De când am venit la Londra locuiesc în același bloc. Am scris despre vecinul meu John vorbitorul de rusă chiar și două povești – ”Vecinul” și ”Altfel de bătrâneți”. Este administratorul cu care mi-a fost ușor din prima zi, știind ce înseamnă ”zamâkanyie” și ”otviortkă”, că în engleză pe atunci – chiar că nici o boabă. Nu că acum ar fi mai multă, dar, mă rog. La fel am scris destul de des în #poveștirilondoneze de pe Facebook despre vecinele mele băbuțe – una ca una, de zici că a tunat și le-a adunat.

Astăzi, mi-a venit să fac un recensământ, tot stând închisă în casă și sătulă de mutat oalele de colo-colo, pentru că, între timp mai afli de una-alta și poveștile prind a se lega.

Așadar, vecina care deținea penthouse-ul și care avea 103 ani când am venit aici, a decedat la 104. Asta, însă, n-a încurcat-o nicidecum să îi tot facă aluzie administratorului John, de 70, care o vizita la azil, că dacă ar fi fost ea mai tinerică, eh, ce i-ar mai fi făcut…!!!!!

În locul bătrânei de la flat 8, care și-a chemat o prietenă la ceai, de abia am apucat să le prindem pe ambele de sub brațe, să nu se scurgă pe scări, v-am tot povestit într-o postare mai veche. Mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, iar apoi copiii au decis să o ducă la azil. Nu am mai băut cafeaua promisă și regret. În locul ei s-a mutat bătrânul din capătul străzi, care și-a vândut casa, iar acum, cât aceasta e renovată de noii proprietari, îi dă zilnic târcoale, ca o rândunică în jurul cuibului distrus.

Cea de la etajul de sus, care tot urcă și coboară pe scări, ca să nu se echimozeze, a mai rărit-o cu plimbarea. O fi din cauza Covid-ului, nu știu. Sau s-a plictisit să explice tuturor de fiecare dată că ea nu e nebună, ci doar își antrenează mușchii ca să nu se atrofieze.

Cea de lângă mine, de la flat 7, despre care vă ziceam că e mereu chitită și își primește în fiecare dimineața ziarul cu cafeluța în mână și rujul pe buze, are nici mai mult nici mai puțin 97 de ani. Am rămas mască ieri când am aflat. Nu are femeie care să o îngrijească. Se descurcă singură. ”Să știi că vin de multe ori la ea cu vreo problemă și îmi zice să revin peste 20 de minute, că ea nemachiată nu deschide ușa!”, mi se plânge John. ”Eu îi explic că am venit cu probleme tehnice, nu pe post de mire, da ea nu și nu. Dracul de babă ma pune să revin de fiecare dată. Ce caracter!!!”, conchide el. Cu toate acestea am aflat că a avut o viață grea. Văduvă, care și-a înmormântat ambele fiice, una dintre ele sinucigându-se. Cum, frate, să înveți să trăiești după așa ceva și de unde atâta chef de viață, nu îmi pot explica! Baba, pardon doamna, așteaptă scrisoare de la Regină, că cică așa primesc toți cei care împlinesc 100 de ani. Simt că și de-un chef se va pune la noi pe etaj. Și mai simt că va și dansa le el, zău!

Domnul de 50 de ani, cu care am făcut revelionul în 2019 și scriam că e grav bolnav a plecat la ceruri. Mama sa, de peste 80 de ani, care are casă vis-a-vis, nu știe nici acum. Crede că e plecat la Cannes, unde mai dețin un apartament. Așa a rugat să îi zicem și noi, dacă întreabă, îngrijitoarea indiancă, care locuiește cu ea. ”Are Alzheimer. Trebuie să o protejăm”, ne-a mai zis.

Ieri am aflat că John, care, apropo, le face cumpărăturile tuturor bătrânilor și bolnavilor de Covid din bloc, luându-și chiar în serios rolul de administrator, ne-a povestit că s-a certat cu baba de la 6. Pardon – doamna.

L-am întâlnit în hol și mă întreba dacă îmi place lampa pe care a schimbat-o și luminița verde pe care a adăugat-o ca să lumineze ghiveciul cel mare mai bine. Și apoi, mi-a arătat că a schimbat locul acestuia de pe măsuță, pentru că acoperea oglinda și nu ne vedeam bine în ea. Iata așa probleme existențiale îl măcinau la acea oră. Mi-a luat, ca de obicei, pungile din mână și s-a oferit să le ducă până sus. Totuși, există un fler aparte în educația de modă veche, cu obiceiuri demult uitate. Și uite așa, pe scări, a început povestea.

”Știi dracul de babă de la 6? Cea care v-a dat cheile când v-ați mutat și te-a instruit cu reciclatul? Cea la care i-am făcut cumpărăturile 4 ani la rând, că, vezi Doamne, nu are cine? Aia blondă? Care are frate și soră în zonă și fiu la trei stații distanță, da nu o vizitează nimeni? Păi uite, că am înțeles și de ce!”

Eu știu că poveștile lui John de obicei ajung pe facebook-ul meu instant, așa că am ciulit urechile. ”Pai uite, m-a trezit într-o noapte cu bubuituri în ușă, ca să îi aduc ceva din mașină. O hârtie care îi aparținea. Și nu a vrut să aștepte până dimineața. Eu m-am enervat, i-am adus hârtia și i-am zis atunci tot ce cred despre ea și că dacă moare, nu vin să o ajut. Că acuma înțeleg de ce a rămas văduvă, că fiu-so nu are nici o problemă la picioare de zice că nu o poate vizita, da și-a luat câine și îl plimbă mereu. La ea nu vrea să vină că… Și , apropo, aia de 97 măcar îmi deschide ușa chitită, da asta îmi ieșea în chiloți, de parcă în fața ei era un gunoi, nu un bărbat!” , mi se plângea John. ”Păi, ziceai că oricum te duceai pentru probleme tehnice, nu ca mire, ai uitat?” îl provoc pe John. ”Dar este, totuși, o diferență. La impactul meu emoțional v-ați gândit? Unele imagini îmi pot afecta viața sexuală apoi! Și așa am cărat-o o dată pe cea care a murit de la parter, că fiu-so de 40 nu putea, îl durea spatele, da eu la ai mei 70 adică pot, nu? Și apoi am visat grozăvenia mult timp. La mine nu se gândește nimeni? ”

De atunci mosul de 70 nu vorbește cu baba.

Baba, pardon doamna, că are doar 94 de ani, bănuiesc că a cam regretat pățania, dar cale de întoarcere nu mai era. Atunci a solicitat acel serviciu prin care i s-a montat o brățară cu un buton pe mână. Dacă cumva cade în casă, apasă butonul iar cei de la urgențe (care dețin un cod secret a unei cutiuțe cu chei, montate pe perete) primesc semnal și vin la bloc. Deschid cutia accesând codul, iau cheile și intră în casă. ”Ce, nu știață că așa se face cu bătrânii?” mi-a zis John, văzându-mi mirarea. ”Ei, da! Fix ca la mama la Ciocana!” îi răspund, iar el îmi ghicește aluzia. Cel mai interesant este că baba noastră a găsit ieșire din situație, numai că acum de câte ori îl vede îl strigă cu alt nume – Russel! ”Vezi cum face? Mă zădără! Se face ca a uitat cine sunt? Apoi asta e mulțumire? Da eu prima dată am tăcut. Da a doua oară am mers și am trimis-o la dracu! Da-da, cu toate manierele mele de Domn. În picioare nu mă las călcat. Drac de baba împielițat și asta!” De-atunci e liniște.

John s-a scuzat că mai are treabă prin bloc, că una dintre fetițele familiei cu patru copii, cu un etaj mai sus, s-ar părea că e bolnavă și merge să vadă care e treaba. Că dacă e Covid – să nu iasă din casă, că se va ocupa el de toate cele necesare, dar el trebuie să știe. Să mai dezinfecteze. Doamnele din bloc sunt pe conștiința lui. Chiar și de îs pline de draci!

La plecare i-am zis că mai am doar o curiozitate. De când ne-am mutat aici, adica de trei ani și jumătate, îmi tot zice că are 70. ”Asta cum o fi, John?” A zâmbit. Și mi-a zis doar atât ”Ok. M-ai prins. Am 71. Seară bună!”

Iată așa #povestirilondoneze, scrise din plictiseală și neputință, dintr-un bloc cu 7 etaje, în care sunt două apartamente de vânzare. Haidați la cumpărat, să mai ridicăm media de vârstă și poate prindeți cheful de peste 3 ani. De-am ajunge până atunci, că baba, pardon doamna, sigur va sufla în lumînări. Coafată, machiată, parfumată și cu ”Only you” pe fundal, așa cum ne-a obișnuit de ani de zile.