Pastile fără zahăr

Instinctul matern

57568488_2235239516805538_3329319392134561792_n (1)

Și a alergat mama cu pruncul de nici doi ani în brațe la spitalul din Căușeni: „I-a crescut febra brusc! Are probleme mari cu ficatul! Nu are voie antiinflamatoare! Dați-i antibiotic, vă rog!”. Disperarea mamei, venită în vacanță în Moldova din străinătatea în care a dus-o viața, era cu atât mai mare cu cât știa pericolul real la care este expus copilul, născut cu o problema la ficat. „La noi ăstea cu așa diagnostic trăiesc numai doi ani. Nu avem ce să îi facem!” i-a reproșat doctorița de gardă, supărată că i-a fost întrerupt somnul pe tura de noapte. ”Ia termometru și mai măsoară-i febra o dată, ce stai???”. Nici măcar la analize nu l-a trimis. Nici medicament nu i-a dat. Habar nu avea nici de care.
Instinctul matern a împins-o să fugă cu copilul la aeroport. „Bucureștiul, singura mea scăpare. Avioanele spre Londra zboară peste o zi. Mâine nu e zbor. Pierd copilul! Măcar până la București să ajung cu el!” și-a zis ea și dimineața a fost la București. Ambulanța i-a preluat din aeroport direct. Nu știe la ce spital au ajuns, dar medicii i-au făcut imediat analize și i-au scăzut febra înfășându-l în cearceafuri ude și reci. S-au ocupat impecabil și de mama epuizată. A contat enorm în acele momente.

Analizele au indicat gradul acceptabil de transportabilitate. Au fost duși la aeroport și îmbarcați spre Londra. După trei ore de zbor o altă ambulanță i-a așteptat în aeroport. Copilul a fost dus direct la spital și în câteva ore și-a revenit din agonie. Mama a reușit să ațipească și ea după două zile de nesomn. „Am trecut prin iad. Era să îl pierd. Înțelegi acum de ce nu mai vreau nici în vizite să mai merg în Moldova?”.
Previziunile doctoriței din Caușeni nu s-au adeverit. Băiatul are 7 ani și până și gradul de invaliditate oferit anterior i-a fost ridicat. E frumos, sănătos și fericit, chiar și de e sub supraveghere medicala.
Trauma mamei nu va trece, însă, niciodată…

Pastile fără zahăr

Telefonul pierdut (sau încrederea regăsită)

5783b0eb75b0e
Pe când părea ca tocmai se încheiase săptămâna cu bine, vineri, adolescenta mea a venit de la scoală fără telefon. L-a pierdut pe drum. Telefonul scumpișor – primit cadou de la o rudă. Am sunat de câteva ori – nimic. Cu toate că nici deconectat nu era. Apoi s-a deconectat. ”O fi rămas fără baterie”, se dădeau cu părerea cei mai optimiști din familie. ”Precis nu îi mai dăm de urmă. A fost deconectat în scopul ăsta”, ziceau cei mai sceptici. Toată seara nu a mai răspuns. ”Ce oameni răi”, am conchis cu toții într-un final. Dimineața a venit o prietena la mine și am rugat-o să sune de pe numărul ei. Cine știe? A răspuns un tip adormit că da, el a găsit telefonul ieri, care era pe silențios și că s-a deconectat în scurt timp, probabil pentru că sunasem noi mereu iar el nu îl auzea. L-a adus acasă și la pus la încărcat . Aștepta să fie sunat. Dar acum nu poate ieși să ni-l dea că e obosit. Va reveni el pe parcursul zilei. Sa nu îl sunam noi.
Scârba a trecut imediat în bucurie.

Am așteptat toată ziua. Nimic. Pe la șapte seara am început să sunăm. Nimic. ”Poate nu l-a luat cu el și e plecat de acasă”, ziceau cei mai optimiști. ”S-o fi răzgândit, pentru că se aștepta să pomenim de vreo recompensă”, ziceau scepticii. ”Măcar nu ne mai făcea iluzii deșarte”, am conchis într-un final cu toții.
Bucuria a trecut repede în scârbă.
Pe când resemnarea își arăta deja colții, iar natura umană fusese criticată pe toate fețele ei, sună telefonul meu, iar apelantul este ”fiică-mea”. ”Hello ”mami” (cum era salvat numele meu în telefon), how are you?” îmi zice o voce veselă de bărbat, iar eu am crezut că sună în bătaie de joc, ținând cont de tot suspansul pe care credeam că îl joacă intenționat cu noi. ”Precis vrea bani, da nu știe cum să mi-o zică” m-am gândit”. Omul s-a scuzat că lucrează pe tura de noapte și că astăzi a dormit toată ziua. Abia acum s-a trezit și ne-a întrebat dacă putem veni să îl ridicăm, că el are de mers la servici. Ne-a dictat codul postal și a zis că ne așteaptă.
”Ce imaginație bogată și distorsionată avem!”, au zis optimiștii. ”Cum ne-am dezvățat să mai credem în oameni!”, au confirmat scepticii. ”Stai să ne vedem cu el în mână!”, am concluzionat cu toții.

Scârba a trecut iar în bucurie.

Am mers noaptea pe străzile întunecate, pe lângă autostrăzi dubioase pentru a ajunge la locul cu pricina. Un tip tânăr cu alură sportivă, pielea măslinie și părul scurt creț a venit lângă bloc să ne dea telefonul. Fericirea din ochii fiicei mele l-au făcut, cred, să fie și mai mândru de fapta sa bună. S-a scuzat că nu a putut suna mai repede – era obosit după lucru. S-a oferit de două ori să ne ducă cu mașina înapoi acasă, că e noapte și frig. L-am refuzat politicos, zicându-i că și așa a făcut un lucru mare pentru noi.
”You are from?” ne-a întrebat la plecare. ”Moldova!” răspund eu ca de obicei. ”Romania!” – zice fiică-mea după același obicei. ”Și eu sunt pe jumătate israelian, pe jumătate irakian” zise băiatul. Vă înțeleg.
Nu știu ce anume a avut în vedere prin asta, dar noi am înțeles că oameni buni mai există. Și că de multe ori tragem concluzii pripite în privința ființelor umane. Oare chiar atât de mult ne-am dezamăgit de oameni???

Pastile fără zahăr

Tusea

blocuri_3_large
Aveam cândva un vecin, un băiat tânăr, rușinos și cu foarte mult bun-simț. Liniștit, educat și manierat. Era genul acela de băiat calm și echilibrat, de care orice mamă ar fi fost mândră. Iar orice mamă de fată și l-ar fi dorit de ginere.
Băiatul, evident, mai venea cu câte o domnișorică seara acasă, că de, tinerețea-i tinerețe. Felul omului de a fi, ADN-ul, își pune cu siguranță amprenta pe tot ceea ce face și mai ales, cum o face. În felul de a mânca, de a vorbi, de a-și face cumpărăturile de la magazinul de la bloc și de a-și întinde rufele pe balcon, adică în mare liniște. La fel era și când făcea dragoste.
Se auzeau doar suspinele ei, ale celei venite în vizita nocturnă. Sau ale lor, căci sunetele erau diferite și ca intensitate, și ca modalitate de a savura plăcerea.
O dată, de două, de patru, de șase ori. Nu am cum să îi reproșez omului, că, na, nu e vina nimănui că am amenajat camera copiilor perete-n perete cu dormitorul lui. Și omul în casa lui face ce vrea și de câte ori vrea, nu? Până într-o seară când a apărut un sunet nou. Tusea! După o repriză de suspin, venea una de tuse înfundată. Iar ofuri și țipete, iar o porție de tuse. O dată, de două, de patru, de șase ori. Nu mai știu cu care dintre ele exact s-a terminat partida, pentru că mi-am dus copiii în dormitorul meu, decisă, să discut, totuși, delicat, a doua zi cu el. Îl întâlnesc pe coridor și, încep, hotărâtă, până nu m-o lăsa curajul, să îi vorbesc:
-Mă scuzi că intervin dar, te aud de ceva vreme, tușind urât de tot! Te pot ajuta cu ceva? Sirop, ceai, miere? Am de toate. Pentru că eu, de când am copii, sunt pregătită permanent pentru răceli.
-A, nu, mulțumesc. Am început să iau de curând un expectorant. Mă scuzați dacă v-am deranjat. Se aude?
-Ei, se mai aude câteodată, mai ales seara, când se face liniște. E ora când le citesc copiilor înainte de culcare și știți CÂT DE SUBȚIRI SUNT PEREȚII de la bloc, nu? Dar nu e deranj, Doamne ferește! Îmi făceam griji pentru sănătatea ta!
Termin discuția prietenească, în speranță că am pus accentele cum trebuie și că omul, cumva, își va da seama încotro sunt îndreptate apropourile. Că numai despre tuse nu a fost dialogul nostru. Partea mea, cel puțin.
Peste vară, am plecat din oraș. După ce am revenit, am realizat că problema dispăruse. ”Cred că nu mai are nici o gagică pe moment”, m-am gândit.
,,A, nu, mi-a zis o altă vecină. S-a însurat, nu știai?”. Am apucat doar să zâmbim ambele.
Povestea asta ar fi fost de râs, dacă …
Pastile fără zahăr

Alte bătrâneți

20181231_235956În seara de revelion, la orele 22.00 am primit un mesaj de la vecinul Steve: ”Păi, veniți? Vă așteptăm! Sunt cu gașca!”. ”Hai să mergem, ne-am zis atunci, împreună cu soțul. Sărmanii, sunt în vârstă și ar fi frumos din partea noastră să nu îi refuzăm. E greu, totuși, la bătrânețe!”

Am urcat spre etajul cinci, neștiind ce va urma. Ne-a întâmpinat gazda cu un zâmbet pe toată fața pe fundalul tabloului cu Marilyn Manroe din hol fixat pe un tapet neașteptat de roșu. Nu așa mi-aș fi imaginat că va arăta casa unui ”bătrân” de 70 de ani. De fapt, dacă nu știam câți ani are, nu i-aș fi dat mai mult de 60. ”Pentru că am divorțat la timp, acum 35 de ani”, zice el de obicei, atunci când aducem vorba de vârsta lui. Apartamentul burlacului era amenajat în tendințe retro cu amprente de western – mobilier unicat, creat chiar de Steve, fost designer de mobilier. Sculpturi și opere de artă cu seminuduri și poze din reclame vechi. Colaje din bucăți de ziare, transformate în creații artistice și un pick up vechi cu viniluri. Cușetă îmbrăcată în piele de bivol, taburet cu picioare din cornuri de bovină și un aparat de telefon cu disc – toate se armonizau perfect și creau un spațiu destinat în totalitate confortului. Un fel de hedonism desăvârșit.

În jurul unei mese cu blat de sticlă și a unei veioze cu o pălărie retro în loc de abajur, mai erau patru persoane. Un alt vecin de vreo 57 de ani, divorțat și el, de la etajul 6, care avea trei copii, altul, de vreo 50 (cu semne evidente ale unei boli necruțătoare), o altă doamnă, Amalia (de maxim 55 de ani) – iubita gazdei și o franțuzoaică pe nume Roxane. Pe cea din urmă am remarcat-o imediat. Mi-a atras atenția disonanța dintre mâinile foarte zbârcite de femeie de 70 de ani, dar cu o față netedă și buze botoxate. Operații reușite, de altfel. Slabă băț, cu un corp ce părea mai mult băiețesc, dar cu o coafură ”bob” impecabilă. Pe masă erau două salate în vase mari de sticlă, un platou cu brânzeturi și multe fructe. Și vin alb. Bunicel, dacă e să mă întrebați despre cum a fost.

”Pălăria pe care o purtați e a dumneavoastră sau e a soțului?”. Nițel amețită de vin, Roxane m-a luat ușor pe sus, probabil, încercându-mă de înger. ”E de la candelabrul lui Steve!” i-am răspuns serioasă de tot, apoi cu toții am izbucnit în râs. Gheața s-a spart. Există între femei uneori așa un soi de comunicare, care stabilește din câteva fraze poziția interlocutorilor. Un fel de săgeți de testare a ”aluatului” din care faci parte. După o scurtă prezentare și, ca de obicei, urmată de o scuză pentru engleza mea proastă Roxane s-a apropiat să îmi zică ”mai în secret”: ”Știi ceva? Ia nu te mai scuza de engleza ta, după ce că vorbești și rusa. Și eu m învățat engleza în timp. Nu vezi că englezii ăștia nu sunt capabili să învețe nici o altă limbă străină? Uite la boy-frend-ul meu, cu care sunt împreună de 7 ani. Când l-am cunoscut – știa trei cuvinte și jumătate în franceză. Acum câte știe? Tocmai patru!” și a început să râdă satisfăcută de confesiune. De data aceasta săgețile și-au schimbat direcția către o altă victimă, iar eu devenisem complice.

Între timp, boy-frendul (am aflat ulterior că era fiu de fost mare mafiot, care pe timpuri a avut avion privat), un bătrânel de 76 de ani, a intrat cu cei doi ”copii” ai lor. Un chiwawa de 8 ani și un pomeranian de 14 ani. Alți copii nu aveau, decât că mai țineau și un iepure în apartament. S-a așezat confortabil în fotoliu cu câinii în brațe și și-a mai turnat un pahar de vin rece.

Pomeranianul rânjea cam hidos, de mi se făcea groază. ”Ei, ia te uită cum îți zâmbește! Te place evident” mi-a zis Roxane”, deja devenită un fel de prietenă. Ăsta e pozitivul familiei. S-a născut zâmbind!” l-a lăudat ea. Eu, însă, toată seara m-am înfiorat de acel ”zâmbet” rânjit ațintit spre mine dar și de apropierea tot mai evidentă a franțuzoaicei cu care, înțelegeam tot mai mult că nu avem subiecte comune de discuții.

Vecinul divorțat a schimbat vinilul. Muzica relaxanta a invadat camera. Cei de la masă savurau un desert tot plângându-se de ne-frăgezimea blatului, care nu era suficient de crocant. ”Nu trebuia cumpărat de la polonezi!” a zis Steve. Și-au exprimat apoi dezamăgirea și față de tarta cu fructe, fără să le pese de cum se va simți gazda. Un fel de franchețe ușor neașteptată. Franțuzoaica savura o țigară slim la geam, lângă jaluzelele roșii ale casei de burlac. Își mai turnase vin în pahar. Bolnavul ațipise pe canapea. Boy-frend-ul mângâia câinii, povestindu-ne despre temperamentul diferit al acestora și despre mâncărurile lor preferate. Amalia nu scosese o vorbă toată seara. ”Nu e iubita mea” ne-a zis Steve ulterior. ” Ne ținem de urât pe la evenimente, că doar viața e scurtă și trebuie trăită. Mie îmi plac mai tinerele. Și apropo, poate îi găsim și divorțatului o iubită? Ar fi bine! Și apropo, știți că a murit bătrâna care avea penthouse-ul? Aia de 103 ani? Am fost sa o vizitez nu cu mult timp până să plece și știți ce mi-a zis? Că de era mai tânără cu 50 de ani – ehe, ce îmi făcea!!!  Drăcoasă babă mai era!”

Din această atmosferă total străină nouă ne-a scos miezul nopții, în care am ciocnit șampaniile și am privit jocul superb de artificii. Apoi am urmărit de pe acoperișul blocului bubuitul de lumini și culori, cărora li s-au alăturat și copiii mei, măguliți de peisaj. Am făcut poze, ne-am urat de toate și am plecat pe la casele noastre.

Am sunat-o pe mama pe skype să îi povestesc pe unde am hoinărit, dar cuvintele ”sărmani” și ”bătrâni” parcă nu mi se mai dădeau rostite. Pentru că vorbeam despre iubite și boy-frend-uri cu oameni de peste 70 de ani, plini de sine și de planuri. Care, e adevărat, împărtășesc alte valori, dar știu să savureze viața până la ultima picătură de vin alb.

A doua zi a venit Steve să ne restituie o poșetă uitată. ”M-a sunat Roxane să îmi zică că a rămas impresionată de voi toți, mai ales de așa copii mari și deștepți. Faptul că vorbesc 3 limbi foarte bine și a patra la început a impresionat-o teribil. A rugat să vă transmit salutări”

”Mulțumim! Și noi am rămas impresionați de…de…cățeii ei, mai ales de cel care ”zâmbea mereu”, am sucit-o ca să ieșim frumos din situație.

Ce am înțeles din toată seara aceea este că trăim în lumi total paralele. În care fiecare își stabilește regulile și valorile. Lumi tot mai îndepărtate, comparând cu bătrânii de la noi și vârsta la care aceștia aleg să îmbătrânească. Căci, într-un final, despre alegeri este vorba…

20190101_000530.jpg

Pastile fără zahăr

”Fii mai bun” nu doar de sărbători

poza
Dacă e să vorbim despre bunătate și toleranță, că tot ne amintim să fim mai buni doar când apar în vitrinele magazinelor decorațiunile cu moși și reni, sau ouă colorate și iepuri, atunci am și eu o poveste.
La shopul de caritate unde fac voluntariat de un an de zile, atunci când lipsesc unii angajați, firma, care are peste 10 puncte de desfacere, trimite pe rotație pe cineva de la un alt magazin. În noiembrie, cum bine s-a simțit pe aici, datorită artificiilor interminabile cu ocazia Revelionului indienilor, colegul meu Mucash, indian în vârstă deja, dar care arată mult mai tânăr și vioi, probabil și datorită vegetarianismului pe care îl practică majoritate conaționalilor săi (mâncând mai mereu ouă fierte cu piper negru și turmeric, fructe și legume) a lipsit mai mult decât anticipase de la servici. Managera noastră, românca Marinela, pilonul tare al firmei, om sârguincios și inimos de altfel, mi-a prezentat-o pe înlocuitoarea venită pentru câteva zile în locul lui Mucash.
”Stela”, mi s-a prezentat cu o voce de bărbat ea sau el, că așa și nu am înțeles inițial. Și așa cum pățesc de fiecare dată când viața bate filmul, iar practica teoriile, s-a văzut pe fața mea suspansul. Bâlbâindu-mă și surprinzând privirea curioasă a managerei, am reușit doar să ies stângaci din situație, întrebând ”Stela cu doi de ”l” sau doar cu unul?”. Întrebare stupidă, dar nimic mai bun în acel moment nu puteam inventa pentru a estompa un pic din șocul evident și ridicolul situației. Stela mi-a răspuns calm și cu un zâmbet înțelegător, parcă căutându ea(el) însăși (însuși) scuză pentru situația creată, că e cu un singur ”l”.
”Drăcie!” mi-am zis ”A câta oară mă fac de minune în asemenea cazuri! Când m-oi învăța să îmi gestionez reacțiile. Parcă îs femeie matură, ce Doamne iartă-mă atâta!”
Îmi era ciudă pe mine dar și, mai ales, jenă. Stela s-a dovedit a fi o colegă (până la urmă din respect pentru alegerea ei, o voi numi la feminin)  cooperantă, harnică și înțelegătoare. M-a întrebat despre originile mele, despre copilași, despre vârstă și nimicuri din astea pe care le tot povestesc pe aici pe rotație, ca pe un disc stricat, de când am venit. Dar banalitatea dialogului a mai detensionat atmosfera, datorită măiestriei ei de a lăsa omului timp să o cunoască. Să se obișnuiască cu identitatea ei și cu politețea ei. Cu părul ei prins codiță și ochelarii cu ramă fină. Cu imaginea de femeie îngrijită, chiar și dacă anumite zone ale liniei bărbiei trădau rămășițe de barbă proaspăt rasă. Și cu vocea ei de bărbat care contrastau puternic cu imaginea.  Urmăream reacțiile clienților pe care îi servea, mai bine zis a lipsei acestora, obișnuiți fiind cu tot felul de minorități atât etnice, religioase cât și sexuale de pe aici și a câta oară m-am simțit sălbăticuță și necizelată. Și cu cât căutam mai mult să o evit, tocmai pentru că îmi era jenă că nu știu să gestionez corect și natural anumite reacții și, mai ales, priviri de ale mele (recunosc că pe furiș încercam să identific forma corpului și alte semne ale unei masculinități abandonate), cu atât mă simțeam mai prost. Și cred că ea își dădea seama. Dar îmi zâmbea mereu și îmi oferea ajutorul ei. Parcă îmi zicea printre cuvinte: ”Privește dincolo de aparențe. Privește că sunt bună, prietenoasă și mă ofer să te ajut. Privește că sunt Om înainte de toate!”
Ca niciodată am așteptat să se termine cât mai repede orele de voluntariat ca să plec acasă. Și nu, nu fugeam de Stela, care a fost o colegă excelentă pentru ziua aceea, nu ca Timmy cel de culoare, care vine mereu obosit, se eschivează să muncească și doar caută scuze ieftine pentru pauze de cafea și de mâncare, de parcă nimeni nu îl cunoaște ca pe un trișor cu vechime. Așteptam să plec ca să nu mai fac vreo gafă. Ca să nu o fac să se simtă prost din cauza privirilor mele nestăpânite. Asta e! La Ciocana la mama nu am întâlnit asemenea oameni. Și nici pe holurile Universității din Cluj. Ce pot să fac? Și, ca o presimțire rea – am gafat-o urât la urmă. Rugând-o pe o altă colegă să îi transmită niște umerașe Stelei, am zis ”Give him…eee…..to her …eeee” și am roșit toată, înțelegând că m-am dat de gol.  Am surprins și privirea ei pierdută. M-am scuzat pentru engleza mea groaznică, că am confundat ”lui” și ”ei” din cauza englezei vorbite prost, dar Stela a înțeles foarte bine ce trăda confuzia. Am ieșit repede pe ușă și am vrut să uit de incident. Dar nu am putut.
M-am pus în locul ei, iar prin ea, și în locul tuturor celor care sunt altfel, care fac notă discordantă și nu doar pe criterii sexuale. În locul tuturor celor care sunt diferiți, neacceptați sau neînțeleși. În locul celor de altă culoare sau apartenență religioasă. Cu alte filosofii ale vieții sau cu absența totală ale acestora. Diferiți de majoritate. Oameni cu aceleași drepturi ale aceleiași planete. Ei dau dovadă de multă toleranță față de privirile noastre curioase, în cel mai bun caz. Răutăcioase și chiar pline de dispreț, de cele mai multe ori. Dar noi? Cei ”buni și adevărați”???
Ce bine e că ne amintim despre toleranță doar când sunt vitrinele pline de reni și de iepuri… Toleranța nu are doar o singură formă și nu e doar de sărbători.
Pastile fără zahăr

Prețul verticalității

20264654_901942203277685_8880303217166365641_n

Noiembrie e o luna mult prea frumoasă ca să îmi permit să mă plâng de ea. Este luna nașterii mele, dar, am constatat ulterior, și a multor rude foarte dragi mie. În noiembrie e născută și mătușa Valentina Chirtoacă dar și unchiul Mihai Ghimpu, singurii rămași în viață pe linia paternă. Pe timpuri era luna petrecerilor în familia noastră mare până când, în anul 2000, tot noiembrie ni l-a luat pe unchiul Gheorghe. În ziua de 13. Atunci m-am supărat rău pe el. Ar fi putut să mai aștepte.

Gheorghe Ghimpu, pe lângă onoarea și norocul de a-i fi nepoată, era, în primul rând un luptător dârz. Exact acea dârzenie l-a mânat mereu să lupte pentru reunirea Basarabiei cu România, făcând parte din conducerea FNP-ului (Frontului Național Patriotic), înființat în ilegalitate după război, care avea ca scop ieșirea Moldovei din componența URSS și formarea Republicii Populare Moldovenești. Conducătorii frontului au cerut sprijinul României în lupta împotriva Uniunii Sovietice, iar autoritățile de atunci (anii 1969-1970) i-au trădat pe conducătorii acestuia, anunțându-l pe Președintele KGB al URSS, Iuri Andropov, despre intenția Frontului și despre demersurile făcute către autoritățile românești. Toți cei trei conducători au fost arestați, judecați și apoi încarcerați, cu sentințe diferite, în lagărele din Mordovia și regiunea Perm ale GULAG-ului (GULAG-ul a existat până în anul 1960) sovietic. După șase ani grei, fiind ”eliberat” unchiului Gheorghe i s-a interzis orice activitate pe făgaș pedagogic (unchiul având și studii doctorale, fiind doctorand la institutul de Fizică Biologică al Academiei de Științe al Uniunii Sovietice la Moscova).

Însă un luptător adevărat este luptător până la moarte. Odată cu proclamarea restructurării, Gheorghe Ghimpu s-a încadrat activ în Mișcarea de Renaștere Națională și de democratizare a societății, fiind ales ca secretar responsabil al Sfatului și membru al Comitetului Executiv ale Frontului Popular. Apoi, în perioada 1990-1994 devine deputat în Parlamentul Republicii Moldova și autor al proiectelor de lege privind reabilitarea victimelor regimului totalitar de ocupație. Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a aprobat tricolorul ca drapel de stat. Lui Gheorghe Ghimpu i-a revenit meritul de a înălța tricolorul pe clădirea Parlamentului și acela a fost momentul de glorie și de fericire al unchiului. Nimeni altul nu ar fi fost mai în măsură să arboreze tricolorul în Chișinău. Iar mândria surprinsă în acea poză legendară, realizată pe clădirea Parlamentului este, cea care îl reprezintă în toată profunzimea crezului său românesc.

Copil fiind, nu totul ce se petrecea în jurul nostru înțelegeam și conștientizam pe deplin. Dar, îmi amintesc că atunci când intra pe ușă unchiul Gheorghe, în trenciul său de piele, cu pălăria pe cap, mereu cu ținuta dreaptă și capul sus, se lăsa tăcere. O liniște admirativă chiar și peste gașca gălăgioasă de verișori. Iar atunci când se ridica în picioare cu un pahar în mână, discursul său era demn de marele tribune ale lumii – tăios, răspicat, într-o română perfectă și fără nici un pic de frică. Mereu am fost fascinată de această calitate a unchiului Gheorghe – era neînfricat. Nu l-au putut frânge nici un fel de condamnări și nici Gulag-uri. Nici un fel de persecuții și amenințări. Pentru că altfel nu ar fi fost el.

Însă… la doar două luni după nunta mea, din septembrie 2000, aceleași rude care umpluseră sala festivă a Institutului Politehnic din Chișinău, pășeau acum în urma sicriului spre Cimitirul Armenesc. Îmi amintesc tot acel drum lung de la Monumentul lui Ștefan cel Mare, unde am zăbovit ceva vreme, cu pauze și cu podurile tradiționale așezate de mătușile mele în fața cortegiului, acel frig de înghețau lacrimile pe fețe și ne afundam tot mai mult în batice, și acea disperare de văduvă simțită în privirea mătușii Zina. Nu pot uita momentul când unchiul Mihai, aproape de intrarea în cimitir, a rugat să ne mai oprim o dată și s-a așezat la capul fratelui său, cuprinzându-l cu palmele. A cerut să îl lăsăm, încă un pic măcar, să mai stea lângă el. Iar ochi îi erau împietriți de durere. Îmi amintesc foarte bine vaietele bunicii Irina, care își pierdea al doilea fiu deja, și care, pe perioada cât a stat unchiul Gheorghe în comă, întreba insistent unde este, pentru că avea presimțiri proaste. Adevărul a fost ascuns de ea pe toată perioada cât au mai fost speranțe, dar inima mamei, care a străbătut toată Rusia timp de șase ani, ca să îi aducă fiului ei plăcinte ca la Colonița, nu putea fi păcălită. Chiar și faptul că acel Jiguli alb, din fiarele contorsionate ale căruia a fost scos fiul ei, a stat apoi mulți ani în garajul de lângă casă, nu l-a știut până a murit. Pentru că ar fi fost mult prea mult pentru ea.

Însă,cei mai mulți ani după acea înmormântare, mi-au răsunat în urechi strigătele disperate al verișoarei mele Oana, copilă de vreo 15 ani, cred, pe atunci, care nu se putea opri din plâns cu cât mai aproape de groapă era sicriul. ”Tăticuuuuuuu!!! Tăticuuuuul meu!!!!” Mă lipisem și mai tare atunci de tatăl meu și plângeam în fularul lui vișiniu de frică zilei când voi rămâne și eu fără tată.

De-ar fi văzut unchiul Gheorghe cum acea fetiță plăpândă s-a transformat într-o femeie frumoasă și puternică și ce moștenitori frumoși i-a dus pe lume, trei la număr – Amelia, Anamaria și Andrei, iar de la ceilalți doi copii mai mari, Corneliu și Mariana, a mai fost binecuvântat cu încă doi – Andreea și Ștefan- poate ar fi plecat mai împăcat. Nu a apucat, din păcate, să îi cunoască pe niciunul. Însă, dacă ar fi știut ce întorsătură va lua viața politică din Moldova, nu cred că și-ar fi găsit liniștea, așa cum sunt sigură că și acum, de acolo de sus, privind la toată debandada din țara pentru care a suferit enorm, nu face decât să strângă puternic maxilarul, așa cum obișnuia să îl înclește când era supărat, și să taie cu privirea.

Odihnește-te în pace, unchiule Gheorghe, acolo sus, dacă mai poți să îți găsești odihna, și să știi că îți port cu mândrie genele, chiar și pe meleaguri englezești, aducând aici, în puținele bagaje, și un tricolor. Simbol al verticalității tale. Iar cuvintele inscripționate pe piatra ta de mormânt ”Ne vom salva doar revenind la românism şi realizând reîntregirea neamului românesc!” este motto-ul genelor noastre, a celor care încă luptă, al fratelui Mihai și al nepotului Dorin. Care nu vor renunța. Pentru că sângele apă nu se face…

Pastile fără zahăr

Nu pot decât să-ne-mpăcăm

20180720_170354_009.jpg
Introdu un text asociat

Nu e tocmai ușor. Să vezi în oglindă alt chip decât cel înregistrat pe propria retină a amintirilor. Nu e tocmai plăcut să îți simți încheieturile și mai ales acele fisuri ale vitejiilor din trecut, care acum își spun cuvântul. Și nu e tocmai de acceptat faptul că partea cea mai mânată de pânze a vieții își cam trage ancora pe aceste maluri. Că vrem sau nu – timpul și le ia pe ale sale. Și le revendică hapsân, mușcând parcă tot mai aprig. Te lasă fără arme pe un câmp al bătăliilor încă neterminate.

Când vârtejul apei te trage în jos, nu are sens să te opui. Așa citisem undeva. Trebuie doar să te aduni în poziția embrionară și să te lași dus de curenți. De nu te opui – mai ai șanse să supraviețuiești. Dacă o fi adevărat – e valabil și pentru ani. Și atunci, lasă-i să te ducă ei.

Puțini încă, dar adevărați. Agitați peste măsură, dar lângă ai mei. Și, mai ales, descotorosiți de toate pe câte nu le-am mai putut duce. Eliberați de condiționări și norme restrictive, sarcini impuse și forțate, care îmi îngreunau viteza pașilor dar, mai ales, ale deciziilor. Fără regrete. Celor făcuți le-a expirat termenul de valabilitate. E trecutul.  Și îl duc după mine. Negarea denotă neputință. Acceptarea – maturitate. Ăia strâmbi m-au învățat cel mai bine cum trebuie să calc corect ca să pot dansa. Și sunt mai tare datorită lor.

Sunt ai mei. Toți cei 40 duși cu capul sus.

Și le mulțumesc că mă poartă…

Pastile fără zahăr

Vecinul

descărcare

Fiecare bloc își are omul său bun la de toate. Este cel la care trebuie să apelăm, conform instructajului administratoarei, când nu merge liftul, sar siguranțele, sau nu merge apa rece (aici, în Londra, chiar des ni se întâmpla sa avem doar apă caldă), curge robinetul sau nu merge termostatul de căldură. Problema cea din urmă ni l-a adus în prag pe Steve, iar minunea mare a fost că dânsul, văzând cum chinuiam engleza cu termenii mei tehnici inexplicabili și fiind mai blonduță-n plete, m-a întrebat dacă nu vorbesc și alte limbi. Rusa a răsunat atunci ca o mare limbă salvatoare a situației. Omul era dintr-o fostă țară sovietică, emigrat apoi în Israel, și stabilit de peste 30 de ani în Londra. ”Noroc chior”, m-am gândit, atunci când am scăpat de povara de a încerca să traduc cuvinte gen ”otviortkă”, ”zviozdocikă”, ”șaibă” sau ”ploskogubty”, pentru ca în engleză nu aveam cum sa le știu, iar în rusă păreau atât de familiare. Și mi-a fost chiar ușor să par deșteaptă că știu să zic și ”zamâkanyie”, ”nakladcă” sau ”zazemlenye”. Ei, și apoi a rămas omul la un cogniacioc moldovenesc, nu? Că doar nu o cere bani de la vecini care ”suntem de-ai noștri”. Și o conservă de șprotă s-a găsit imediat, și niște murături, ca la oamenii gospodari. Și, iată, ne tot povestește Steve despre viața lui, despre trecut, despre fosta soție și actualele iubiri. Ne mai laudă copii noștri, că doar nu ar fi altfel evreu adevărat, ne mai arată și poze cu odraslele sale, și cu nepoții, și cu tot neamul. Și trece o ora, două, trei… Și mai deschidem o șprotă, și chiar și seliodka adusă din Moscova, pe care o țineam pentru o ”Șubă” așa și nerealizată, că, deh, de-am ce-om face. Omul ne-a ajutat, nu? Iar Steve tot povestește și povestește. Și ne trece prin toată viața lui tumultuoasă, insistând pe un episod din copilărie, din timpurile pe când era tare bâlbâit și de aceea tăcea mai mereu. Cauzele nu s-au cunoscut nici până în ziua de azi. Dar știe exact momentul când a încetat să să se mai bâlbâie. Era încă mic, dar își amintește perfect. Zburau spre Tel Aviv, când avionul a prins un hop din ăla, când ai senzația că pe câteva momente pici în gol. Și s-a speriat atât de tare, încât, după aceea, și-a înghițit bâlbâiala și a prins a vorbi fluent, repede și mult. Asta am cam observat și noi. Și mai trece o oră, și cască copiii că li-e somn, și noi ne mai uităm la ceas, iar Steve tot povestește și povestește. Și mai trece încă una, și e noapte deja, și a treia conservă nu o mai deschid, chiar și de o am în dulap și mai e și cogniac în sticlă, dar văd că Steve se adaptează repede. Merge și fără. Mai trece o oră. Copiii trebuie culcați. Vasele trebuie spălate ca să nu miroase a pește toată casa. Dar cum să dai afară omul, când el te-a ajutat, nu? Și atunci l-am întrebat doar atât: ”Cam cât de mare să fi fost, totuși, hopul acelui avion???”

Într-un final a plecat. Ce ușurare, m-am gândit, până când am văzut în hol, lângă cuier, geanta lui maro, cu setul de”otviortchy” și cheia de 8, uitată într-un colț…

Pastile fără zahăr

Cordonul

Era o iarnă grea și cu troiene cât gardul. Tocmai trecuse seara de Revelion, iar ziua de după ar fi trebuit să aducă multă liniște sub streșinile împovărate de gheață dură, ce se auzeau căzând zgomotos de pe la casele din mahală. Pentru ea, însă, dimineața se legase cu noaptea nedormită în care i s-a făcut din rău în mai rău. Totul fusese bine în ajun. A fost cu copiii satului la urat, din poartă în poartă, fără să ocolească vreuna, nici chiar pe cea a vecinilor de peste gard, care se urau de moarte cu bunicii ei. Au primit în trăistuțe bănuți, nuci și turte, dar și bomboane de ciocolată. Răsfăț rar al acelor timpuri. Și nu s-a putut abține până nu le-a mâncat pe toate până acasă, scoțând degetele degerate din mănuși. Și de atunci rău și rău. Tot mai intens și ajuns până la leșin.

Au învelit-o atunci într-un ogheal de lână de oi, că doar aveau peste o sută de bârsane, au pus-o în căruță și au dus-o 13 kilometri pe viscol, la Cahul, la spital. ”A fost otrăvită fata matale!”, i-a zis doctorița femeii îmbodolite în șalincă, cu ochii plânși de necaz. ”Și ați adus-o cam târziu. De două săptămâni stă doar în perfuzii și tot nu își revine. Nici în picioare nu se poate ține. Ziceați că mai aveți doi copii acasă? Mergeți și căutați de ei, mai degrabă…”

Pe când nimeni nu îi mai dădea nici o speranță, însă, fetița letargică, s-a ridicat într-o dimineață din pat și a făcut câțiva pași, făcând-o pe doctoriță să-și scape pixul din mână de uimire. Avusese un vis, în care sora ei mai mică, Maricica, alerga pe lângă cuptorul pe care ea stătea întinsă fără pic de vlagă. Îi căzuse cordonul de la hălățelul cu flori mici de câmp și nu reușea să îl ajungă nicidecum. I-a făcut semn surorii ei, mai mult din priviri, să o ajute. Copila s-a oprit din alergat, i l-a ridicat de jos și i-a întins doar un capăt ca să-l țină, iar pe celălalt l-a întins drept-drept, imitând un pod. S-a trezit simțind încă în mână acel capăt de cordon de care se agățase și în care își găsise punctul de sprijin pentru a se ridica.

Acel capăt de cordon întins în copilărie le-a legat apoi toată viața. Și pe când au venit ambele la studii la Chișinău – mai întâi cea mai mare, aducând-o apoi, în următorul an și pe Maricica după ea, tot la Institutul de Arte. Și când au stat în același cămin, cea mai mare fiindu-i mereu umărul puternic în toate. Când le era amar pe suflet – alergau una în brațele celeilalte pentru că știau că acolo le este leacul tămăduitor. Și le era suficient doar să se privească.

28309356_1190926534376000_310006936_o-e1524346693528.jpg

Și-au scos apoi, rând pe rând, și pe celelalte trei surori din Paicu, un sat din Sud, de numai 100 de case, fără Biserică și Primărie. Au fost mereu alături și la bucurii, dar mai ales la necazuri. Viața le-a tot trecut prin multe încercări grele, ne ocolind nici paturile de metal rece ale Spitalului Oncologic. Și iar Maricica îi aducea ”cordonul” zilnic, ambalat cu mult drag în porții mari de grijă permanentă. Fără odihnă sau somn. Prin căldura și chibzuința cu care a fost înzestrată. Prin înțelepciunea vorbelor potrivite exact în momentele de maxime căderi. Care au fost vitale atunci. Pentru a crede că acel cordon magic le va ajuta și de data aceasta.

31093331_10216187027607173_4470789856800276480_n
Surorile Munteanu: Tamara, Maricica, Elisaveta, Ecaterina și Viorica.

Au simțit mereu legătura specială și inexplicabilă dintre ele, glumind, că doar nu degeaba a rămas bunica însărcinată cu a doua, alăptând-o pe prima, care avea doar câteva luni. Că au crescut din același lapte. Iar asemănarea lor fizică este năucitoare de-a dreptul.

S-au și angajat să lucreze la aceeași instituție – Teleradiomoldova – unde vin zi de zi de mai bine de treizeci de ani ambele. Una la etajul nouă, la Redacția Muzicală, moderând emisiuni, iar Maricica, la etajul doi, venind de la cinci dimineața la servici, pentru a ne aduce primul jurnal de știri ”Bună dimineața. Aici Radio Moldova!”

Îi aud vocea ca pe o revărsare de raze mieroase peste începutul de zi. Știu că menirea ei pe acest pământ a fost să aline și să împăciuiască. Să panseze răni sufletești dar mai ales să le salveze. Și știu că nici un rău nu se poate atinge de surori în acele zile, când prima, terminând știrile și ieșind din studiou, îi trimite mesaj celeilalte: ”Eu am ieșit din emisie. Tu ai venit?”

La mulți ani, Maricica Revenco-Munteanu. Sunt prima care ar trebui să vă mulțumesc pentru acel cordon – simbol al drumului vieții oferit într-un moment crucial al mamei mele, copilul de atunci. Acel vis a fost o premoniție. Un semn ceresc, că unii oameni sunt trimiși pe pământ pentru a readuce soarele.

”Aici, Chișinău, Radio Moldova. La microfon – Maricica Munteanu. Rămâneți alături de noi!” Și viața o ia de la capăt…

 

Pastile fără zahăr

Prietenii

bisoni

Și erau doi buni prieteni încă din copilărie. Parcă încă tineri, dar copiii le crescuseră destul de mari. Și, ca să își ocupe timpul util, și mai ales, să se impună să mai facă mișcare în aer liber, au decis să își cumpere câte un patruped. Au deliberat mult, s-au sfătuit cu soțiile și cu copiii lor șii au găsit un numitor comun. Vor fi Bichoni. Acum îs la modă. Doar ca, soția unuia, a ținut morțiș să fie neapărat mascul, iar a cealuilalt – femelă.

A început o nouă etapă frumoasă a vieții. Se întâlneau dimineața la ora șase în parcul de lângă bloc. Mai schimbau o vorbă, două. Mai punea țara la cale. Seara, plimbările lungi le mai limpezeau grijile și plămânii și mai schimbau noutățile de peste zi. Cățeii le umpluse serile cu multă viață. Se hârjoneau și se jucau aidoma unor doi copii naivi și flocoși.  ”Ai mare grijă, te rog, când o mai las la tine să se joace!”, îl atenționa cel cu cățelușa, până o voi steriliza. Pentru pui părea a fi prea devreme, credea cel care avea cățelul și chiar s-a amuzat copios când ”i-a surprins”. Cel cu cățelușa se înfurie rău de tot și s-au certat urât. Nu și-au mai vorbit de atunci. Doar era de la sine înțeles, că pe ”cel cu fata” vor cădea greutățile sarcinii, nașterea și grija celor noi veniți pe lume, pe care, sărmana mamă prea tânără și după o naștere prea grea, i-a respins. A fugit omul în toiul nopții la farmacia non-stop după lapte praf, că doar n-o să lese puii să se prăpădească. I-a încălzit în brațe. I-a hrănit cu pipeta. I-a mângâiat cum a știut mai bine. Până și-a revenit și ”fetița lui”, așa cum o dezmierda, zâmbind. Iar pe puiul cel plăpând, pe care totuși l-au pierdut, l-a îmormântat frumos la o rădăcină de copac, într-o cutiuță de carton, acoperind micul mormânt cu o floricică.

A trecut ceva timp. Lucrurile și-au reintrat pe făgașul lor. În fiecare dimineață și după amiază, prietenii își plimbă cățeii prin parc. Doar că, pe părți opuse ale aleii. Cei doi nu își mai vorbesc. Iar cățeii, de cum scapă din lesă, fug, fericiți de la stăpânii lor, unul în întâmpinarea celuilalt, însetați de mult dor…