Hoinar-hoinărel

7 mm pot salva situația

96379594_2885653084850167_3348048803914579968_n

Am tot amânat-o cu scrisul pentru că ziua este imposibil. Cu toții au nevoie de laptopuri pentru teme, iar seara au nevoie de mamă și de filme privite împreună că, deh, dacă la școală cel mic mai socializa cu prietenii, acum încerc să compensez partea de comunicare lipsă. Vorbim despre Dungeons & Dragons, despre filme de pe Disney Channel, despre Heartstone si Youtube-ării preferați ai noii generații. Nu mă întrebați cum îi cheamă, că nu le rețin numele.

La un moment dat, vorbind despre caractere (persoanje) care au abilități (capacități, adică), Mihai m-a întrebat ce abilitate aș vrea să am, dacă mi s-ar oferi posibiltatea să îmi aleg una. Să mănânc cât vreau, mai ales noaptea, și să nu mă îngraș, i-am zis din prima, fără să stau pe gânduri. Copchilu a făcut ochii mari de mirare și mi-a zis că există altele mai șmechere: să te teleportezi cu puterea minții, să poți deveni invizibil, să ai viteză supersonică. Nu, i-am zis. A mea e mai tare decât toate astea luate la un loc. Copilul a plecat în cameră la frate-so un pic dezamăgit. Poate acolo va avea mai multe șanse să dialogheze cu cineva din secolul lui, totuși.

De ce azi mi-am făcut timp să scriu? Pentru că bucuria mea de a prelua, într-un final, laptopul și de a privi un film bun s-a blocat la minutul 11. Motivul? Celălalt copil își descarcă un joc care va mânca tot netul timp de o oră bună. Prin urmare, când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Acu-i acu’. Azi voi scrie!

Există o parte bună în toată această nebunie cu statul acasă, pentru că, în sfârșit, avem timp să ne și ascultăm. Nu întâmplător am pornit această postare cu un crâmpei din dialogul mamă-fiu de care cu siguranță îmi va fi dor peste ani. Încă are nevoie să îmi împărtășească secretele și trăirile, nedumeririle și cele mai sincere „Mam’, te iubesc”, în cele mai neașteptate momente. Iar asta se simte ca o miere pe gâtul inflamat. Și este cea mai scumpă abilitate a lui, dar nu îi zic, ca să nu conștientieze și să mă aibă la degetul mic.

Se pare că după o perioadă în care am gestionat situația cât de cât, lucrurile încep, totuși, să scape de sub control. Stresul temelor nepredate de profesori, care acum au căzut pe umerii părinților, fișele interminabile cu tot felul de direcționări către link-uri care nu merg, internetul suprasolicitat și care cade mereu, mâinile iritate de atâta săpun antibacterian, cheile care prind rugină de atâta scufundat în dezinfectant și de mirosul căruia deja mi s-a acrit și încă câte și mai câte care reduc din rezistența psihicului la stres. Ca dovadă, unul dintre vecinii mei a început să fumeze în baie, probabil fiindu-i rușine să iasă în fața blocului, și ne inundă și nouă băile cu miros de duhăneală. Sigur că nu a recunoscut fapta, atunci când am mers cu rugămintea de a înceta, pentru că ni se împut halatele și prosoapele. Pe de altă parte, îl înțeleg. Dacă nu aveam suficientă valeriană în casă, nu știu dacă nu mergeam și eu după un chiștoc pe la el. Sau să fi fost, totuși, vecina, cea cu patru copii??? Ce îmi place la englezi este că își mențin mereu calmul și optimismul. Iar desenele cu curcubeie de pe la geamuri, întâlnite tot mai des, denotă acea solidaritate că „totul va fi bine”.

96585379_2578831309037135_1558205441974992896_n

Ca să îmbine anti-bacul cu dezinfectantul, fiul cel mic al meu mi-a făcut un amestec de apă de gură cu săpun anti-bacterian și m-a asigurat că dacă dispare din magazine dezinfectantul, el a descoperit rețeta home made și ne vom descurca de minune. Pot dormi liniștită în această privință. Experimentele lui sunt deja o obișnuință a familiei. Noroc că măcar le pune bilețele cu „nu e de mâncare”, să ne prevină când dăm de ele pe rafturi sau în congelator. Mai demult, congela fire de păr în apă ca să vadă dacă devin casante când îngheață.

Am inventat o nouă modalitate de a „dezinfecta banii”: pușculița pentru „frumusețe”. În ea aruncăm monedele, cică pentru a nu ne atinge de ele o vreme, dar … acolo vor și rămâne. Exact cum se întâmpla cu banii pe care îi munceam pe deal, la cules petale de trandafiri, când eram elevă: după trei zile de chin, la careu, eram anunțați oficial că banii vor merge în „fondul păcii”. 🙂

96148624_803826240021937_6647276413927817216_n

Școala online ne pune capac, și nu mă refer aici la consumul de toner și de hârtie, comandate deja a doua oară într-o lună. Studiem epoca Victoriană, unghiurile și decimalele, adverbele și adjectivele. În sfârșit, știu și eu ce fac ei la școală, dat fiind că toate caietele lor sunt ținute în clasă și avem acces la ele doar o dată la jumătate de an, la ședință. Măcar acum, într-a cincea, am descoperit cum scrie copilul meu și de câte ori se ridică de la masa până termină un exerecițiu. Știți, mai bine nu aflam câtă muncă organizatorică și ce răbdare de chinez bătrân trebuie să ai…

După pandemie, le-aș ridica învățătorilor un monument în Piața Marii Adunări Naționale, unde toți părinții, vicitime emoționale ale molimei, să poată aduce flori în semn de respect pentru ceea cu nu apreciau la justa valoare. S-ar strânge un mal de flori pânâ la Piața Centrală, cu siguranță. Acum îmi explic de unde avea tatăl meu atâta răbdare, fiind Profesor Universitar. A și scris un cântec foarte cunoscut în Moldova – ”Iubiți învățători”, în cinstea tutror cadrelor didactice.

Ca să ne mai detensionăm un pic și, mai ales, ca să ne plângem în grup, am făcut o tradiție din a ne întâlni online cu fetele din grupul „был бы повод”, la un pahar de vorbă, de nu ne mai ajung cele 45 de minute programate pe Zoom și tot prelungim, și iar prelungim, și iar prelungim ședințele. Am descoperit, însă, că:

  1. pe timp de pandemie nu se mai poartă sutien prin casă;
  2. nu se machiază nimeni mai deloc (doar una din 7 a făcut-o, pentru că a fost nevoită să iasă din casă);
  3. papucii de casă și pijamalele au devenit must have-ul acestei primăveri. Și da, s-au aprins discuții pro și contra referitor la vaccinuri.fete

Mama mea, blocată de aproape două luni aici, la Londra, în casa fratelui meu, s-a reînvățat să meargă pe bicicletă, pedalând pe toate străduțele cu cele două nepoțele. În curând va pleca la Chișinău. Așadar, dacă veți observa o doamnă elegantă, mergând pe bicicletă pe la Ciocana așteptând ca mașinile să îi ofere politicos întâietate, să știți că e mama și a fost școlită la Swindon. Apropo, e obișnuită ca mașinile să îi vină din altă direcție, așa că…

De gătit, gătim, evident, mai multe ca până acum și mai diverse. Fiică-mea, de atâta plictiseală, a ajuns să mă întreacă la idei, mai ales la cele dietetice, și aici mă refer la gogoși și pâinici împletite în șase. Mai convertim greșit dozele de drojdie uscată în cea proaspătă, mai greșim gradele de la cuptor, că prin rețete îs şi cu Fahrenheit-ul, dar bunătățurile tot bune de tot ies.

Degeaba mi-am mutat nasturii de la rochie ca să câștig 7 mm. Apropo, cu această ocazie am realizat că am aceeași cutie de biscuiți, în care țin acum acele, încă din primul an de căsnicie, adică din… o-hoooo, anul 2000. Și am găsit mosor pe care scrie prețul în copeici (numai că nu se mai vede cifra) și unul pe care scrie „Ațe Odorhei”. E purtată prin lume cutia: Chișinău, Cluj, București, Londra. E un bun cu valoare sentimentală. Trebuie să cântăresc serios cui o voi lăsa prin testament. Bănuiesc că generația tânără, care habar nu are cum să coase un nasture, se va bate la sânge pentru ea.

Apropo, că tot se apropie 20 de ani de la ziua nunții și am discutat cu prietenele mele despre faptul că voi ajunge o mireasă grasă după pandemie: Facebook-ul mi-a și furnizat câteva sugestii de rochii. Mărimea XXL. Băieții lui Zuckerberg au ajuns mai răi decât KGB-ul. Degeaba mi-am închis în grabă contul de pe Odnoklasnniky (o rețea socială similară a rușilor), că și Facebook cam tot asta face acum, adică „monitorizează”.

Așadar, atenție mare! Avem toate șansele ca anul acesta, când, într-un final, vom putea intra în mare, să se ridice nivelul apei mult peste limita normală a anilor trecuți!

Să vă puneți prosoapele mai departe!

Hoinar-hoinărel

Mirosind leușteanul prin mască

95101073_826934924470264_4416719671697342464_n

Dacă e să mă plâng că ne este greu să stăm într-un apartament fără balcon, cinci persoane, ar fi de prisos, pentru că mi-e mereu gândul la vecinele mele care au câte patru odrasle și nu trei, și de vârste mult mai mici decât ale mele. Nu știu prin ce minune se pare că ele rezistă. Ba mai mult de atât, se tot scuză de gălăgia care o fac micuții lor sau de plânsetele care se mai aud. Știți ce? Nu mă derajează deloc, pentru că de fiecare dată mă gândesc că, slava Domnului, nu eu trebuie să îi legăn. Mi-am legănat suficient zilele și nopțile, tinerețile și răbdarea. Așa că totul devine mult mai ușor de suportat atunci când compari.

Mai am momente când mă plictisesc, asta până cnd aud următoarea sirenă de pe autostradă și îmi imaginez medicii care depun efort acolo, în ambulanță, și bolnavul care poate că nu mai știe dacă e între viață și moarte ori de rudele acestuia care au rămas acasă să spere. Și atunci nici plictiseala nu îmi pare grea de suportat. Intru pe net să văd câți infectați avem în Brent, cartierul nostru din Nord-Vestul Londrei: 1 055 cazuri dintr-un total de 392 140. Parcă nu e așa de grav, îmi zic, dar cifrele, totuși, mă sperie. Mai ales că, două zile la rând, ambulanța a tot venit la scara blocului nostru.

Recunosc că mă mai plâng de numărul interminabil de tăvi pe care le coc pentru familia mea: cartofi pentru cartofarul cel mic, carne porție triplă pentru adolescentul care face mușchi (acasă, evident, de când nu poate merge la sală) și mâncare vegetariană pentru adolescenta care zice mereu că are burtă și s-a îngrășat. Mă uit chiorâș și îmi amintesc adolescența mea. Conchid că peste ani va înțelege cât de nerecunoscătoare cerului îi este acum. Ei, dar toate am trecut prin asta. Este și rândul ei. Degeaba aș zice ceva că, deh, ce știu părinții?

Și, da, să nu uit de sărmanul soț care se mulțumește cu „dă-mi ce n-au vrut să  mânânce astăzi copiii”, dar, fă-mi te rog, și o salată. Și uite așa gust din una, din alta, din a treia și mă mir că am ajuns să intru pe Google, să șterg din căsuța de căutare „sos beshamel” și să caut  cât ar costa „shape wear for woman”. Mai pe românește: chiloți elastici până-n gât ca să îți ascundă „efectele secundare” ale pandemiei. 10 lire. Hai că punem în coș că să fie pentru când vom ieși din nou în libertate. Și iarăși mi se taie cheful să mă plâng – omul nu de greutăți se îngrașă.

Singura chestie de care nu mă plâng, dar ar trebui să o facă cei din jur, este starea de irascibilitate care mă cuprinde tot mai des, mai ales de când s-a trecut la temele on-line cu copiii: unul nu are conexiune bună, altul e iritat că le dau prea mult să învețe singuri, iar al treilea, cel mai comod dintre toți, tot caută scuze să nu refacă fișa pe care a scris și strâmb, și greșit, spunând că, pe viitor, scrisul de mână va dispărea și că îl pun acum să facă lucruri total inutile. Cum de nu pot pricepe că ei sunt altă generație? Ce e cu această metodă veche și demodată pe care i-o cer? Nici măcar cifrele 7 și 9 nu se scriu în Anglia cum o făceam noi la școală noastră din Antichitate. Șaptele, fără bețișor la mijloc, iar nouăle, fără codiță jos. Și se scriu de jos în sus și nu invers.

Aici clachez. Înțeleg cât de mult subestimez răbdarea cadrelor didactice și mi-am promis cu prima ocazie să i-o și zic învățătorului celui mic, simpaticului profesor Mr Antonio, care după o zi de stat cu copiii iese în fața școlii râzând și plin de voie bună. Oare ce le dau de băut la lunchtime, mă întreb?

Ne-am umplut timpul cu tot ce se putea și de lucruri de care n-am avut mereu timp: puzzle de 1 000 de piese, cubul Rubik, desene în cartea de colorat pentru adulți, curățat bijuteriile, ordonat dulapurile, făcut inventarul hainelor, al papucilor și, incredibil, dar adevărat, al șosetelor.

Am inventariat mapele din calculator, mailurile de pe gmail și am ordonat cărțile descărcate în PDF. Am dat de atâtea poze și texte vechi și uitate încât m-am bucurat ca un copil descoperindu-le.

Am introdus o metodă nouă de dezinfectare a produselor: scufundate direct în cada cu spumă. Unele s-au dovedit a nu fi etanșate bine și, astfel, am mai nimerit și produse cu iz de săpun, dar, mă rog, ca la pandemie, vom ști data viitoare să verificăm pungile mai bine.

Am gătit mâncăruri noi cu aluaturi dospite și foietaje, musacale și covrigi de Cluj, plăcinte moldovenești și sushi de la mama lor, pizza italiană și salată rusească cu seliodkă. Ne-am plictisit și de astea. Simt că mă irită și bucătăria. Plec și de acolo.

Merg în living să continui cu puzzle-ul. Acolo se ține ședință online la compania unde lucrează soțul meu. Îi cunosc deja după voce pe toți colegii lui de servici. Se comunică în mai multe limbi. Zilnic au loc ședințe interminabile în timpul cărora îi mai aduc câte un ceai sau câte o cafea, strecurându-mă pe după birou ca să nu apar în cadru și arătându-i și limba așa, ca să îl pufnească râsul în plină ședință și să nu priceapă nimeni de ce râde. Încerc să îl detensionez. Situația în toate companiile devine critică. Strategii, opinii, date, cifre. Ore în șir.

Plec și de acolo. În bucătărie nu mai vreau să intru. Mă ia cu amețeală când văd iar castroane și vase murdare. Începe să mă irite totul – vocile copiilor, subiectele discuțiilor, legănatul scaunului la masă, până și sunetul furculiței care atinge farfuria. Răspund acru la glumele pe seama mea, de care toți părinții de adolescenți sunt sigură că nu scapă și încerc să mă retrag în dormitor. Îi aud și prin ușă. Îmi pun dopuri în urechi. Dau să citesc. Hesse – prea complicat pentru stare mea, Cărtărescu – prea lung, Isac Babel – prea în rusă, Esinencu (carte adusă de mama de la Chișinău, scrisă în 1977, cu grafie chirilică) – prea… chirilică. Încerc poezie – prea scurtă. Astăzi nu a fost să fie.

Hai să scriu ceva, atunci, mi-am zis. Îmi deschid paginile cu ideile creionate și lăsate pentru când voi avea timp să le desfășor. Mai am nevoie de câteva texte pentru primul meu manuscris de versuri și nicidecum nu am avut timp să le conturez. Uite că acum am timp berechet.

Încep să leg idei. Se deschide ușa: „Mam, unde este șamponul nou de la magazin?”. La nici trei minute, iar: „Pot să nu mânănc azi orez da să îmi faci omletă?”, „Da tigaia e curată?”, „Ai trimis tema mea scanată profesorului?”, „Vezi că trebuia achitat ceva online la școală și nu am făcut-o!”, „Maaam! Adu-mi, te rog, hârtie igienică, că nu mai este” etc. Mai trec trei minute – liniște. Încă zece – liniște. Prea liniște. Ăsta chiar e semn rău. Trebuie să merg să văd ce fac. Normal – nu au mâncat orezul cu pește pentru că au dat de chipsurile ascunse. Misterul liniștii dubioase a și fost dezlegat.

Revin la laptop. Unde rămăsesem cu scrisul???

Înțeleg că nici acest leac nu funcționează ca altădată. Și îmi mai amintesc de vorbele asistentei de zbor de la ultimă călătorie spre Cluj: „În cazul puțin probabil al depresurizării cabinei, vă rugăm să vă așezați masca pe față, mai întâi dumneavoastră și apoi copilului”. Parafrazând: dacă vrei să îi ajuți pe cei de lângă tine, mai întâi ajută-te pe tine însuți.

Ies din dormitor și fac o declarație oficială – voi ieși afară!!!  „Mama, du-te și plimbă-te și nu te grăbi spre casă că ne descurcăm noi”, aprobă fericiți cu toții.

Și iată-mă echipată corespunzător. Un soi de prototip nou de ninja blond, cu șapcă, mască și cu manuși de cauciuc. Mi-am pus și un ceas la mână, să știu cât e ora, pentru că intenționat am lăsat telefonul acasă. Abonatul și-a luat lumea în cap și nu vrea să știe nimic și despre nimeni cât timp e la plimbare. Am redescoperit fixativul și rujul (chiar dacă am murdărit masca cu el mai mult), dar simțeam nevoia. Și am mai vrut mult de tot să îmi pun pantofi cu un pic de toc, dar era să fie prea din cale afară, mergeam doar în parc, așa că m-am lipsit de acest element glamouros. Tot mai bine e după 40 să îți pui un papuc ortopedic. Zis și făcut.

Evadez. Mă opresc locului și observ momentul despărțirii între iubita care a venit cu mașina până la blocul iubitului ei și îi transmite prin geamul lateral o oală cu supă. Li se alungesc codițele ochilor pe lângă mască, semn că și-au zâmbit, iar el, radios, înaintează cu castronul spre bloc. E și asta un fel de dragoste. O formă nouă sau, mai degrabă, una veche uitată. Îmi amintesc pasaje din Ion și Moromeții cu femeile care mergeau pe deal și le aduceau mâncare soților. Tot aia e. Doar că în variantă modern se cheamă „delivery”.

Pornesc spre parc. În fața mea, un domn care se uită mereu în telefon. În spate, o thailandeză. Păstrăm distanța regulamentară. Vreo 5-6 metri. Omul se oprește, butonând ceva îngândurat. Mă opresc și eu. Se oprește și thailandeza. Și uite așa până la prima intersecție. Deja ne apucă râsul. Cei de pe contrasens au preferat să treacă pe carosabil, doar să nu ne apropiem prea mult. „Ne ferim unii de alții ca de râie”, m-am gândit eu. Neplăcut sentiment, dar necesar.

În cale îmi iese o doamnă cu un cățel. Ooo, ăștia cu câinii m-au impresionat mereu. Nu știu ce e frigul iarna la șase dimineața, ce înseamnă ploaie, ce e lenea sau lipsa de chef și, mai ales, nu știu ce e aia greață când ridică de jos masa caldă și urât mirositoare lăsată de patrupedul lor și le duc în pungulițe până la primul coș. Probabil că nici nu știu nici ce e aia carantină. Nasol, ce să zic.

Ajung în parc și mă ascund în desișul plin de urzici și leurdă. Mai că mi-aș lua un braț acasă, de-o salată, dar știu că voi părea o ciudată. Mă mulțumesc să stau pe malul pârâiașului din parc, departe de sunete umane. Rămână aici să ascult păsările. Încerc să miros florile prin mască. Ciudat sentiment. Noroc de izul de leurdă care străpunge masca. Zâmbesc și eu. Miros de verdeață!!! Inspir, expir, inspir, expir, inspir, expir. În sfârșit, liniște!

Mă uit la ceas: a trecut doar o oră. Cum? Apoi îmi dau seama că nici săgețile ceasului de mână nu le-am mutat la ora de vară. Acum, oricum nu mai contează, noțiunea timpului s-a schimbat și ea.

Observ că vine spre mine plutind timid o rățușcă. Doar una. Unde e stolul, ca de obicei? Până și rațele păstrează distanța regulamentară, îmi zic. Mi-am imaginat cum este să treci prin toată această perioadă de unul singur și mi sa făcut dor de nebunia din casa mea.

92997161_797998370723678_3117453285397626880_n

Hoinar-hoinărel

Depresia emigrantului urmată de rafturile goale

89046444_345689416347994_3565670269907369984_n

Din luna august am tot adunat poze în telefon, ca să am ce pune pe blog în încercarea de a continua jurnalul Londonez. Ei, ia-tă că s-a adeverit ceea ce îmi spuneau și alți emigranți: ”Scrie acum, când totul este nou și interesant, pentru că mai apoi îți vor părea toate parte a normalității și nu vei mai simți nevoia să tot descrii și compari”. Problema, însă, a fost și alta – declanșarea unui soi de stare depresivă, urmată de incapacitatea de a mai crea, dar, mai ales de a împărtăși starea în care intrasem.

Din păcate nu este un mit faptul că cei veniți din țările cu mai mult soare suferă pe termen lung de pierderea vitaminei D și încep să cadă în melancolii. Cu siguranță că nu toți, dar, odată deschis acest subiect în discuții cu prietenii mei am descoperit că mai toți avuseseră asemena pusee și, culmea, majoritatea făcuse și tratament de-a lungul timpului, de când sunt stabiliți în Marea Britanie. La fel mi-a zis și interpreta, prezentă la consulatia medicală (o tânără din România) că simptomele întâlnite în cazul meu sunt comune în majoritatea cazurilor și că, mai poate fi efectul mai întârziat al stresului schimbării de țară și de obiceiuri, numită ”depresia emigrantului”. Nu prea cred că e și cazul meu, pentru că mi-a plăcut mai totul de când am veniti aici și ,de aceea așa și nu am înțeles cauza acestor stări. Mi s-au recomandat un set de analize și într-adevăr mi s-a depistat lipsă acută de vitamina D și de fier. Astfel, pînă să încep tratamentul cu D-uri și fier, nici un ceai de sunătaore nu mi-a fost de folos, decât așa, ca să nu zic că nu încercasem și asta. Am înțeles că problema este una cât se poate de reală și de atunci am devenit coșmarul familiei, alergând zilnic după copii și administrându-le vitamine, măcar până va aparea soarele și la noi pe stradă, că tare zgârcit la vedere a mai fost și anul acesta. O plapumă plumburie s-a așezat peste noi din septembrie și până în martie, însoțită de vânturi și ploi din alea de te pătrunde frigul până la oase. Nu degeaba avertizează și Ministerul Sănătăți de aici despre necesitatea vitaminei D în lunile ce conțin litera R – din septembrie și până în aprilie. Lecție învățată, dar, cam târziu.

Așa că așteptăm nu nerăbdare soarele.

Colac peste pupăză, pe când m-am adunat totuși să scriu despre depresie, a intervenit Coronavirusul. Nici nu știi acum care e mai periculoasă dintre boli și, mai ales, cum să lupți cu cea din urmă.

Nu, nu am intrat în panică, însă, observând că se golesc rafturile magazinelor, am decis să iau măsuri de precauție. Joi am fost să mă aprovizionez și eu. Miere de albina – ioc, șervețele umede – mai nimic, hârtie igienica – deloc (aici se pare că englezii au o obsesie), săpun – nimic, vitamina C – greu de tot am găsit și din alea scumpe. Ehinacea și Propolisul – la mare căutare. Nurofen – doar câte 2 cutii ne-au permis sa luăm fiecare. La fel s-au impus limite la doar câteva bucați din strictul necesar – geluri de duș, șampoane, etc.

Am cumpărat conserve de ton, ulei, conserve de porumb și de ciuperci, zahăr, orez, hrișca și paste. Ouă. Un sac de cartofi, ceapă și morcovi. Pastă de tomate. Fructe. Le-am depozitat în garaj. Sper ca rozatoarea neidentificata, care anul trecut și-a pus la uscat macieșe pe raftul de lemn să nu dea iama în cartofi și morcovi.

Repet că nu m-am panicat, ca dovadă că am fost și la un spectacol la teatrul rus, pentru că se juca Cehov si, totusi, în Londra încă nu e grad înalt de panică, dar, ca orice mamă m-am gândit mai bine să am rezerve, decât să nu mai am produse mai târziu.

89378386_199751801438921_3780939438146715648_n

La colegiul unde fac engleză, colegele mele și-au agățat geluri antibacteriene la genți. Asta acelea care s-au orientat mai rapid și au reușit să mai cumpere. Astăzi, însă, pe grupul nostru de WhatsApp vorbeau să facem o petiție și să nu mai mergem de luni la cursuri, chiar și dacă guvernul de aici nu a închis școlile și unitățile de învățământ. Au motivat decizia prin faptul că se așteaptă la un val mai mare peste o lună-două și că vor închide atunci. Nu poți ști dacă e corectă decizia sau nu – vom vedea pe viitor. Mască, însă, am început să port în locurile aglomerate, chiar și de surprind priviri sceptice câteodată. Acum alerg după copii prin casă și cu lingura de propolis și cu pastilele de vitamina C, că doar ne imunizăm, nu? Iar de la școală ni s-a comunicat că copiii vor merge să ia masa în grupuri mici, ca să stea departe unii de alții. La fel școala este dotată cu săpunuri anti-bac peste tot pe holuri, nu doar în toalete. Sperăm că ajută.

Probabil că, totuși, îngrijorarea mai mare ține de efectul colateral al acestui virus și anume criza economică pe care o va declanșa. Se plâng cei care au magazine, cabinete stomatologice, organizatorii de evenimente etc. că numărul de clienți e în drastică scădere și că, în curând efectele vor fi dezastruoase. Asăzi mi-a zis cineva că au fost anunțați de scăderea salarială cu 25% a tuturor angajaților din compania lor, iar în alte firme s-a convenit ieșirea prin rotație în concedii fără plată. Chiar și așa, consider, că pe termen lung, dacă nu trece epidemia în câteva luni (așa cum se anunță că va dispărea la temperaturile mari ale verii) se va ajunge la concedieri și falimente.

Prognozele sunt sumbre. Important e să ne ținem tari, să încercăm să ne imunizăm și să ne spălăm pe mâini cât de des putem. A mai trecut omenirea prin epidemii și mai grave și tot a supraviețuit. Mai ales că afară e o primăvară frumoasă cu magnolii și camelii care stau să plesnească în mii de culori, iar narcisele au invadat parcurile.

Soare-soare, frățioare, se pare că ești mai important decât mi-am imaginat vreodată. Ești tare așteptat în aceste timpuri incerte. Haide, fie-ți milă și cuprinde-ne!!!

89347206_2858003097620860_8271977394277974016_n

Hoinar-hoinărel

Răcoarea verii – raiul londonez

E o vară superbă pentru cei care nu iubesc să li se topească asfaltul de sub sandale și să lipească hârtii în geam pe timpul caniculei insuportabile. Vorbesc cu mama, vorbesc cu soacra, vorbesc cu prietenele apropiate – toată lumea se plânge de căldurile mari, în timp ce eu port în continuare aceleași haine din luna aprilie. Diferența este că de vreo două săptămâni îmi pun șapca în loc de căciulița de vânt sau, dacă e mai mult de 15 grade dimineața, las ștrampii și încalț șosete. Sandalele stau încă în așteptarea vacanței din Moldova. Aș mai fi găsit vreo două zile, acum pe la sfârșitul lui iunie în care să le port, dar nu legate.  De ce le-am mai cărat înapoi la Londra, nu știu. Anul acesta poate le las la mama.

Așadar, e o vară răcoroasă plină de evenimente culturale dar marcată de o mare dezamăgire în ziua votării, în care, porniți de la ora unu de acasă, am schimbat două locații ca să reușim să votăm și tot degeaba. Diaspora a fost nedreptățită urât de tot. Mi-a părut rău mai ales de cei veniți de la distanțe și mai mari care au stat câte 5 ore și așa și nu au votat. Cu siguranță a fost un truc organizat, iar asta nu a făcut decât să înrăiască spiritele și mai mult împotriva actualei guvernări din România, dacă mai există acel ”și mai mult” față de cât era deja. Bila mare neagră pentru organizatori.

65305590_1118227278366153_904414254478655488_n

Trecând peste incidentul urât, am avut parte de întâlniri cu doi scriitori. Primul a venit la școala copilului meu și le-a citit un capitol dintr-o carte, pe care apoi, desigur că toți au vrut să o cumpere. 8 lire pentru o bucată, semnată cu autograf și notată cu un bețișor pe o hârtiuță de către autor. Am numărat aproximativ 50 de cărți, cu tot cu alea vândute școlii. 50×8=400 de lire dintr-o…școala (sau lovitură). Bunicel debutul, aș zice. Câte salarii ar fi de-a mamei în Moldova? Cred că mă las de poezie și mă apuc de scris cărți pentru copii.

64492495_849209878786773_2704122026720755712_n

O altă lansare, dragă mie tare, organizată de Autograph România a avut loc într-o duminică. În cadrul acesteia Luminița Amarie și-a lansat cartea ”Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, editată la ”Casa de editură Max Blecher”, la care a participat și a luat cuvânt și Simona Năstac, o altă poetă pe care am avut onoarea să o întâlnesc aici, la Londra. S-a recitat poezie, s-a vorbit despre poezie, a plutit în aer poezia. Trăiri, dureri, răni, ”greața unui nou început”, ”nimic nu a rămas netrăit”  – veți descoperi o altă față a autoarei, fragile și puternice deopotrivă. Îi urez succes Luminiței, cu noul ei volum de poeme!

 

Poezie a curs și în sufrageria mea, într-o altă seară, când adunându-mi fetele, pur și simplu, fără nici un motiv (că doar ziceam și în postarea anterioară că viața trebuie trăită zi de zi, nu doar la ocazii) am recitat și am cântat. Ne-am premiat și am oferit medalii și distincții. Am râs de au auzit și vecinii de vis-a vis, dar am și plâns. Cum să nu plângi când Vica Demici cântă despre mama?

Viața ne-o colorăm noi înșine, cu acele culori pe care le alegem din paletă.

 

Iar într-un alt week-end, decât să stăm acasă, am ales să mergem la un concert de muzică folk, organizată de East European Cultural Centre, cu participarea lui Marius Batu. Am aplaudat, am cântat și noi, am făcut poze și uite așa am mai transformat o duminică într-o sărbătoare. Iar ca următorul week-end să nu fie pierdut fără noimă am fost la o expoziție de artă în aer liber, cu muzică live, unde am susținut-o pe pictorița noastră Lucica Boaghe. Tablourile Lucicăi mereu ies în evidență prin naturalețea și ușurința imaginilor, prin acel ceva din el, prin poveștile create și transmise prin culori. Nuferii nu i-am putut lăsa acolo. Prefer dimineața să mă trezesc pe marginea lacului, printre ei 🙂

 

Pe cel mic l-am dus într-o altă zi la Muzeul Designului. Pentru cei din Londra aș sugera să își ducă copiii. Este locul unde pot vedea un telefon descompus pe bucăți, o minge de tenis tăiată transversal pentru a i se vedea părțile componente, imprimante 3 D, calculatoarele vechi și siglele lor, cât și etapele în care au suferit îmbunătățiri și modificări de-a lungul anilor. Este uimitor și pentru adulți, ce mai! Mi-am amintit de generația mea, care încerca să distrugă și să taie în două mingile numite ”poprâgunchik” ca să vadă dacă are arc înăuntru sau nu. Sunt sigură că ați făcut și voi din astea.

 

Și da, mai fac, totuși, și altele, nu doar distracție. Cursuri, cursuri, scriu, citesc și iar cursuri. Fac un curs on-line, pentru a avea și aici o specializare în ceva și merg la cursuri de engleză, că doar omul cât trăiește învață. Iar profesorul nostru tortoșel George, cu trolerul său imens (când  roz, când verde) a devenit între timp un personaj haios, care ne răspunde cu răbdare, a câta oară, la aceleași întrebări. Engleza nu e o treabă ușoară, mai ales când intri în dedesubturile diferențelor dintre engleza americană și cea britanică. Poți să și mori. Bilă albă pentru George. Doamne câtă răbdare pot să aibă unii!!! (Să îl întreb oare ce pastile ia? Glumesc, desigur!)

65158220_754107204987271_9057893187527376896_n

Noutatea e că, anii se lasă cu câteva kilograme în plus, pe care nu îi mai arunci așa ușor, înfometându-te două zile, de obicei înainte de vreo nuntă. Așa ca am descoperit sala de sport cu piscină în apropiere și, desigur și diferențele față de cea de la Arena Cluj, unde am mai omorât o tentativă de a face sport regulat. Mi-a părut chiar potrivită separarea zonei unde se antrenează fetele de cea a băieților. Sincer, nu mă simt foarte bine  să am spectatori când mi se contractă toată fața de la exerciții și curge transpirația după doar 70 de calorii date jos. Mai mare jena, zău! Oi fi eu mai pudică, dar regula îmi place. Arăboaicele vin îmbrăcate până sus la sala de aparate și acolo am avut ocazia să văd cum își dau jos toate rândurile de straie, rămânând doar în maieu și eghării pentru sport. Au corpuri frumoase, ce să mai. Și înțeleg că au mare grijă de ele. Unele își păstrează baticele pe cap, la fel cum evreicele pedalează pe biciclete în turbane. Acolo, în sala de schimb a femeilor poți descoperi detalii interesante. Tălpi albe ale picioarelor negreselor, tabieturile de după bazin al unora, care își aduc toată masa de cosmetice după ele (până și diferite perii de păr ca mărime pentru a-și aranja părul ca la coafor) și femei lipsite de orice inhibiții, plimbându-se în pilea goală de la dulap până la centrifuga care scurge costumul de baie (am descoperit aici această minune), fără să se acoperi neapărat cu prosopul, așa cum face subsemnata inhibată de sechelele sovietice. Pot face chiar și un studiu de caz pe acest subiect – ”Comportamentul femeilor din diverse zone geografice”, dar nu cred că mai rezistă ai mei de acasă cu încă o cercetare. Asta ar fi fost, poate, totuși, una mai de interes public  – amalgamul de suprareligiozitate și exhibiționism laolaltă.  Revenind la sala de sport, peste tot există butoane de panică, iar un aparat nou pe care l-am descoperit aici, este cel care vibrează pe diferite frecvențe, scuturând un pic din celulită și din calorii. Faină treabă. Numai că eu mi-am simțit până și toate plombele zdruncinându-mi-se în gură. Mi-aș lua unul din ăsta și acasă. Bilă albă!

Altă lume. Alte obișnuințe. Aceeași noi, care alegem cum să ne ducem zilele. Iar de multe ori frumosul este chiar în creanga de flori care ne iese în cale dimineața. Doar să avem timp să ne oprim și să o admirăm.

Până luna viitoare, vă cuprind cu drag!

 

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Douăzeci de file de jurnal

20190503_155650.jpg

Pentru că la un moment dat îmi ieșisem din ritm și nu postasem o lună de jurnal londonez, luna trecută s-au împlinit douăzeci de luni londoneze, dar abia luna aceasta o lipesc în jurnal pe cea de-a douăzecea scrisă. Pornit dintr-o joacă, dintr-un prea plin al unei lumi noi și a multor întrebările despre cum e acolo în Anglia, jurnalul a devenit o parte din capitolul meu de emigrant, din viața mea până la urmă.

Celor care merg pe ideea fixă că ”Noi de-acasă nu plecăm!” nu pot să le zic decât că acum câțiva ani eram în aceeași oală cu ei. Era cald și bine în Clujul meu – nici cald nici rece, numai bun. Pe malul minunat al Someșului, printre oamenii mei. Viața, însă, își are cotiturile ei. Unii de necaz, alții pentru noi oportunități, iar alții doar pentru noi provocări iau drumul străinătăților. Indiferent de motivul plecării noastre, am ajuns la o singură concluzie, într-o seară, după ce participasem la expoziția de pictură a talentatei noastre  prietene Lucia, că oameni sunt peste tot și cei care se aseamănă se și adună până la urmă. Așa că frica unei singurătăți în exil este una nemotivată. Ieși din casă, implică-te activ în viața socială și în cea culturală, mergi la evenimente și în câteva luni vei avea agenda plină de oameni noi. Iar eu sincer, exact cu frica asta m-am luptat. Este adevărat, că acum câțiva ani buni, celor veniți printre primii, ușor nu le-a fost. Acum însă, români și moldoveni găsești mai peste tot. Am până și în clasa celui mic o mămică de la Botanica, din Chișinău. Așa că problema a dispărut între timp de la sine.

received_1700794993397829received_2170312963097021

La acea expoziție am înțeles că sub un clar de lună plină ne-am adunat aici și fete de la Chișinău, și colege de la Cluj, și colege de cameră chiar și din cămin (nu știu dacă e noroc sau nu, că își amintesc cam mult prea multe din trecutul tumultuos) printr-un cumul de mai multe coincidențe frumoase. Iar prieteniile noi, la așa depărtare, se leagă repede și zic eu, altfel. Drumurile ne-au dus unde au vrut ele și ne-au adunat aici, la mii de kilometri distanță. Spunem și noi bancuri, povestim, chicotim și pe la evenimente, dar și în pub-uri englezești cot la cot cu irlandezi roșcați și cu poloneze machiate strident, cu scoțieni și englezi, cu ruși și albanezi. Ce mai contează? E bine dispusă toată lumea. Atmosfera asta dezinvoltă, gălăgioasă, în care fiecare face ce vrea, știe să se relaxeze și să lege discuții rapide cu vecinul de la altă masă este o caracteristică a atmosferei de aici. Să o testați măcar o dată, recomand! Iar apoi toți merg pe la casele lor și își caută de familii și de rutina zilnică, până la următoarea ”șezătoare” de suflet. Noi, fetele, deja ne-am făcut o agendă de evenimente la care să mergem, iar unde ne-au părut puține – le-am inventat noi. Unde scrie că nu e voie? Nu aștepta alții să o facă pentru tine. Trăiește clipa!

De fapt, unde voiam să ajung. Că toate riscurile unei schimbări majore scot la suprafață și fețe neașteptat de frumoase. A unei lumi neobișnuit de colorate și de fermecătoare, diferită față de cea văzută de pe pervazul de acasă, unde stau liniștite pe raft jucăriile copiilor încă din primele luni, primii dințișori și primul smoc de păr tuns. Unde ți-ai lăsat albumele cu pozele din studenție și în dulap rochiile pentru ”când voi mai slăbi”. Unde erau toate atât de stabile și previzibile.

La ele puteți reveni oricând. Cheia de la casă tot în geantă este. Praful nu e greu de șters. Oamenii adevărați – nu te vor pierde prin lume. Dovada faptului e că am fost la o bună prietenă la Paris, reușind să îi văd pe toți cei dragi de acolo, iar aici ne-a vizitat o altă prietenă, de la București, tot în această lună. Nu se pierd oamenii în era Facebook-ului. Numai să încăpem în rochii și să nu ne strângă papucii. Că drumuri încă multe vom avea în viață. Până atunci – lumea asta e prea frumoasă ca să o cunoaștem doar de la televizor.

Îndrăzniți, chiar și dacă nu veți reuși, măcar veți spune după  –  ”am încercat”.

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Douăzeci de luni londoneze sau cum e să ajungi la urgență

De scrii sau nu ai timp pentru scris – luna trece. Am dat să număr timpul de când suntem în Londra și am înțeles că sunt tocmai douăzeci – luni de altă viață și de nou.

Altfel este acum față de aceeași perioadă a anului trecut, când încă nu prea cunoșteam nici fețe și nici oameni. Aveam mult mai mult timp de scris și de făcut poze prin oraș. De meditat și de făcut curat printre gânduri. Integrându-te tot mai mult pierzi un pic din acea liniște datorită incognito-ului de la începutul unei vieți noi. Acum am mult mai mulți prieteni, sună telefonul des, am întâlniri și evenimente. Am vizite pe la colegii de clasă a copiilor și ieșiri în parc. Chiar și la cinema am fost și de e scump de îți pică rău filmul – 18 lire biletul. Și la colțul blocului am ajuns să pierd mai mult timp cu vecinii – dat fiind ca ne cunoaștem deja și copiii se joacă împreună.

Luna a fost rece, dar frumoasă. Am oscilat între două realități, fiind plecată și în vacanță la Cluj. Vacanță, vorba vine. Am mers să rezolvăm câte s-au adunat din vară – la firmă cu renovatul și noi angajări, la apartament cu tot felul de problemuțe gospodărești.

Am prins și la Londra, un pic de Românie la ICR, înainte de plecare, unde am mers să vizionăm un film cutremurător, cu Florin Piersic Jr în rolul principal – ”Moon Hotel Kabul”. Bănuiesc că subiectul nu este unul străin realității și asta mă îngrozește de-a dreptul. Tot în acea zi am admirat și expoziția lui Bogdan Mihai Radu, câștigătorului de anul trecut al premiului întâi la ”Oxford International Art Fair”. Minunate picturi. Câți români talentați reușesc să se afirme în Anglia! E de bine! Bila neagră e că am ratat niște scriitori români veniți la  ”The European Poetry Festival ” și vorba aia, lucrurile ce nu le trăiești la timp, nu le vei trăi niciodată. Așa e când cotidianul cu grijile lui te aglomerează.

Pendulatul acesta între două realități mă face să compar mereu – cum e aici și cum e acolo. Cu astea m-am obișnuit, însă, cumva. Dar când fac comparație între câte s-au schimbat in România în doar opt luni de când nu am mai fost pe la Cluj, discrepanțele îmi par foarte mari. Pornind de la covrigul de un leu pe care nu îl mai găsești decât la 1,5 ron și de la faptul că în urma unui anunț pentru angajare au curs apelurile telefonice de la oameni care au plecat din firme și fabrici închise, sunt în șomaj sau nu și-au mai ridicat salariile de trei luni – realitatea din România alarmează. Ziceam să mă satur și de struguri românești, că sunt mai gustoși și mai ieftini, dar tot turcești la peste două lire kilogramul am găsit la hipermarketuri. Salariile românești, însă, nu sunt ca în Anglia. Până și tariful la taxi a crescut, la cel de noapte mă refer. România – încotro??? Bilă neagră, din păcate.

Clujul,  însă, primește una albă. Ba chiar mai multe. Prea frumos se dezvoltă toate pe plan local, chiar și de e totul foarte scump. Mai ales chiriile.

Noroc că nu am stat în chirie, grație unei idei ingenioase de a ne schimba cu casele cu vecinii noștri deveniți într timp buni prieteni, astfel încât în aceeași săptămână ei au fost la Londra în apartamentul nostru, iar noi am stat la ei în apartament. ”Schimb de mame” am vrut să zic exact ca în emisiunea aia de mai demult. Dar nu – schimb de case. Experiența e chiar una foarte plăcută și ieftină. Am mai trăit-o cu o franțuzoaică cândva și ne-a plăcut. M-a impresionat atunci utilizarea la maxim a spațiului din casa ei, patul etajat cu dulap dedesubt, cada de dimensiuni reduse și rafturile de cărți în WC. Și mai ales bucătăria cu tot ce poate conține ea, diferită de cea a unei moldovence. In frigider – legume și cașcaval. Baghetă și nuci pe masă. Multe sticle de vin și diversitate mare de cafea. Cam atât. Păi cum să nu rămâi suplă și mereu fericită? Acuma, că vor fi mesaje toată ziua de genul ”care e parola de wi-fi”, ”unde mai aveți ulei” (că eu de gătit oricum nu mă las), ”aveți prin casă vreun stick”, ”cum pornește cafetiera”, ”care e numărul canalului cu desene” vor face parte din experiența care îți vot face cunoștință și cu un alt habitat. Mai vezi și cum mai e pe la alții. Recomand cu drag.

Din nefericire, sau nu, că niciodată nu știi cum e mai bine, dacă tot fac mereu comparații, am ajuns să văd și cum funcționează serviciul de urgențe londonez, de data aceasta pe propria piele. Atunci când ai accese de vertij o dată în România și, apoi, peste doi ani – la Londra, ai ce compara.  În afară de faptul că îți fuge pământul de sub picioare și nu știi pe ce lume ești, că aici, că dincolo, personalul medical în ambele cazuri a fost la înălțime. Atât în Cluj, cât și aici, s-a intervenit prompt, cu multă răbdare și profesionalism, doar că în Londra cei de la Ambulanță aveau la ei toate aparatele necesare ca sa te conecteze și să îți măsoare pulsul, să îți facă electrocardiograma, să îți ia nivelul zahărului din sânge și să îți măsoare febra cu un termometru (unul sublingual). Diferența e că nu aveau la ei nimic medicamente. M-au urcat în scaun mobil și m-au dis la urgență ca să mi se perfuzeze medicația necesară. De băut nu se punea problema – vertijurile sunt mereu însoțite de vomă.

În Cluj medicii aveau, însă, o trusă plină cu de toate și au intervenit pe loc cu perfuzii, chiar acasă, agățând-o de un suport improvizat. Ce s-a putut face mai mult în Anglia? Teste. Imediat ajunsă la spital iar au luat-o de la capăt – temperatura, analiza de sânge, electrocardiograma și tensiunea. Dar, a intervenit și o altă echipă care a efectuat niște teste pentru urechea internă, bănuită de vertijul agresiv. Medicii, tineri mai toți, se scuzau pentru fiecare manevră pe care trebuiau să o efectueze și care îmi trezea vreun discomfort, explicându-mi fiecare pas și cerându-mi permisiunea pentru fiecare mișcare. La cât de rău îmi era – știam măcar că sunt pe mâini bune. Și asistentele asiatice mici și cu ochii înguști erau foarte politicoase, scuzându-se pentru injecțiile dureroase ce urmau a fi administrate. Până și plapumele cu care am fost învelită erau noi, de un verde pal și frumos mirositoare. Și totul curat lună. Iar recipientele pentru vomat – erau asemănătoare gofrajului de ouă, doar că în formă de pălărie. În momentele de revenire ne-am și amuzat pe seama lor cu fiică- mea – omul meu de bază la spital, susținerea căreia și, mai ales grija, m-au făcut să înțeleg că am copilă mare deja și că în viață lucrurile se întorc înzecit.

Așa că voi oferi trei bile albe sistemului medical de la urgențe dar și una mare pentru Ruxanda mea. Cu vanilie și căpșuni 🙂

Poze în spital, din păcate nu am avut cum să fac. Prea se învârteau toate în ochii mei. Și va mai fi nevoie de timp ca să își revină. Am făcut o poză cu punga de medicamente care mi-a fost dată de la farmacia spitalului și a costat 9 lire – suma fixă pentru orice medicație primești din spital, indiferent de cantitate sau diversitate (chiar și de e mai ieftin). Interesantă abordare. Acuma chiar îs curioasă – am pierdut sau am câștigat la bani?

58383561_1443912115787116_3254711227472936960_n

Am, în schimb, o poză cu o farfurie decorativă găsită la magazinul de caritate, cu imaginea monumentului Ștefan cel Mare din Chișinău. Cum o fi ajuns la donații, nu știu. Luna viitoare vă anunț dacă a cumpărat-o cineva pentru 3 lire.  Până atunci aștept soarele Londrei cam zgârcit primăvara asta, în schimb au înflorit ciorchinii de glicină și înnebunesc privirile diversitățile de flori și plante.

58761529_2281958898708220_3799386962633162752_n

Noutăți? Da, la școală au indicat cu vopsea pe asfalt direcția către secretariat și mai ales viteza – SLOW, ca să nu zică nimeni că nu a știut că nu e voie să te îmbulzești, iar eu am descoperit un produs nou foarte util, odată cu venirea căldurilor. Deodorante-bile pentru pantofi. Încercat-testat-mulțumită!

Și ultima – s-au trezit eșarfele și turbanele în mine primăvara aceasta. Eh, 40-ul…

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Vânt rece de primăvară

20190306_170357.jpg

Chiar și acum când scriu, suflă un vânt rece de îmi fluieră și prin termopane în casă. De fapt, prin acea mică aerisire pe care o au geamurile de aici. De când a venit primăvara – numai vânt și ploaie. Altfel este martie din acest an. Mai zgârcit la soare. Mai reținut. O fi aflând și ăsta despre Brexit și nu mai vrea să ofere mărinimos căldură din teama necunoscutului? Tot mai multe discuții și presupoziții referitor la efectele ce vor urma după intrarea bau-Brexit-ului în vigoare. Deja sunt schimbări. Contracte noi de muncă nu prea se mai grăbesc să facă angajatorii. De fapt, nici în România nu mai e ușor să mai iei oameni la muncă, la cât ajungi să plătești apoi pentru ei statului. Iar part-time-ul pe care l-au desființat a lovit rău de tot unele domenii. Multe firme au fost nevoite să facă schimbări sau să reducă din posturi. Ajustările nu sunt plăcute nici pe de o parte și nici pe de alta, dar devin necesare supraviețuirii. Și aici devii nevoit să te desparți de oamenii cu care ai muncit ani la rând. Neplăcut și dureros, de altfel.

De la știri aflăm că la intrare în Marea Britanie stau camioane de marfă la hotar și nu pot intra în țară. Încep niște blocaje. O prietenă care lucrează aici într-o fabrică mi-a zis că din 5 zile ale săptămânii au lucrat doar una. Pentru cei care nu au contract – treburile se înrăutățesc. Sunt plătiți doar pe zilele când este de muncă. Fiind mai toți cu chirii sau rate imense – nu îmi imaginez cum se va putea continua așa pe termen lung. Se așteaptă scumpiri la produsele de import, iar pe segmentul imobiliarelor e un suspans instalat de ceva vreme.

Suflă vânt rece în Anglia. Starea de frică începe să se resimtă. Necunoscutul mereu sperie. Dar să trecem și la altele mai vesele.

 

Că tot nu îmi trec durerile de spate, am mers sa fac niște investigații și aici. Curios lucru e că în România pe lângă kinetoterapie mi se recomanda fizioterapia și masajul. Surpriza (după o așteptare de mai bine de șase luni) a venit din faptul că în afară de exerciții fizice aici nu se recomandă nimic altceva. Cel puțin în cazul meu. Tonifierea mușchilor și grijă mai multă față de greutățile ridicate. Atât. Adică celelalte două ar avea efect de moment doar, iar problema oricum va rămâne. Așa ca am început și aici exercițiile în grup cu o mână de babuște (la care ești chemat după ce îți apare numele pe un panou) și a câta oară în viață m-am întrebat ce caut printre ele. Exercițiile mi-au părut ușoare, asta până când mi-am dat seama că oboseam la fel de repede ca și ”fetele” din echipa mea. Iar febra musculară de după prima ședință mi-a scos la iveală același adevăr – suntem generația echimozaților pentru care doar ședințele în grup nu sunt o soluție. Ar trebui schimbat ceva în stilul nostru de viață sedimentar înrădăcinat prea adânc deja. Aș zice că aștept să se încălzească ca să fac ceva mișcare prin parc, dar știu că e o minciună gogonată pe care nici nu o mai pronunț în glas. Am mai zis-o și în ani trecuți și chiar am și scris-o. Degeaba. Nici un fel de remușcări. Dar măcar recunosc că trebuie să caut o soluție, un stimulent ca să mă păcălesc cumva. Nici nu mai știu.

În metrou se cântă ca și înainte. Nu doar la acordeon. Sunt tineri cu chitara care îți învăluie inimioara cu multă căldură. Mai mare dragul să îi asculți. Mai fac câte o poză pe ascuns tot cu gândul că poate o fi vreun viitor Ed Sheeran care a cântat și el cândva prin metrourile londoneze. Cine știe? Mai arunc câte o monedă și merg înainte. Ieri, însă, unul dintre tinerii care cânta mi-a atras atenția. La Euston, unde e o încrengătură de mai multe linii colorate, în acel tunel lung, se auzeau strunele unei chitare. Ce mi-a părut diferit de data aceasta, a fost prezența unui aparat POS lipit cu scotch de boxă și un anunț prin care sugera posibilitatea plății cu cardul contactless. Asta ca să nu te mai prefaci că nu ai mărunțiș prin buzunare.  Am zâmbit apreciind ingeniozitatea. Apoi m-am întristat. Din moment ce tânărul a căutat o modalitate suplimentară  de stimulare a veniturilor, înseamnă că lucrurile nu merg tocmai roz. Însuși faptul că stă în metrou este un indiciu direct al unei nevoi acute de bani. Iar am ajuns la lucruri triste. Și am zis doar…

În altă ordine de idei la Londra continuă evenimentele culturale care aduc oameni frumoși din România. Am fost la lansarea de carte a lui Andrei Crăciun, iar zilele acestea se desfășoară târgul internațional de carte sub sloganul “Romanian Literature: a European Odyssey”/ „Literatura română: o odisee europeană”. Deschiderea de ieri a programului de la standul României (12-14 martie) a plasat literatura română în contextul patrimoniului cultural european.

Am avut norocul să ajung și la o expoziție de artă, care mi-a demonstrat încă o dată că arta este o chestiune subiectivă. Biletele de intrare au costat 35 de lire (noroc de invitații gratuite), iar tablourile făinuțe de altfel, dar pe care nu le-aș fi crezut vândute vreodată la prețurile afișate (de la 300 de lire până la 7000), s-au dus ca pâinea caldă. Din curiozitate, făcând încă un tur pe final, am văzut acele buline roșii pe chenarul cu prețuri, care indicau faptul că au fost vândute. Și erau exact acelea la care nu m-aș fi gândit (ca să nu zic că nu m-au impresionat). Da! Câți bani se pot face dintr-un tablou, cu nițel talent dar și cu un car de noroc!

 

 

Și da, mai am o veste bună. Un proiect de la guvern oferă cursuri pentru diferite specializări în mai multe domenii pentru cei care au făcut voluntariat în diverse firme sau instituții, așa că voi putea începe de luna viitoare un curs on line, în domeniul vânzărilor, ca să devin și eu specialist în ceva măcar, pe aici. În sfârșit am găsit și subiecte un pic mai optimiste. Din câte deduc, scriind acum, luna asta înclină mai mult spre tristețuri. O fi un coctail brexito-anemic de primăvară, dar se simte în atmosferă și nu pot nega existența lui. Și am mai promis că nu scriu doar la bine, ci ”și la greu”. Mă țin de cuvânt.

Vânt rece a venit luna aceasta și din Moldova. Lumea artistică a pierdut un tânăr, unul dintre cei mai buni regizori, dar, mai ales un om deosebit – Viorel Mardare. Nu l-am cunoscut personal, dar mobilizarea fără precedent de care au dat dovadă moldovenii, adunând în câteva zile suma de peste 170.000 de euro pentru tratamentul costisitor mi-a confirmat faptul că a fost un om apreciat de cei din jurul lui. Și nu doar pentru celebrele clipuri regizate în care și-a promovat atât de frumos țara. ”Eu nu știam că există atâta dragoste în jur!” afirma Viorel în una dintre postări, mulțumindu-le tuturor. Și a mai adăugat apoi, în ultimul dintre interviurile acordate, că viața trebuie trăită acum și să nu uităm să zicem mulțumesc la timpul potrivit.

Poate într-o altă țară i-ar fi fost pus diagnosticul la timp și ar fi scăpat. Poate, vorba veche, de ce ți-e dat nu scapi și oricum ar fi avut doar atâtea zile. Rămân multe de poate aici, printre oameni. Și un cont de facebook pe care a apărut de ieri mențiunea ”În memoriam”. Dar și o concluzie – azi și nu mâine. Mi-am mai confirmat-o a câta oară.

Și mai ales să mulțumim pentru ce avem. Chiar și pentru vântul rece londonez din primăvara asta…

 

 

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Jurnal nepunctual

Cum ziceam anterior, îmi vine tot mai greu să continui jurnalul londonez, pentru că toate de aici încep să îmi pară normalități. Totul ce părea până acum incredibil sau mult prea elegant prin părțile astea a lumii, acum au devenit pentru mine obișnuite. Nu chiar familiare, să nu exagerăm, dar normale. De la faptul că iarăși, de la un centimetru de zăpadă căzut într-una din zile, s-au închis școlile și până la ploile mărunte ciobănești de scurtă durată, toate au devenit obișnuințe.

Totuși, continuă să mă uimească alte lucruri noi.

 

Am declarat pentru prima dată veniturile pentru anul trecut. Frumos, on-line, completând fișe peste fișe, așteptând coduri de accesare prin poștă, dar fără a sta la mii de cozi. Simplu și elegant. Eh, ca la englezi.

Am descoperit cursuri de aerobic (sau cum s-o fi numi) în biblioteca de la Kingsbury, unde un grup de femei trecute de prima tinerețe se distrau de minune, urmărite cu atenție de un grup de tinerei trecuți și de al doilea val de ani, fapt care îmbujora ambele tabere. Frumos? Nu?

52156581_1033419783510922_3822332438864986112_n.jpg

Dar mai mult continuă să mă uimească sistemul educațional (mă repet a câta oară) care vine în sprijinul părinților, de data aceasta cu organizarea unor cursuri gratuite pentru ei – de la cursuri de engleză și de calculatoare, până la gestionarea corectă a situațiilor de stres. La cel din urmă am fost o dată și atât. Nu m-a convins cu nimic doamna care preda (și care avea un singur copil) că știe mai bine decât o mamă cu trei sau cu patru copii (cum eram majoritatea celor înscrise) cum sa gestioneze situațiile conflictuale sau de criză care ne colorează viața minunată de părinte. Sfaturi de genul „alocați suficient timp pentru anumite activități”, „aveți răbdare” bla-bla-bla-uri citite de prin cărți și scrise cu siguranță de cineva dobă doar de teorii nu mă mai conving. Iar unul dintre momentele cu care ne-am confruntat la acel curs m-a convins că practica bate teoria definitiv. Doamna afirma că, dacă tot un anume lucru s-a produs inevitabil măcar să nu mai reacționăm urât la el ci să îl luăm ca atare. S-a murdărit copilul, a spart ceva, ne-am ieșit din programul propus – don’t worry – contează să respiri adânc și să rămâi zen. Suna prea bine, asta până când arăboaica de la curs, cea atipică, care își crește singură copilul, cu batic în cap dar cu piercing în nas și cu pantaloni gen ”military”, i-a povestit că ea așa și face: dimineața, încearcă să se organizeze cât de bine poate, doar că atunci, când își dă seama că oricum va întârzia, îi zice copilului ei să se relaxeze și ea merge să își termine cafeaua și țigara. Că dacă tot a întârziat, nu mai contează că e cu 5 sau cu 20 de minute. Dar contează că ea e zen. Recunosc că profesoara s-a cam pierdut. Exemplul urma teoria dumneaei, dar pe cât era de corectă – fiecare a gândit cum a vrut.

51426772_436738756864756_422901772957253632_n.jpg

La celălalt curs – The Computer Skills & Internet Safetly – s-a discutat despre pericolele jocurilor on-line și în general ale expunerii pe rețelele de socializare. Ce pericole se ascund în spatele ecranelor, cum putem monitoriza, bloca sau filtra accesul la informație a copiilor noștri – sunt subiecte chiar utile. Mi-a plăcut mult accentul pus nu doar pe cuvântul ”interzicere” ci pe cel de ”conștientizare”. Ne-au sugerat nu atât să îi spionăm pe copii, cât să discutăm cu ei despre pericole și o dată conștientizate ei însăși vor învăța să le evite. În același context s-a discutat despre un alt subiect sensibil – pe cât au voie copiii care au avut acces la informații mai precoce să le exprime celorlalți colegi de clasă. Sunt părinți care consideră că pentru odrasla lor (și fiecare își cunoaște mai bin copilul) anumite informații trebuie să vină mai târziu sau sub o altă formă. Și aici s-au încins spiritele: erau mame care ziceau că toate procesele naturale trebuie cunoscute de către copii și chiar și goliciunea corpurilor părinților nu este ceva de ascuns. Altele, însă, susțineau că toate trebuie aflate dozat, adecvate vârstei și tipului de copil. Doar părintele poate decide ce și când și că nu e neapărată nevoie să învețe anatomie pe corpul mamei sau al tatălui, ci e mai bine din cărți și din imagini. Câte bordeie – atâtea opinii, mai ales aici, unde e un mix de religii care obstrucționează și subiectul goliciunii trupului, acesta fiind considerat un lucru sfânt și personal. Cursul a fost chiar interesant.

51325619_350059249168830_1474683643921170432_n.jpg

Ultimul la care am mers chiar săptămâna aceasta este cel de engleză. Partea cea mai faină este că aici au putut veni și mamele cu copii mici. Școala oferea servicii de baby-sitting în camera alăturată, iar mamele au fost servite cu ceai și cafea și au putut învăța două ore. Gratuit și cu multă bunăvoință. Se mai întâmpla să fie chemată câte o mamă, că este ”tare supărat” copilul ei  (așa se exprimă aici, ca să nu zică că urlă) dar e și normal. Mamelor li s-a venit în întâmpinare și asta mi se pare de-a dreptul bestial. De ce nu am avut și eu cândva aceleași condiții? Câte aș mai fi reușit, mă gândeam. Dar asta e. Din curiozitate am cuantificat cam câte mămici eram și de prin ce lumi ne-am adunat: două moldovence (de la Botanica ambele), două românce, o lituaniancă, o poloneză, o albaneză. Câteva din Afganistan, două din Maroc, una din Turcia și una din Iran. Cam 14 în total, dacă nu am greșit nimic. Ne-au lipit stikere cu nume pe piept și cursul cu ceștile aburinde pe masă a fost foarte fain.

 

Însă, în școli există și cazuri mai puțin plăcute, ca cel al unui copil dintr-a șasea din școala lui Mihai, care a adus un cuțit la școală și a încercat să rănească un alt coleg, fiind blocat de un al treilea. Cel din urma s-a ales cu tăieturi pe mână. Sau al cazului cu țigara electronică în care, un coleg de al fetei mele mai mari, a adăugat marihuana. În al doilea caz nu s-ar fi aflat, poate, dacă unul dintre colegi nu exagera cu trasul în piept al aburului care i-a secerat picioarele și astfel a fost deconspirat. Așadar – adolescenții din toată lumea au manifestări similare. Cunosc cazuri multe și din România sau din Moldova. Ce apreciez este, însă, că școlile au luat atitudine de fiecare dată, exmatriculând făptașii.

În rest – aceeași oameni cu ochii în telefoane, aceleași mame care nu ezită să își pună copilul pe jos în spațiile publice (la noi ar fi primit o mie de obiecții și priviri dezaprobatoare), aceleași zile în care încerc să nu uit că sunt moldoveancă și să coc plăcinte cu varză murată și cu brânză pe tigaie și uite așa, viața ne duce înainte.

 

Hoinar-hoinărel

Șaișpe luni de viață fără de cusur

48426345_2154737634743731_3058368949314912256_n

Îmi vine tot mai greu, lună de lună, să scriu acest jurnal. Pentru că am început să mă obișnuiesc cu lumea în care am venit acum șaisprezece luni. Cu o altă normalitate și alte reguli. Cu agitația furnicarului din metrou și opulența clădirilor vechi, cât și cu toate sistemele bine puse la punct.

În primul rând noțiunea de Poștă a suferit mutații radicale. Am ajuns nu doar să accept că orice se poate pune în plic sau colet și trimis oriunde, ci, să și ajungă în condiții optime și în întregime.  Ai de transmis o carte cuiva – mai ieftin e să o pui la poștă decât să te cari cu metroul să o duci. Ai uitat la prieteni cheile – îi rogi să ți le pună în plic la Postă și în următoarea zi ajung la tine acasă și așa mai departe. Așadar Poșta mi-a devenit prieten fidel, mai ales că sportul cumpărăturilor on-line de pe Ebay și Amazon ne-a devenit familiar. Fiind distanțele mari și transportul scump – asta a devenit soluția optimă.

Nici faptul că iarna nu e iarnă și sunt 12 grade căldură nu mă mai miră, iar sandalele fetelor din metrou și spatele dezgolit al tricourilor contrastează doar cu vitrinele împopoțonate pentru sărbători. De altfel – nu în toate zonele, deoarece au mai tot fost revelioane de-a lungul anului. În septembrie a fost Rosh Hashana la evrei, iar în noiembrie a fost revelionul indienilor. Magazinele au fost decorate adecvat acestor sărbători, iar artificiile nu au încetat câteva zile bune.  De aceea nu mă miră deloc că spiritul sărbătorilor se simte altfel decât în țările cu un mix mai mic de naționalități și de religii.

 

 

Și ce nu mă mai miră mai deloc, dar mă irită destul de tare, este faptul că orice chichiță cumpărată va fi însoțită de o ditamai carte de instrucțiuni de utilizare. Nu se poate descărca cumva on-line? Câtă hârtie aruncată în vânt? Cum poate o oală cumpărată de la Ikea să conțină o broșură de 32 de pagini, tradusă în 29 de limbi, în condițiile în care scriitorii stau cu mâinile întinse pe la sponsori pentru o cărțulie de 70 de pagini editată în tiraj minim?  Cum de ne-am descurcat și fără instrucțiuni să punem apă pe foc până acum? Nu știu…

 

 

Am văzut, însă, pentru prima dată cum se mută civilizat oamenii de la o casă la alta. Fără cutii cu tot felul de etichete, de la chipsuri și de la medicamente (de unde a dat Dumnezeu sa faci rost de cutii), sau de la detergenți (că îți miros apoi hainele o lună de DERO). A parcat lângă casă o mașină mare. Angajații firmei intrau și ieșeau din casă cu cutiile cu același logo și de dimensiuni diferite. Proprietara, într-un pulovăr alb pufos, doar dădea indicații referitor la anumite detalii. Nu am văzut urme de scotch pe mâinile ei și markerul permanent după ureche pentru a scrie ”Cutia 3 camera copii” sau ”Vase de bucătărie – fragil!”. Cunosc coșmarul mutatului și mai ales, al încercării de a tria lucrurile copiilor, pentru că ei se dovedesc a fi brusc atașați de toate jucăriile (cu care nu se jucau de ani buni) și aici încep negocieri dure de tot. E drept că la vecina cu camionul a durat două zile. Dar totuși… Se pare că aici nu apelează nimeni la cumetri sau colegi să vină să îți care agoniseala de o viață și apoi prețul datoriei față de acesta să îți fie de multe ori triplu. Sau sub formă de reproș la vreo ceartă. Poate că e mai bine așa. Dar cu siguranță că nu cu toții își permit.

Acum două săptămâni am avut o zi a porților deschise la școală. Elevii care urmează să meargă la liceu și ar trebui să își aleagă un profil anume au avut posibilitatea să cunoască meseriile pe care le vor putea urma, alegând un domeniu sau altul. O idee foarte bună, de altfel, pentru că, alăturat li se comunicau și salariile pe care le poți obține alegând un anume domeniu. Fapt care a dus la schimbări de optică pentru cei indeciși. Dacă ești inginer și câștigi în medie 30.000 de lire pe an, ai putea să mai optezi și pentru modulul de chimie, dat fiind că inginerii chimiști câștigă 50.000 pe ani. Este opțiunea ta, dar îmi place că elevii sunt informați și ghidați către domeniile în care ar putea avea succes. Nu știu dacă ar fi de preluat ideea pentru școlile din România sau Moldova, că am senzația că pentru unele domenii se va ajunge să nu mai aplice nimeni, la ce salarii merituoase se oferă. Și asta după ani și ani de învățătură și masterate. Ajung să câștige cei cu școli profesionale mai bine decât cei cu universități. Unde s-a mai văzut așa ceva? Vom ajunge să ne lăsăm de meserii și să ne apucăm de taximetrie sau babysitting. Că cel din urmă, știu sigur, bate deja orice limite.

 

 

Oricum, cel mic și-a descoperit o pasiune din a face experimente și de a uni circuite, distrugând obiecte electrice de prin casă. Mi-e și groază de ce voi mai găsi prin casă, dar mai ales în frigider, cu mențiunea (măcar atâta) ”nu e de mâncare”. Ultima dată a fost vorba despre niște păr pus la congelat în apă, pentru a identifica dacă firul devine casant când e în cub de gheață, sau nu. Așadar – cred ca un inginer chimist voi avea deja în casă, dacă nu vom mai descoperi și alte pasiuni pe parcurs.

 

 

Altă ideea frumoasă ce mi-a sărit în ochi, este hand-made-ul pe care copiii îl fac la ora de ”muncă”, diferitele imagini din bucățele de cârpe, pe care apoi le unesc într-o mare operă de artă menită să împodobească pereții școlii. Ecologic și util.  De ce nu?

În altă ordine de idei, și aici închei cu școala, celui mic i-a fost schimbată învățătoarea în urma mai multor sesizări din partea părinților referitoare la atitudinea dumneaei față de copii. Înainte de a ști să predai, trebuie să te conectezi cu copilul, iar aici noua învățătoare mai avea de lucrat. Mamele au fost ascultate iar învățătoarea înlocuită. Clasa 4K s-a transformat din luna decembrie în clasa 4U – pentru că poartă inițiala numelui de familie al învățătoarei, fapt de care nu știam.

Și în rest – suspansul brexit-ului se face tot mai resimțit. Agentul imobiliar cu care am închiriat apartamentul s-a plâns pe numărul mic de vânzări și de stagnarea prețurilor. Deja câteva cliente de la shopul unde sunt voluntară și-au luat rămas bun zicându-ne că revin în țările lor (două erau sigur din Polonia) iar Mihai mi-a zis că a mai plecat ceva copil din clasa lui. Ce va fi? Nu știe nimeni. Cert este că prețurile cresc. Pâinea pe care o cumpăram cu 0.90 lire aici, acum e 1.10. Se simte scumpirea și la carne. Așa că – nu știu dacă e de bine.

Oricum – soluții sunt și pentru clasele vulnerabile – seara după ora 7 sunt reduceri de prețuri la magazine, iar dacă nu îți permiți mașină de spălat – speli la spălătoriile comune, introducând o fisă de 2 lire, cât mai schimbi o vorbă cu vecina, haina e deja gata. Iar multe familii stau împreună în aceeași casă, împărțind la comun bucătăria și băile. Asta e. Începuturile nu sunt ușoare nicăieri.

 

 

La fel ca în toată lumea, noii veniți se adaptează situației și descoperă că soluții sunt. Și de e greu – țara oferă oportunități de muncă și doar cel care nu vrea să muncească aici nu o face. În rest – fiecare încearcă să se adapteze, să evolueze, să se înfileteze și, mai ales, să evolueze. De-ați știți câți oameni și-au autodepășit aici propriile condiții fiind puși în situația de a supraviețui. Iar asta le-a fost un mare imbold și o mare lecție.

Și sunt acum aranjați și asigurați. Pentru că au avut curaj.

În rest – de ciudați e plină lumea. Dar oare mai sunt ei ciudați, sau, doar altfel și e dreptul lor???

 

 

Hoinar-hoinărel

Acceptarea diferențelor sau ce am învățat în 15 luni

47497775_668254660235822_2940731641913409536_n-e1543847554641.jpgLuna trecută am depășit un prag al vieții, sărbătorit aici, în străinătate. A rămas în spate un lung capitol abandonat, parcă, pe alte maluri. Se pare că viața ne împletește drumurile după un plan al ei, știut doar de ea. Și am înțeles că este inutil să i te opui și, mai ales, că mai am încă foarte multe de învățat.

Privesc șiroaiele de oameni din acest mix interminabil de culori, naționalități, religii și sorți, pe care i-a dus cărările și i-a înnodat aici, la Londra. Sau, poate, nenorocul. Ambiția, sau poate sărăcia. Deciziile proaste sau poate cele mai bune luate vreodată. Cert este că am întâlnit oameni care mi-au zis că, dacă nu ar fi ajuns aici acum câțiva ani, problemele de sănătate mai ales, cu care s-au confirmat ulterior, ei sau copiii lor, le-ar fi fost fatale dacă rămâneau în țările lor de origine. Și atunci, acești oameni au găsit o explicație a acelei decizii de a emigra, venită la un moment dat, ani în urmă. Asta m-a pus pe gânduri. Aparent, deținem ”hățurile” vieților noastre, dar, cazurile tot mai multe pe care le aud aici, povești triste dar nu numai, îmi demonstrează că mereu va fi un ”inexplicabil” care este mai presus cu mult. Și care decide pentru noi. Noi rămânând a fi doar un instrument în mâinile acestuia.

Știu copii cărora li s-au făcut transplanturi reușite aici, fără bani, iar medicația ulterioară, care e costisitoare și ea, este gratuită. Știu deja câteva cazuri de decese, în urmă cărora statul a ajutat mamele cu subvenții și pentru chirie și pentru copil, ca familia monoparentală să poată duce un trai decent. Inclusiv, acei copii cu autism pe care i-am văzut premiați în cadrul evenimentului de decernare a premiilor celor mai bui elevi de la școală, probabil că nu conștientizează că într-o altă țară ar fi fost marginalizați și batjocoriți. Iar familiile acestora etichetați pe viață. Iar țara în care s-au născut a fost decisivă pentru a se simți oameni integri, capabili să evolueze în ritmul lor, raportat la nivelul de dezvoltare cu care s-au născut. Așadar – norocul? Soarta? Sau de ce depinde până la umbră viața unui om pe acest pământ nemărginit? Și cât pot valora la un moment dat deciziile de strămutare, chiar și cele inexplicabile, luate în viață?

Comparam, la un moment dat, chiar și un simplu lucru, aparent nesemnificativ, dar care vorbește despre diferențe de percepție. Participând la petrecerea nepoatei mele Catinca, în Faringdon, am avut ocazia să observ comportamentul mămicilor de aici. Dintre toți copiii veniți a fost o fetiță care, a refuzat să intre în sală, în momentul în care a observat baloanele. ”Îi este frică de ele, de când a înțeles că atunci când le sparge altcineva, ea nu deține controlul și nu reușește să își astupe urechile”, mi-a zis mama ei. Nu a insistat în nici un fel, nu i-a zis mai ales clasicul ”Uite la alți copii că nu se tem!”  sau ”Vă rog să adunați toate baloanele, pentru că fiicei mele îi e frică!” cum ar mai proceda un anumit tip de mămici. S-au plimbat pe lângă sala amenajată, au mai povestit cu alți copii, care mai ieșeau de acolo, i-au adus gustări din interior fără să o forțeze nimeni sau să o facă să se simtă vinovată de frica pe care nu și-o poate stăpâni. Sau să o facă să se simtă ciudățică din această cauză. Și asta a fost. Un alt copil, a început să plângă când s-a stins lumina și a fost adus tortul, iar părinții l-au scos afară, explicându-i că imediat se va aprinde la loc și ei vor reveni. Nemaivorbind de simplu fapt că copiii sunt lăsați să își aleagă ei singuri hăinuțele, chiar și de nu sunt perfect asortate, cum ne-ar place nouă, mamelor, sau nu sunt adecvate evenimentului. Este alegerea lor și este încurajată. Atât. A, ce ar zice lumea??? Nu am observat să le pese nimănui de opinia celorlalți, copilul lor fiind mai important decât orice. Ce ziceți de astfel de atitudine? 

Copiii sunt diferiți și au dreptul să fie diferiți. Oamenii sunt diferiți. Se comportă și reacționează diferit pentru că E NORMAL SĂ FIE DIFERIȚI!

Mare, imensă chiar, diferență dintre societăți. De mentalitate. De educație. Nouă de ce ni se spunea că e ”rușine” să îți fie frică, că trebuie să fii viteaz și ”bărbat”, expresie preferată de mamele de băieți , ”să nu plângi ca o fetiță”- alt clișeu arhicunoscut și, mai ales, că trebuie să fii ca ceilalți copii. Unde este acceptarea ritmului individual de dezvoltare, adaptare și mai ales, de relaționare? Tot mai mult observ că modelele noastre de uniformizare și supunere erau greșite. De ”nu e voie” și conformare unor reguli impuse tot de noi, mamele. Exagerate. Mi s-a confirmat încă odată faptul că am instaurat noi înșine niște rigori, care mai mult au dăunat, atunci când, a nu știu câta oară ajungând la Serviciul de Urgențe în Londra, am văzut copii jucându-se oriunde doreau și cum doreau, chiar și cu capul pe podea, fără ca să fie ridicați și, mai  ales certați. (Am mai scris despre acest subiect în articolul ”Nu se poate!” de pe blog, la rubrica ”Nerv de mamă”). 

Încă mă mir de faptul că un coleg de-a fiicei mele, care venise în vizită, a intrat în bucătărie, unde pregăteam supa și m-a întrebat ce fac, cum mi-a fost ziua și mi-a povestit că mama lui la fel gătește supa. Apoi, i-a zis Ruxandei, de față cu mine, că are o mamă așa de tânără și că, e curios, la câți am născut-o? Întrebări dezinvolte, întrebări naturale. Comportament absolut firesc, pentru care eu , una nu eram pregătită. Cu atât mai mult cu cât, fiică-mea, mă anunțase telefonic că vine cu un coleg și cu o colegă la noi. Iar eu mă blocasem un pic, văzând că băiatul (care are 8 nume) era de culoare. De ce? Nu îmi explic. Era pentru prima dată când aveam un astfel de invitat în casă. Ulterior, când am întrebat-o, de ce nu mi-a zis că e de culoare, mi-a răspuns oripilată – ”Cum să iți zic la telefon, de față cu el, vezi că vin cu doi colegi, dintre care unul e negru?? Mama?? Ce contează asta? Oricum să știi că și-a dat seama că a fost primul copil de culoare care ne-a pășit pragul. Mi-a spus chiar că i-ai părut amuzantă, chiar”. Și eu care eram sigură că am reușit să fiu…relaxată 🙂

Acum, sunt mândră, că din mulțimea de copii care ies de la școală, este și Joseph, colegul Ruxandei, care mereu mă strigă de departe ”Hello, madame!” și îmi dă din mână, iar eu îi răspund mereu bucuroasă ”Hi, Joseph! How are you!” și înțeleg câte încă mai am de învățat despre oameni! Și, mai ales, despre naturalețe…

PS. În rest, e o iarnă caldă. Ieri au fost 14 grade și o mică ploiță. Flori peste tot și mai ales, ciupercuțe. Unele terase chiar și-au scos mesele afară și au pus meniul la vedere, iar ceștile de ceai aburinde au înmiresmat toată străduța…