În seara de revelion, la orele 22.00 am primit un mesaj de la vecinul John: ”Păi, veniți? Vă așteptăm! Sunt cu gașca!”. ”Hai să mergem, ne-am zis atunci, împreună cu soțul. Sărmanii, sunt în vârstă și ar fi frumos din partea noastră să nu îi refuzăm. E greu, totuși, la bătrânețe!”
Am urcat spre etajul cinci, neștiind ce va urma. Ne-a întâmpinat gazda cu un zâmbet pe toată fața pe fundalul tabloului cu Marilyn Manroe din hol fixat pe un tapet neașteptat de roșu. Nu așa mi-aș fi imaginat că va arăta casa unui ”bătrân” de 70 de ani. De fapt, dacă nu știam câți ani are, nu i-aș fi dat mai mult de 60. ”Pentru că am divorțat la timp, acum 35 de ani”, zice el de obicei, atunci când aducem vorba despre vârsta lui. Apartamentul burlacului era amenajat în tendințe retro cu amprente de western – mobilier unicat, creat chiar de John, fost designer de mobilier. Sculpturi și opere de artă cu seminuduri și poze din reclame vechi. Colaje din bucăți de ziare, transformate în creații artistice și un pick up vechi cu viniluri. Cușetă îmbrăcată în piele de bivol, taburet cu picioare din cornuri de bovină și un aparat de telefon cu disc – toate se armonizau perfect și creau un spațiu destinat în totalitate confortului. Un fel de hedonism desăvârșit.
În jurul unei mese cu blat de sticlă și a unei veioze cu o pălărie retro în loc de abajur, mai erau patru persoane. Un alt vecin de vreo 57 de ani, divorțat și el, de la etajul 6, care avea trei copii, altul, de vreo 50 (cu semne evidente ale unei boli necruțătoare), o altă doamnă, Amalia (de maxim 55 de ani) – iubita gazdei și o franțuzoaică pe nume Roxane. Pe cea din urmă am remarcat-o imediat. Mi-a atras atenția disonanța dintre mâinile foarte zbârcite de femeie de 70 de ani, dar cu o față netedă și buze botoxate. Operații reușite, de altfel. Slabă băț, cu un corp ce părea mai mult băiețesc, dar cu o coafură ”bob” impecabilă. Pe masă erau două salate în vase mari de sticlă, un platou cu brânzeturi și multe fructe. Și vin alb. Bunicel, dacă e să mă întrebați despre cum a fost.
”Pălăria pe care o purtați e a dumneavoastră sau e a soțului?”. Nițel amețită de vin, Roxane m-a luat ușor pe sus, probabil, încercându-mă de înger. ”E de la candelabrul lui Steve!” i-am răspuns serioasă de tot, apoi cu toții am izbucnit în râs. Gheața s-a spart. Există între femei uneori așa un soi de comunicare, care stabilește din câteva fraze poziția interlocutorilor. Un fel de săgeți de testare a ”aluatului” din care faci parte. După o scurtă prezentare și, ca de obicei, urmată de o scuză pentru engleza mea proastă Roxane s-a apropiat să îmi zică ”mai în secret”: ”Știi ceva? Ia nu te mai scuza de engleza ta, după ce că vorbești și rusa. Și eu am învățat engleza în timp. Nu vezi că englezii ăștia nu sunt capabili să învețe nici o altă limbă străină? Uite la boy-frend-ul meu, cu care sunt împreună de 7 ani. Când l-am cunoscut – știa trei cuvinte și jumătate în franceză. Acum câte știe? Tocmai patru!” și a început să râdă satisfăcută de confesiune. De data aceasta săgețile și-au schimbat direcția către o altă victimă, iar eu devenisem complice.
Între timp, boy-frendul (am aflat ulterior că era fiu de fost mare mafiot, care pe timpuri a avut avion privat), un bătrânel de 76 de ani, a intrat cu cei doi ”copii” ai lor. Un chiwawa de 8 ani și un pomeranian de 14 ani. Alți copii nu aveau, decât că mai țineau și un iepure în apartament. S-a așezat confortabil în fotoliu cu câinii în brațe și și-a mai turnat un pahar de vin rece.
Pomeranianul rânjea cam hidos, de mi se făcea groază. ”Ei, ia te uită cum îți zâmbește! Te place evident” mi-a zis Roxane”, deja devenită un fel de prietenă. Ăsta e pozitivul familiei. S-a născut zâmbind!” l-a lăudat ea. Eu, însă, toată seara m-am înfiorat de acel ”zâmbet” rânjit ațintit spre mine dar și de apropierea tot mai evidentă a franțuzoaicei cu care, înțelegeam tot mai mult că nu avem subiecte comune de discuții.
Vecinul divorțat a schimbat vinilul. Muzica relaxanta a invadat camera. Cei de la masă savurau un desert tot plângându-se de ne-frăgezimea blatului, care nu era suficient de crocant. ”Nu trebuia cumpărat de la polonezi!” a zis John. Și-au exprimat apoi dezamăgirea și față de tarta cu fructe, fără să le pese de cum se va simți gazda. Un fel de franchețe ușor neașteptată. Franțuzoaica savura o țigară slim la geam, lângă jaluzelele roșii ale casei de burlac. Își mai turnase vin în pahar. Bolnavul ațipise pe canapea. Boy-frend-ul mângâia câinii, povestindu-ne despre temperamentul diferit al acestora și despre mâncărurile lor preferate. Amalia nu scosese o vorbă toată seara. ”Nu e iubita mea” ne-a zis John ulterior. ” Ne ținem de urât pe la evenimente, că doar viața e scurtă și trebuie trăită. Mie îmi plac mai tinerele. Și apropo, poate îi găsim și divorțatului o iubită? Ar fi bine! Și încă ceva. Ştiți că a murit bătrâna care avea penthouse-ul? Aia de 103 ani? Am fost sa o vizitez nu cu mult timp până să plece și știți ce mi-a zis? Că de era mai tânără cu 50 de ani – ehe, ce îmi făcea!!! Drăcoasă babă mai era!”
Din această atmosferă total străină nouă ne-a scos miezul nopții, în care am ciocnit șampaniile și am privit jocul superb de artificii. Apoi am urmărit de pe acoperișul blocului bubuitul de lumini și culori, cărora li s-au alăturat și copiii mei, măguliți de peisaj. Am făcut poze, ne-am urat de toate și am plecat pe la casele noastre.
Am sunat-o pe mama pe skype să îi povestesc pe unde am hoinărit, dar cuvintele ”sărmani” și ”bătrâni” parcă nu mi se mai dădeau rostite. Pentru că vorbeam despre iubite și boy-frend-uri cu oameni de peste 70 de ani, plini de sine și de planuri. Care, e adevărat, împărtășesc alte valori, dar știu să savureze viața până la ultima picătură de vin alb.
A doua zi a venit John să ne restituie o poșetă uitată. ”M-a sunat Roxane să îmi zică că a rămas impresionată de voi toți, mai ales de așa copii mari și deștepți. Faptul că vorbesc 3 limbi foarte bine și a patra la început a impresionat-o teribil. A rugat să vă transmit salutări”
”Mulțumim! Și noi am rămas impresionați de…de…cățeii ei, mai ales de cel care ”zâmbea mereu”, am sucit-o ca să ieșim frumos din situație.
Ce am înțeles din toată seara aceea este că trăim în lumi total paralele. În care fiecare își stabilește regulile și valorile. Lumi tot mai îndepărtate, comparând cu bătrânii de la noi și vârsta la care aceștia aleg să îmbătrânească. Căci, într-un final, despre alegeri este vorba…
Apreciază:
Apreciere Încarc...
