, să ne prevină când dăm de ele pe rafturi sau în congelator. Mai demult, congela fire de păr în apă ca să vadă dacă devin casante când îngheață.
Am inventat o nouă modalitate de a „dezinfecta banii”: pușculița pentru „frumusețe”. În ea aruncăm monedele, cică pentru a nu ne atinge de ele o vreme, dar … acolo vor și rămâne. Exact cum se întâmpla cu banii pe care îi munceam pe deal, la cules petale de trandafiri, când eram elevă: după trei zile de chin, la careu, eram anunțați oficial că banii vor merge în „fondul păcii”. 🙂
Școala online ne pune capac, și nu mă refer aici la consumul de toner și de hârtie, comandate deja a doua oară într-o lună. Studiem epoca Victoriană, unghiurile și decimalele, adverbele și adjectivele. În sfârșit, știu și eu ce fac ei la școală, dat fiind că toate caietele lor sunt ținute în clasă și avem acces la ele doar o dată la jumătate de an, la ședință. Măcar acum, într-a cincea, am descoperit cum scrie copilul meu și de câte ori se ridică de la masa până termină un exerecițiu. Știți, mai bine nu aflam câtă muncă organizatorică și ce răbdare de chinez bătrân trebuie să ai…
După pandemie, le-aș ridica învățătorilor un monument în Piața Marii Adunări Naționale, unde toți părinții, vicitime emoționale ale molimei, să poată aduce flori în semn de respect pentru ceea cu nu apreciau la justa valoare. S-ar strânge un mal de flori pânâ la Piața Centrală, cu siguranță. Acum îmi explic de unde avea tatăl meu atâta răbdare, fiind Profesor Universitar. A și scris un cântec foarte cunoscut în Moldova – ”Iubiți învățători”, în cinstea tuturor cadrelor didactice.
Ca să ne mai detensionăm un pic și, mai ales, ca să ne plângem în grup, am făcut o tradiție din a ne întâlni online cu fetele din grupul „был бы повод”, la un pahar de vorbă, de nu ne mai ajung cele 45 de minute programate pe Zoom și tot prelungim, și iar prelungim, și iar prelungim ședințele. Am descoperit, însă, că:
pe timp de pandemie nu se mai poartă sutien prin casă;
nu se machiază nimeni mai deloc (doar una din 7 a făcut-o, pentru că a fost nevoită să iasă din casă);
papucii de casă și pijamalele au devenit must have-ul acestei primăveri. Și da, s-au aprins discuții pro și contra referitor la vaccinuri.
Mama mea, blocată de aproape două luni aici, la Londra, în casa fratelui meu, s-a reînvățat să meargă pe bicicletă, pedalând pe toate străduțele cu cele două nepoțele. În curând va pleca la Chișinău. Așadar, dacă veți observa o doamnă elegantă, mergând pe bicicletă pe la Ciocana așteptând ca mașinile să îi ofere politicos întâietate, să știți că e mama și a fost școlită la Swindon. Apropo, e obișnuită ca mașinile să îi vină din altă direcție, așa că…
De gătit, gătim, evident, mai multe ca până acum și mai diverse. Fiică-mea, de atâta plictiseală, a ajuns să mă întreacă la idei, mai ales la cele dietetice, și aici mă refer la gogoși și pâinici împletite în șase. Mai convertim greșit dozele de drojdie uscată în cea proaspătă, mai greșim gradele de la cuptor, că prin rețete îs şi cu Fahrenheit-ul, dar bunătățurile tot bune ies.
Degeaba mi-am mutat nasturii de la rochie ca să câștig 7 mm. Apropo, cu această ocazie am realizat că am aceeași cutie de biscuiți, în care țin acum acele, încă din primul an de căsnicie, adică din… o-hoooo, anul 2000. Și am găsit mosor pe care scrie prețul în copeici (numai că nu se mai vede cifra) și unul pe care scrie „Ațe Odorhei”. E purtată prin lume cutia: Chișinău, Cluj, București, Londra. E un bun cu valoare sentimentală. Trebuie să cântăresc serios cui o voi lăsa prin testament. Bănuiesc că generația tânără, care habar nu are cum să coase un nasture, se va bate la sânge pentru ea.
Apropo, că tot se apropie 20 de ani de la ziua nunții și am discutat cu prietenele mele despre faptul că voi ajunge o mireasă grasă după pandemie: Facebook-ul mi-a și furnizat câteva sugestii de rochii. Mărimea XXL. Băieții lui Zuckerberg au ajuns mai răi decât KGB-ul. Degeaba mi-am închis în grabă contul de pe Odnoklasnniky (o rețea socială similară a rușilor), că și Facebook cam tot asta face acum, adică „monitorizează”.
Așadar, atenție mare! Avem toate șansele ca anul acesta, când, într-un final, vom putea intra în mare, să se ridice nivelul apei mult peste limita normală a anilor trecuți!
Dacă e să mă plâng că ne este greu să stăm într-un apartament fără balcon, cinci persoane, ar fi de prisos, pentru că mi-e mereu gândul la vecinele mele care au câte patru odrasle și nu trei, și de vârste mult mai mici decât ale mele. Nu știu prin ce minune se pare că ele rezistă. Ba mai mult de atât, se tot scuză de gălăgia care o fac micuții lor sau de plânsetele care se mai aud. Știți ce? Nu mă derajează deloc, pentru că de fiecare dată mă gândesc că, slava Domnului, nu eu trebuie să îi legăn. Mi-am legănat suficient zilele și nopțile, tinerețile și răbdarea. Așa că totul devine mult mai ușor de suportat atunci când compari.
Mai am momente când mă plictisesc, asta până cnd aud următoarea sirenă de pe autostradă și îmi imaginez medicii care depun efort acolo, în ambulanță, și bolnavul care poate că nu mai știe dacă e între viață și moarte ori de rudele acestuia care au rămas acasă să spere. Și atunci nici plictiseala nu îmi pare grea de suportat. Intru pe net să văd câți infectați avem în Brent, cartierul nostru din Nord-Vestul Londrei: 1 055 cazuri dintr-un total de 392 140. Parcă nu e așa de grav, îmi zic, dar cifrele, totuși, mă sperie. Mai ales că, două zile la rând, ambulanța a tot venit la scara blocului nostru.
Recunosc că mă mai plâng de numărul interminabil de tăvi pe care le coc pentru familia mea: cartofi pentru cartofarul cel mic, carne porție triplă pentru adolescentul care face mușchi (acasă, evident, de când nu poate merge la sală) și mâncare vegetariană pentru adolescenta care zice mereu că are burtă și s-a îngrășat. Mă uit chiorâș și îmi amintesc adolescența mea. Conchid că peste ani va înțelege cât de nerecunoscătoare cerului îi este acum. Ei, dar toate am trecut prin asta. Este și rândul ei. Degeaba aș zice ceva că, deh, ce știu părinții?
Și, da, să nu uit de sărmanul soț care se mulțumește cu „dă-mi ce n-au vrut să mânânce astăzi copiii”, dar, fă-mi te rog, și o salată. Și uite așa gust din una, din alta, din a treia și mă mir că am ajuns să intru pe Google, să șterg din căsuța de căutare „sos beshamel” și să caut cât ar costa „shape wear for woman”. Mai pe românește: chiloți elastici până-n gât ca să îți ascundă „efectele secundare” ale pandemiei. 10 lire. Hai că punem în coș că să fie pentru când vom ieși din nou în libertate. Și iarăși mi se taie cheful să mă plâng – omul nu de greutăți se îngrașă.
Singura chestie de care nu mă plâng, dar ar trebui să o facă cei din jur, este starea de irascibilitate care mă cuprinde tot mai des, mai ales de când s-a trecut la temele on-line cu copiii: unul nu are conexiune bună, altul e iritat că le dau prea mult să învețe singuri, iar al treilea, cel mai comod dintre toți, tot caută scuze să nu refacă fișa pe care a scris și strâmb, și greșit, spunând că, pe viitor, scrisul de mână va dispărea și că îl pun acum să facă lucruri total inutile. Cum de nu pot pricepe că ei sunt altă generație? Ce e cu această metodă veche și demodată pe care i-o cer? Nici măcar cifrele 7 și 9 nu se scriu în Anglia cum o făceam noi la școală noastră din Antichitate. Șaptele, fără bețișor la mijloc, iar nouăle, fără codiță jos. Și se scriu de jos în sus și nu invers.
Aici clachez. Înțeleg cât de mult subestimez răbdarea cadrelor didactice și mi-am promis cu prima ocazie să i-o și zic învățătorului celui mic, simpaticului profesor Mr Antonio, care după o zi de stat cu copiii iese în fața școlii râzând și plin de voie bună. Oare ce le dau de băut la lunchtime, mă întreb?
Ne-am umplut timpul cu tot ce se putea și de lucruri de care n-am avut mereu timp: puzzle de 1 000 de piese, cubul Rubik, desene în cartea de colorat pentru adulți, curățat bijuteriile, ordonat dulapurile, făcut inventarul hainelor, al papucilor și, incredibil, dar adevărat, al șosetelor.
Am inventariat mapele din calculator, mailurile de pe gmail și am ordonat cărțile descărcate în PDF. Am dat de atâtea poze și texte vechi și uitate încât m-am bucurat ca un copil descoperindu-le.
Am introdus o metodă nouă de dezinfectare a produselor: scufundate direct în cada cu spumă. Unele s-au dovedit a nu fi etanșate bine și, astfel, am mai nimerit și produse cu iz de săpun, dar, mă rog, ca la pandemie, vom ști data viitoare să verificăm pungile mai bine.
Am gătit mâncăruri noi cu aluaturi dospite și foietaje, musacale și covrigi de Cluj, plăcinte moldovenești și sushi de la mama lor, pizza italiană și salată rusească cu seliodkă. Ne-am plictisit și de astea. Simt că mă irită și bucătăria. Plec și de acolo.
Merg în living să continui cu puzzle-ul. Acolo se ține ședință online la compania unde lucrează soțul meu. Îi cunosc deja după voce pe toți colegii lui de servici. Se comunică în mai multe limbi. Zilnic au loc ședințe interminabile în timpul cărora îi mai aduc câte un ceai sau câte o cafea, strecurându-mă pe după birou ca să nu apar în cadru și arătându-i și limba așa, ca să îl pufnească râsul în plină ședință și să nu priceapă nimeni de ce râde. Încerc să îl detensionez. Situația în toate companiile devine critică. Strategii, opinii, date, cifre. Ore în șir.
Plec și de acolo. În bucătărie nu mai vreau să intru. Mă ia cu amețeală când văd iar castroane și vase murdare. Începe să mă irite totul – vocile copiilor, subiectele discuțiilor, legănatul scaunului la masă, până și sunetul furculiței care atinge farfuria. Răspund acru la glumele pe seama mea, de care toți părinții de adolescenți sunt sigură că nu scapă și încerc să mă retrag în dormitor. Îi aud și prin ușă. Îmi pun dopuri în urechi. Dau să citesc. Hesse – prea complicat pentru stare mea, Cărtărescu – prea lung, Isac Babel – prea în rusă, Esinencu (carte adusă de mama de la Chișinău, scrisă în 1977, cu grafie chirilică) – prea… chirilică. Încerc poezie – prea scurtă. Astăzi nu a fost să fie.
Hai să scriu ceva, atunci, mi-am zis. Îmi deschid paginile cu ideile creionate și lăsate pentru când voi avea timp să le desfășor. Mai am nevoie de câteva texte pentru primul meu manuscris de versuri și nicidecum nu am avut timp să le conturez. Uite că acum am timp berechet.
Încep să leg idei. Se deschide ușa: „Mam, unde este șamponul nou de la magazin?”. La nici trei minute, iar: „Pot să nu mânănc azi orez da să îmi faci omletă?”, „Da tigaia e curată?”, „Ai trimis tema mea scanată profesorului?”, „Vezi că trebuia achitat ceva online la școală și nu am făcut-o!”, „Maaam! Adu-mi, te rog, hârtie igienică, că nu mai este” etc. Mai trec trei minute – liniște. Încă zece – liniște. Prea liniște. Ăsta chiar e semn rău. Trebuie să merg să văd ce fac. Normal – nu au mâncat orezul cu pește pentru că au dat de chipsurile ascunse. Misterul liniștii dubioase a și fost dezlegat.
Revin la laptop. Unde rămăsesem cu scrisul???
Înțeleg că nici acest leac nu funcționează ca altădată. Și îmi mai amintesc de vorbele asistentei de zbor de la ultimă călătorie spre Cluj: „În cazul puțin probabil al depresurizării cabinei, vă rugăm să vă așezați masca pe față, mai întâi dumneavoastră și apoi copilului”. Parafrazând: dacă vrei să îi ajuți pe cei de lângă tine, mai întâi ajută-te pe tine însuți.
Ies din dormitor și fac o declarație oficială – voi ieși afară!!! „Mama, du-te și plimbă-te și nu te grăbi spre casă că ne descurcăm noi”, aprobă fericiți cu toții.
Și iată-mă echipată corespunzător. Un soi de prototip nou de ninja blond, cu șapcă, mască și cu manuși de cauciuc. Mi-am pus și un ceas la mână, să știu cât e ora, pentru că intenționat am lăsat telefonul acasă. Abonatul și-a luat lumea în cap și nu vrea să știe nimic și despre nimeni cât timp e la plimbare. Am redescoperit fixativul și rujul (chiar dacă am murdărit masca cu el mai mult), dar simțeam nevoia. Și am mai vrut mult de tot să îmi pun pantofi cu un pic de toc, dar era să fie prea din cale afară, mergeam doar în parc, așa că m-am lipsit de acest element glamouros. Tot mai bine e după 40 să îți pui un papuc ortopedic. Zis și făcut.
Evadez. Mă opresc locului și observ momentul despărțirii între iubita care a venit cu mașina până la blocul iubitului ei și îi transmite prin geamul lateral o oală cu supă. Li se alungesc codițele ochilor pe lângă mască, semn că și-au zâmbit, iar el, radios, înaintează cu castronul spre bloc. E și asta un fel de dragoste. O formă nouă sau, mai degrabă, una veche uitată. Îmi amintesc pasaje din Ion și Moromeții cu femeile care mergeau pe deal și le aduceau mâncare soților. Tot aia e. Doar că în variantă modern se cheamă „delivery”.
Pornesc spre parc. În fața mea, un domn care se uită mereu în telefon. În spate, o thailandeză. Păstrăm distanța regulamentară. Vreo 5-6 metri. Omul se oprește, butonând ceva îngândurat. Mă opresc și eu. Se oprește și thailandeza. Și uite așa până la prima intersecție. Deja ne apucă râsul. Cei de pe contrasens au preferat să treacă pe carosabil, doar să nu ne apropiem prea mult. „Ne ferim unii de alții ca de râie”, m-am gândit eu. Neplăcut sentiment, dar necesar.
În cale îmi iese o doamnă cu un cățel. Ooo, ăștia cu câinii m-au impresionat mereu. Nu știu ce e frigul iarna la șase dimineața, ce înseamnă ploaie, ce e lenea sau lipsa de chef și, mai ales, nu știu ce e aia greață când ridică de jos masa caldă și urât mirositoare lăsată de patrupedul lor și le duc în pungulițe până la primul coș. Probabil că nici nu știu nici ce e aia carantină. Nasol, ce să zic.
Ajung în parc și mă ascund în desișul plin de urzici și leurdă. Mai că mi-aș lua un braț acasă, de-o salată, dar știu că voi părea o ciudată. Mă mulțumesc să stau pe malul pârâiașului din parc, departe de sunete umane. Rămână aici să ascult păsările. Încerc să miros florile prin mască. Ciudat sentiment. Noroc de izul de leurdă care străpunge masca. Zâmbesc și eu. Miros de verdeață!!! Inspir, expir, inspir, expir, inspir, expir. În sfârșit, liniște!
Mă uit la ceas: a trecut doar o oră. Cum? Apoi îmi dau seama că nici săgețile ceasului de mână nu le-am mutat la ora de vară. Acum, oricum nu mai contează, noțiunea timpului s-a schimbat și ea.
Observ că vine spre mine plutind timid o rățușcă. Doar una. Unde e stolul, ca de obicei? Până și rațele păstrează distanța regulamentară, îmi zic. Mi-am imaginat cum este să treci prin toată această perioadă de unul singur și mi sa făcut dor de nebunia din casa mea.
Din luna august am tot adunat poze în telefon, ca să am ce pune pe blog în încercarea de a continua jurnalul Londonez. Ei, ia-tă că s-a adeverit ceea ce îmi spuneau și alți emigranți: ”Scrie acum, când totul este nou și interesant, pentru că mai apoi îți vor părea toate parte a normalității și nu vei mai simți nevoia să tot descrii și compari”. Problema, însă, a fost și alta – declanșarea unui soi de stare depresivă, urmată de incapacitatea de a mai crea, dar, mai ales de a împărtăși starea în care intrasem.
Din păcate nu este un mit faptul că cei veniți din țările cu mai mult soare suferă pe termen lung de pierderea vitaminei D și încep să cadă în melancolii. Cu siguranță că nu toți, dar, odată deschis acest subiect în discuții cu prietenii mei am descoperit că mai toți avuseseră asemena pusee și, culmea, majoritatea făcuse și tratament de-a lungul timpului, de când sunt stabiliți în Marea Britanie. La fel mi-a zis și interpreta, prezentă la consulatia medicală (o tânără din România) că simptomele întâlnite în cazul meu sunt comune în majoritatea cazurilor și că, mai poate fi efectul mai întârziat al stresului schimbării de țară și de obiceiuri, numită ”depresia emigrantului”. Nu prea cred că e și cazul meu, pentru că mi-a plăcut mai totul de când am veniti aici și ,de aceea așa și nu am înțeles cauza acestor stări. Mi s-au recomandat un set de analize și într-adevăr mi s-a depistat lipsă acută de vitamina D și de fier. Astfel, pînă să încep tratamentul cu D-uri și fier, nici un ceai de sunătaore nu mi-a fost de folos, decât așa, ca să nu zic că nu încercasem și asta. Am înțeles că problema este una cât se poate de reală și de atunci am devenit coșmarul familiei, alergând zilnic după copii și administrându-le vitamine, măcar până va aparea soarele și la noi pe stradă, că tare zgârcit la vedere a mai fost și anul acesta. O plapumă plumburie s-a așezat peste noi din septembrie și până în martie, însoțită de vânturi și ploi din alea de te pătrunde frigul până la oase. Nu degeaba avertizează și Ministerul Sănătăți de aici despre necesitatea vitaminei D în lunile ce conțin litera R – din septembrie și până în aprilie. Lecție învățată, dar, cam târziu.
Așa că așteptăm nu nerăbdare soarele.
Colac peste pupăză, pe când m-am adunat totuși să scriu despre depresie, a intervenit Coronavirusul. Nici nu știi acum care e mai periculoasă dintre boli și, mai ales, cum să lupți cu cea din urmă.
Nu, nu am intrat în panică, însă, observând că se golesc rafturile magazinelor, am decis să iau măsuri de precauție. Joi am fost să mă aprovizionez și eu. Miere de albina – ioc, șervețele umede – mai nimic, hârtie igienica – deloc (aici se pare că englezii au o obsesie), săpun – nimic, vitamina C – greu de tot am găsit și din alea scumpe. Ehinacea și Propolisul – la mare căutare. Nurofen – doar câte 2 cutii ne-au permis sa luăm fiecare. La fel s-au impus limite la doar câteva bucați din strictul necesar – geluri de duș, șampoane, etc.
Am cumpărat conserve de ton, ulei, conserve de porumb și de ciuperci, zahăr, orez, hrișca și paste. Ouă. Un sac de cartofi, ceapă și morcovi. Pastă de tomate. Fructe. Le-am depozitat în garaj. Sper ca rozatoarea neidentificata, care anul trecut și-a pus la uscat macieșe pe raftul de lemn să nu dea iama în cartofi și morcovi.
Repet că nu m-am panicat, ca dovadă că am fost și la un spectacol la teatrul rus, pentru că se juca Cehov si, totusi, în Londra încă nu e grad înalt de panică, dar, ca orice mamă m-am gândit mai bine să am rezerve, decât să nu mai am produse mai târziu.
La colegiul unde fac engleză, colegele mele și-au agățat geluri antibacteriene la genți. Asta acelea care s-au orientat mai rapid și au reușit să mai cumpere. Astăzi, însă, pe grupul nostru de WhatsApp vorbeau să facem o petiție și să nu mai mergem de luni la cursuri, chiar și dacă guvernul de aici nu a închis școlile și unitățile de învățământ. Au motivat decizia prin faptul că se așteaptă la un val mai mare peste o lună-două și că vor închide atunci. Nu poți ști dacă e corectă decizia sau nu – vom vedea pe viitor. Mască, însă, am început să port în locurile aglomerate, chiar și de surprind priviri sceptice câteodată. Acum alerg după copii prin casă și cu lingura de propolis și cu pastilele de vitamina C, că doar ne imunizăm, nu? Iar de la școală ni s-a comunicat că copiii vor merge să ia masa în grupuri mici, ca să stea departe unii de alții. La fel școala este dotată cu săpunuri anti-bac peste tot pe holuri, nu doar în toalete. Sperăm că ajută.
Probabil că, totuși, îngrijorarea mai mare ține de efectul colateral al acestui virus și anume criza economică pe care o va declanșa. Se plâng cei care au magazine, cabinete stomatologice, organizatorii de evenimente etc. că numărul de clienți e în drastică scădere și că, în curând efectele vor fi dezastruoase. Asăzi mi-a zis cineva că au fost anunțați de scăderea salarială cu 25% a tuturor angajaților din compania lor, iar în alte firme s-a convenit ieșirea prin rotație în concedii fără plată. Chiar și așa, consider, că pe termen lung, dacă nu trece epidemia în câteva luni (așa cum se anunță că va dispărea la temperaturile mari ale verii) se va ajunge la concedieri și falimente.
Prognozele sunt sumbre. Important e să ne ținem tari, să încercăm să ne imunizăm și să ne spălăm pe mâini cât de des putem. A mai trecut omenirea prin epidemii și mai grave și tot a supraviețuit. Mai ales că afară e o primăvară frumoasă cu magnolii și camelii care stau să plesnească în mii de culori, iar narcisele au invadat parcurile.
Soare-soare, frățioare, se pare că ești mai important decât mi-am imaginat vreodată. Ești tare așteptat în aceste timpuri incerte. Haide, fie-ți milă și cuprinde-ne!!!
E o vară superbă pentru cei care nu iubesc să li se topească asfaltul de sub sandale și să lipească hârtii în geam pe timpul caniculei insuportabile. Vorbesc cu mama, vorbesc cu soacra, vorbesc cu prietenele apropiate – toată lumea se plânge de căldurile mari, în timp ce eu port în continuare aceleași haine din luna aprilie. Diferența este că de vreo două săptămâni îmi pun șapca în loc de căciulița de vânt sau, dacă e mai mult de 15 grade dimineața, las ștrampii și încalț șosete. Sandalele stau încă în așteptarea vacanței din Moldova. Aș mai fi găsit vreo două zile, acum pe la sfârșitul lui iunie în care să le port, dar nu legate. De ce le-am mai cărat înapoi la Londra, nu știu. Anul acesta poate le las la mama.
Așadar, e o vară răcoroasă plină de evenimente culturale dar marcată de o mare dezamăgire în ziua votării, în care, porniți de la ora unu de acasă, am schimbat două locații ca să reușim să votăm și tot degeaba. Diaspora a fost nedreptățită urât de tot. Mi-a părut rău mai ales de cei veniți de la distanțe și mai mari care au stat câte 5 ore și așa și nu au votat. Cu siguranță a fost un truc organizat, iar asta nu a făcut decât să înrăiască spiritele și mai mult împotriva actualei guvernări din România, dacă mai există acel ”și mai mult” față de cât era deja. Bila mare neagră pentru organizatori.
Trecând peste incidentul urât, am avut parte de întâlniri cu doi scriitori. Primul a venit la școala copilului meu și le-a citit un capitol dintr-o carte, pe care apoi, desigur că toți au vrut să o cumpere. 8 lire pentru o bucată, semnată cu autograf și notată cu un bețișor pe o hârtiuță de către autor. Am numărat aproximativ 50 de cărți, cu tot cu alea vândute școlii. 50×8=400 de lire dintr-o…școala (sau lovitură). Bunicel debutul, aș zice. Câte salarii ar fi de-a mamei în Moldova? Cred că mă las de poezie și mă apuc de scris cărți pentru copii.
O altă lansare, dragă mie tare, organizată de Autograph România a avut loc într-o duminică. În cadrul acesteia Luminița Amarie și-a lansat cartea ”Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, editată la ”Casa de editură Max Blecher”, la care a participat și a luat cuvânt și Simona Năstac, o altă poetă pe care am avut onoarea să o întâlnesc aici, la Londra. S-a recitat poezie, s-a vorbit despre poezie, a plutit în aer poezia. Trăiri, dureri, răni, ”greața unui nou început”, ”nimic nu a rămas netrăit” – veți descoperi o altă față a autoarei, fragile și puternice deopotrivă. Îi urez succes Luminiței, cu noul ei volum de poeme!
Poezie a curs și în sufrageria mea, într-o altă seară, când adunându-mi fetele, pur și simplu, fără nici un motiv (că doar ziceam și în postarea anterioară că viața trebuie trăită zi de zi, nu doar la ocazii) am recitat și am cântat. Ne-am premiat și am oferit medalii și distincții. Am râs de au auzit și vecinii de vis-a vis, dar am și plâns. Cum să nu plângi când Vica Demici cântă despre mama?
Viața ne-o colorăm noi înșine, cu acele culori pe care le alegem din paletă.
Iar într-un alt week-end, decât să stăm acasă, am ales să mergem la un concert de muzică folk, organizată de East European Cultural Centre, cu participarea lui Marius Batu. Am aplaudat, am cântat și noi, am făcut poze și uite așa am mai transformat o duminică într-o sărbătoare. Iar ca următorul week-end să nu fie pierdut fără noimă am fost la o expoziție de artă în aer liber, cu muzică live, unde am susținut-o pe pictorița noastră Lucica Boaghe. Tablourile Lucicăi mereu ies în evidență prin naturalețea și ușurința imaginilor, prin acel ceva din el, prin poveștile create și transmise prin culori. Nuferii nu i-am putut lăsa acolo. Prefer dimineața să mă trezesc pe marginea lacului, printre ei 🙂
Pe cel mic l-am dus într-o altă zi la Muzeul Designului. Pentru cei din Londra aș sugera să își ducă copiii. Este locul unde pot vedea un telefon descompus pe bucăți, o minge de tenis tăiată transversal pentru a i se vedea părțile componente, imprimante 3 D, calculatoarele vechi și siglele lor, cât și etapele în care au suferit îmbunătățiri și modificări de-a lungul anilor. Este uimitor și pentru adulți, ce mai! Mi-am amintit de generația mea, care încerca să distrugă și să taie în două mingile numite ”poprâgunchik” ca să vadă dacă are arc înăuntru sau nu. Sunt sigură că ați făcut și voi din astea.
Și da, mai fac, totuși, și altele, nu doar distracție. Cursuri, cursuri, scriu, citesc și iar cursuri. Fac un curs on-line, pentru a avea și aici o specializare în ceva și merg la cursuri de engleză, că doar omul cât trăiește învață. Iar profesorul nostru tortoșel George, cu trolerul său imens (când roz, când verde) a devenit între timp un personaj haios, care ne răspunde cu răbdare, a câta oară, la aceleași întrebări. Engleza nu e o treabă ușoară, mai ales când intri în dedesubturile diferențelor dintre engleza americană și cea britanică. Poți să și mori. Bilă albă pentru George. Doamne câtă răbdare pot să aibă unii!!! (Să îl întreb oare ce pastile ia? Glumesc, desigur!)
Noutatea e că, anii se lasă cu câteva kilograme în plus, pe care nu îi mai arunci așa ușor, înfometându-te două zile, de obicei înainte de vreo nuntă. Așa ca am descoperit sala de sport cu piscină în apropiere și, desigur și diferențele față de cea de la Arena Cluj, unde am mai omorât o tentativă de a face sport regulat. Mi-a părut chiar potrivită separarea zonei unde se antrenează fetele de cea a băieților. Sincer, nu mă simt foarte bine să am spectatori când mi se contractă toată fața de la exerciții și curge transpirația după doar 70 de calorii date jos. Mai mare jena, zău! Oi fi eu mai pudică, dar regula îmi place. Arăboaicele vin îmbrăcate până sus la sala de aparate și acolo am avut ocazia să văd cum își dau jos toate rândurile de straie, rămânând doar în maieu și eghării pentru sport. Au corpuri frumoase, ce să mai. Și înțeleg că au mare grijă de ele. Unele își păstrează baticele pe cap, la fel cum evreicele pedalează pe biciclete în turbane. Acolo, în sala de schimb a femeilor poți descoperi detalii interesante. Tălpi albe ale picioarelor negreselor, tabieturile de după bazin al unora, care își aduc toată masa de cosmetice după ele (până și diferite perii de păr ca mărime pentru a-și aranja părul ca la coafor) și femei lipsite de orice inhibiții, plimbându-se în pilea goală de la dulap până la centrifuga care scurge costumul de baie (am descoperit aici această minune), fără să se acoperi neapărat cu prosopul, așa cum face subsemnata inhibată de sechelele sovietice. Pot face chiar și un studiu de caz pe acest subiect – ”Comportamentul femeilor din diverse zone geografice”, dar nu cred că mai rezistă ai mei de acasă cu încă o cercetare. Asta ar fi fost, poate, totuși, una mai de interes public – amalgamul de suprareligiozitate și exhibiționism laolaltă. Revenind la sala de sport, peste tot există butoane de panică, iar un aparat nou pe care l-am descoperit aici, este cel care vibrează pe diferite frecvențe, scuturând un pic din celulită și din calorii. Faină treabă. Numai că eu mi-am simțit până și toate plombele zdruncinându-mi-se în gură. Mi-aș lua unul din ăsta și acasă. Bilă albă!
Altă lume. Alte obișnuințe. Aceeași noi, care alegem cum să ne ducem zilele. Iar de multe ori frumosul este chiar în creanga de flori care ne iese în cale dimineața. Doar să avem timp să ne oprim și să o admirăm.
Pentru că la un moment dat îmi ieșisem din ritm și nu postasem o lună de jurnal londonez, luna trecută s-au împlinit douăzeci de luni londoneze, dar abia luna aceasta o lipesc în jurnal pe cea de-a douăzecea scrisă. Pornit dintr-o joacă, dintr-un prea plin al unei lumi noi și a multor întrebările despre cum e acolo în Anglia, jurnalul a devenit o parte din capitolul meu de emigrant, din viața mea până la urmă.
Celor care merg pe ideea fixă că ”Noi de-acasă nu plecăm!” nu pot să le zic decât că acum câțiva ani eram în aceeași oală cu ei. Era cald și bine în Clujul meu – nici cald nici rece, numai bun. Pe malul minunat al Someșului, printre oamenii mei. Viața, însă, își are cotiturile ei. Unii de necaz, alții pentru noi oportunități, iar alții doar pentru noi provocări iau drumul străinătăților. Indiferent de motivul plecării noastre, am ajuns la o singură concluzie, într-o seară, după ce participasem la expoziția de pictură a talentatei noastre prietene Lucia, că oameni sunt peste tot și cei care se aseamănă se și adună până la urmă. Așa că frica unei singurătăți în exil este una nemotivată. Ieși din casă, implică-te activ în viața socială și în cea culturală, mergi la evenimente și în câteva luni vei avea agenda plină de oameni noi. Iar eu sincer, exact cu frica asta m-am luptat. Este adevărat, că acum câțiva ani buni, celor veniți printre primii, ușor nu le-a fost. Acum însă, români și moldoveni găsești mai peste tot. Am până și în clasa celui mic o mămică de la Botanica, din Chișinău. Așa că problema a dispărut între timp de la sine.
La acea expoziție am înțeles că sub un clar de lună plină ne-am adunat aici și fete de la Chișinău, și colege de la Cluj, și colege de cameră chiar și din cămin (nu știu dacă e noroc sau nu, că își amintesc cam mult prea multe din trecutul tumultuos) printr-un cumul de mai multe coincidențe frumoase. Iar prieteniile noi, la așa depărtare, se leagă repede și zic eu, altfel. Drumurile ne-au dus unde au vrut ele și ne-au adunat aici, la mii de kilometri distanță. Spunem și noi bancuri, povestim, chicotim și pe la evenimente, dar și în pub-uri englezești cot la cot cu irlandezi roșcați și cu poloneze machiate strident, cu scoțieni și englezi, cu ruși și albanezi. Ce mai contează? E bine dispusă toată lumea. Atmosfera asta dezinvoltă, gălăgioasă, în care fiecare face ce vrea, știe să se relaxeze și să lege discuții rapide cu vecinul de la altă masă este o caracteristică a atmosferei de aici. Să o testați măcar o dată, recomand! Iar apoi toți merg pe la casele lor și își caută de familii și de rutina zilnică, până la următoarea ”șezătoare” de suflet. Noi, fetele, deja ne-am făcut o agendă de evenimente la care să mergem, iar unde ne-au părut puține – le-am inventat noi. Unde scrie că nu e voie? Nu aștepta alții să o facă pentru tine. Trăiește clipa!
De fapt, unde voiam să ajung. Că toate riscurile unei schimbări majore scot la suprafață și fețe neașteptat de frumoase. A unei lumi neobișnuit de colorate și de fermecătoare, diferită față de cea văzută de pe pervazul de acasă, unde stau liniștite pe raft jucăriile copiilor încă din primele luni, primii dințișori și primul smoc de păr tuns. Unde ți-ai lăsat albumele cu pozele din studenție și în dulap rochiile pentru ”când voi mai slăbi”. Unde erau toate atât de stabile și previzibile.
La ele puteți reveni oricând. Cheia de la casă tot în geantă este. Praful nu e greu de șters. Oamenii adevărați – nu te vor pierde prin lume. Dovada faptului e că am fost la o bună prietenă la Paris, reușind să îi văd pe toți cei dragi de acolo, iar aici ne-a vizitat o altă prietenă, de la București, tot în această lună. Nu se pierd oamenii în era Facebook-ului. Numai să încăpem în rochii și să nu ne strângă papucii. Că drumuri încă multe vom avea în viață. Până atunci – lumea asta e prea frumoasă ca să o cunoaștem doar de la televizor.
Îndrăzniți, chiar și dacă nu veți reuși, măcar veți spune după – ”am încercat”.
De scrii sau nu ai timp pentru scris – luna trece. Am dat să număr timpul de când suntem în Londra și am înțeles că sunt tocmai douăzeci – luni de altă viață și de nou.
Altfel este acum față de aceeași perioadă a anului trecut, când încă nu prea cunoșteam nici fețe și nici oameni. Aveam mult mai mult timp de scris și de făcut poze prin oraș. De meditat și de făcut curat printre gânduri. Integrându-te tot mai mult pierzi un pic din acea liniște datorită incognito-ului de la începutul unei vieți noi. Acum am mult mai mulți prieteni, sună telefonul des, am întâlniri și evenimente. Am vizite pe la colegii de clasă a copiilor și ieșiri în parc. Chiar și la cinema am fost și de e scump de îți pică rău filmul – 18 lire biletul. Și la colțul blocului am ajuns să pierd mai mult timp cu vecinii – dat fiind ca ne cunoaștem deja și copiii se joacă împreună.
Luna a fost rece, dar frumoasă. Am oscilat între două realități, fiind plecată și în vacanță la Cluj. Vacanță, vorba vine. Am mers să rezolvăm câte s-au adunat din vară – la firmă cu renovatul și noi angajări, la apartament cu tot felul de problemuțe gospodărești.
Am prins și la Londra, un pic de Românie la ICR, înainte de plecare, unde am mers să vizionăm un film cutremurător, cu Florin Piersic Jr în rolul principal – ”Moon Hotel Kabul”. Bănuiesc că subiectul nu este unul străin realității și asta mă îngrozește de-a dreptul. Tot în acea zi am admirat și expoziția lui Bogdan Mihai Radu, câștigătorului de anul trecut al premiului întâi la ”Oxford International Art Fair”. Minunate picturi. Câți români talentați reușesc să se afirme în Anglia! E de bine! Bila neagră e că am ratat niște scriitori români veniți la ”The European Poetry Festival ” și vorba aia, lucrurile ce nu le trăiești la timp, nu le vei trăi niciodată. Așa e când cotidianul cu grijile lui te aglomerează.
Pendulatul acesta între două realități mă face să compar mereu – cum e aici și cum e acolo. Cu astea m-am obișnuit, însă, cumva. Dar când fac comparație între câte s-au schimbat in România în doar opt luni de când nu am mai fost pe la Cluj, discrepanțele îmi par foarte mari. Pornind de la covrigul de un leu pe care nu îl mai găsești decât la 1,5 ron și de la faptul că în urma unui anunț pentru angajare au curs apelurile telefonice de la oameni care au plecat din firme și fabrici închise, sunt în șomaj sau nu și-au mai ridicat salariile de trei luni – realitatea din România alarmează. Ziceam să mă satur și de struguri românești, că sunt mai gustoși și mai ieftini, dar tot turcești la peste două lire kilogramul am găsit la hipermarketuri. Salariile românești, însă, nu sunt ca în Anglia. Până și tariful la taxi a crescut, la cel de noapte mă refer. România – încotro??? Bilă neagră, din păcate.
Clujul, însă, primește una albă. Ba chiar mai multe. Prea frumos se dezvoltă toate pe plan local, chiar și de e totul foarte scump. Mai ales chiriile.
Noroc că nu am stat în chirie, grație unei idei ingenioase de a ne schimba cu casele cu vecinii noștri deveniți într timp buni prieteni, astfel încât în aceeași săptămână ei au fost la Londra în apartamentul nostru, iar noi am stat la ei în apartament. ”Schimb de mame” am vrut să zic exact ca în emisiunea aia de mai demult. Dar nu – schimb de case. Experiența e chiar una foarte plăcută și ieftină. Am mai trăit-o cu o franțuzoaică cândva și ne-a plăcut. M-a impresionat atunci utilizarea la maxim a spațiului din casa ei, patul etajat cu dulap dedesubt, cada de dimensiuni reduse și rafturile de cărți în WC. Și mai ales bucătăria cu tot ce poate conține ea, diferită de cea a unei moldovence. In frigider – legume și cașcaval. Baghetă și nuci pe masă. Multe sticle de vin și diversitate mare de cafea. Cam atât. Păi cum să nu rămâi suplă și mereu fericită? Acuma, că vor fi mesaje toată ziua de genul ”care e parola de wi-fi”, ”unde mai aveți ulei” (că eu de gătit oricum nu mă las), ”aveți prin casă vreun stick”, ”cum pornește cafetiera”, ”care e numărul canalului cu desene” vor face parte din experiența care îți vot face cunoștință și cu un alt habitat. Mai vezi și cum mai e pe la alții. Recomand cu drag.
Din nefericire, sau nu, că niciodată nu știi cum e mai bine, dacă tot fac mereu comparații, am ajuns să văd și cum funcționează serviciul de urgențe londonez, de data aceasta pe propria piele. Atunci când ai accese de vertij o dată în România și, apoi, peste doi ani – la Londra, ai ce compara. În afară de faptul că îți fuge pământul de sub picioare și nu știi pe ce lume ești, că aici, că dincolo, personalul medical în ambele cazuri a fost la înălțime. Atât în Cluj, cât și aici, s-a intervenit prompt, cu multă răbdare și profesionalism, doar că în Londra cei de la Ambulanță aveau la ei toate aparatele necesare ca sa te conecteze și să îți măsoare pulsul, să îți facă electrocardiograma, să îți ia nivelul zahărului din sânge și să îți măsoare febra cu un termometru (unul sublingual). Diferența e că nu aveau la ei nimic medicamente. M-au urcat în scaun mobil și m-au dis la urgență ca să mi se perfuzeze medicația necesară. De băut nu se punea problema – vertijurile sunt mereu însoțite de vomă.
În Cluj medicii aveau, însă, o trusă plină cu de toate și au intervenit pe loc cu perfuzii, chiar acasă, agățând-o de un suport improvizat. Ce s-a putut face mai mult în Anglia? Teste. Imediat ajunsă la spital iar au luat-o de la capăt – temperatura, analiza de sânge, electrocardiograma și tensiunea. Dar, a intervenit și o altă echipă care a efectuat niște teste pentru urechea internă, bănuită de vertijul agresiv. Medicii, tineri mai toți, se scuzau pentru fiecare manevră pe care trebuiau să o efectueze și care îmi trezea vreun discomfort, explicându-mi fiecare pas și cerându-mi permisiunea pentru fiecare mișcare. La cât de rău îmi era – știam măcar că sunt pe mâini bune. Și asistentele asiatice mici și cu ochii înguști erau foarte politicoase, scuzându-se pentru injecțiile dureroase ce urmau a fi administrate. Până și plapumele cu care am fost învelită erau noi, de un verde pal și frumos mirositoare. Și totul curat lună. Iar recipientele pentru vomat – erau asemănătoare gofrajului de ouă, doar că în formă de pălărie. În momentele de revenire ne-am și amuzat pe seama lor cu fiică- mea – omul meu de bază la spital, susținerea căreia și, mai ales grija, m-au făcut să înțeleg că am copilă mare deja și că în viață lucrurile se întorc înzecit.
Așa că voi oferi trei bile albe sistemului medical de la urgențe dar și una mare pentru Ruxanda mea. Cu vanilie și căpșuni 🙂
Poze în spital, din păcate nu am avut cum să fac. Prea se învârteau toate în ochii mei. Și va mai fi nevoie de timp ca să își revină. Am făcut o poză cu punga de medicamente care mi-a fost dată de la farmacia spitalului și a costat 9 lire – suma fixă pentru orice medicație primești din spital, indiferent de cantitate sau diversitate (chiar și de e mai ieftin). Interesantă abordare. Acuma chiar îs curioasă – am pierdut sau am câștigat la bani?
Am, în schimb, o poză cu o farfurie decorativă găsită la magazinul de caritate, cu imaginea monumentului Ștefan cel Mare din Chișinău. Cum o fi ajuns la donații, nu știu. Luna viitoare vă anunț dacă a cumpărat-o cineva pentru 3 lire. Până atunci aștept soarele Londrei cam zgârcit primăvara asta, în schimb au înflorit ciorchinii de glicină și înnebunesc privirile diversitățile de flori și plante.
Noutăți? Da, la școală au indicat cu vopsea pe asfalt direcția către secretariat și mai ales viteza – SLOW, ca să nu zică nimeni că nu a știut că nu e voie să te îmbulzești, iar eu am descoperit un produs nou foarte util, odată cu venirea căldurilor. Deodorante-bile pentru pantofi. Încercat-testat-mulțumită!
Și ultima – s-au trezit eșarfele și turbanele în mine primăvara aceasta. Eh, 40-ul…
Gânduri Despletite 