Cordonul
Era o iarnă grea și cu troiene cât gardul. Tocmai trecuse seara de Revelion, iar ziua de după ar fi trebuit să aducă multă liniște sub streșinile împovărate de gheață dură, ce se auzeau căzând zgomotos de pe la casele din mahală. Pentru ea, însă, dimineața se legase cu noaptea nedormită în care i s-a făcut din rău în mai rău. Totul fusese bine în ajun. A fost cu copiii satului la urat, din poartă în poartă, fără să ocolească vreuna, nici chiar pe cea a vecinilor de peste gard, care se urau de moarte cu bunicii ei. Au primit în trăistuțe bănuți, nuci și turte, dar și bomboane de ciocolată. Răsfăț rar al acelor timpuri. Și nu s-a putut abține până nu le-a mâncat pe toate până acasă, scoțând degetele degerate din mănuși. Și de atunci rău și rău. Tot mai intens și ajuns până la leșin.
Au învelit-o atunci într-un ogheal de lână de oi, că doar aveau peste o sută de bârsane, au pus-o în căruță și au dus-o 13 kilometri pe viscol, la Cahul, la spital. ”A fost otrăvită fata matale!”, i-a zis doctorița femeii îmbodolite în șalincă, cu ochii plânși de necaz. ”Și ați adus-o cam târziu. De două săptămâni stă doar în perfuzii și tot nu își revine. Nici în picioare nu se poate ține. Ziceați că mai aveți doi copii acasă? Mergeți și căutați de ei, mai degrabă…”
Pe când nimeni nu îi mai dădea nici o speranță, însă, fetița letargică, s-a ridicat într-o dimineață din pat și a făcut câțiva pași, făcând-o pe doctoriță să-și scape pixul din mână de uimire. Avusese un vis, în care sora ei mai mică, Maricica, alerga pe lângă cuptorul pe care ea stătea întinsă fără pic de vlagă. Îi căzuse cordonul de la hălățelul cu flori mici de câmp și nu reușea să îl ajungă nicidecum. I-a făcut semn surorii ei, mai mult din priviri, să o ajute. Copila s-a oprit din alergat, i l-a ridicat de jos și i-a întins doar un capăt ca să-l țină, iar pe celălalt l-a întins drept-drept, imitând un pod. S-a trezit simțind încă în mână acel capăt de cordon de care se agățase și în care își găsise punctul de sprijin pentru a se ridica.
Acel capăt de cordon întins în copilărie le-a legat apoi toată viața. Și pe când au venit ambele la studii la Chișinău – mai întâi cea mai mare, aducând-o apoi, în următorul an și pe Maricica după ea, tot la Institutul de Arte. Și când au stat în același cămin, cea mai mare fiindu-i mereu umărul puternic în toate. Când le era amar pe suflet – alergau una în brațele celeilalte pentru că știau că acolo le este leacul tămăduitor. Și le era suficient doar să se privească.
Și-au scos apoi, rând pe rând, și pe celelalte trei surori din Paicu, un sat din Sud, de numai 100 de case, fără Biserică și Primărie. Au fost mereu alături și la bucurii, dar mai ales la necazuri. Viața le-a tot trecut prin multe încercări grele, ne ocolind nici paturile de metal rece ale Spitalului Oncologic. Și iar Maricica îi aducea ”cordonul” zilnic, ambalat cu mult drag în porții mari de grijă permanentă. Fără odihnă sau somn. Prin căldura și chibzuința cu care a fost înzestrată. Prin înțelepciunea vorbelor potrivite exact în momentele de maxime căderi. Care au fost vitale atunci. Pentru a crede că acel cordon magic le va ajuta și de data aceasta.
Au simțit mereu legătura specială și inexplicabilă dintre ele, glumind, că doar nu degeaba a rămas bunica însărcinată cu a doua, alăptând-o pe prima, care avea doar câteva luni. Că au crescut din același lapte. Iar asemănarea lor fizică este năucitoare de-a dreptul.
S-au și angajat să lucreze la aceeași instituție – Teleradiomoldova – unde vin zi de zi de mai bine de treizeci de ani ambele. Una la etajul nouă, la Redacția Muzicală, moderând emisiuni, iar Maricica, la etajul doi, venind de la cinci dimineața la servici, pentru a ne aduce primul jurnal de știri ”Bună dimineața. Aici Radio Moldova!”
Îi aud vocea ca pe o revărsare de raze mieroase peste începutul de zi. Știu că menirea ei pe acest pământ a fost să aline și să împăciuiască. Să panseze răni sufletești dar mai ales să le salveze. Și știu că nici un rău nu se poate atinge de surori în acele zile, când prima, terminând știrile și ieșind din studiou, îi trimite mesaj celeilalte: ”Eu am ieșit din emisie. Tu ai venit?”
La mulți ani, Maricica Revenco-Munteanu. Sunt prima care ar trebui să vă mulțumesc pentru acel cordon – simbol al drumului vieții oferit într-un moment crucial al mamei mele, copilul de atunci. Acel vis a fost o premoniție. Un semn ceresc, că unii oameni sunt trimiși pe pământ pentru a readuce soarele.
”Aici, Chișinău, Radio Moldova. La microfon – Maricica Munteanu. Rămâneți alături de noi!” Și viața o ia de la capăt…
Zi de toamnă. Galbenă și caldă, când simți mierea soarelui pe piele ca pe o mângâiere de bun rămas. În cartier se așterne liniștea de după vârtejul de copii ce au fost duși pe la școli și grădinițe, iar părinții s-au împrăștiat ca furnicile care încotro.
Eh, că vrem sau nu vrem, anii își iau ce e a lor. Și degeaba visezi că ești încă sprintenă și cu rochie cu buline – că la trezire, în încercarea de a sări din pat, te străpunge o durere de genunchi, care îți amintește că reumatismul își face deja prezentarea în PowerPoint. Apoi, știi că ar trebui să te întorci mai întâi pe o parte și pe urmă, ajutată de mâna și cot, să te ridici în șezut ca să nu soliciți coloana – ce mai, kamasutra subpatruzecistă! Și imediat în minte îți reapare titlul poveștii ruse ”Koniok Gorbunoc”, a cărei traducere în engleza am întâlnit-o, la un moment dat, și cu care m-am identificat pe loc – ”Horse of osteohondrose”. Dacă aș putea – mi-aș schimba și ID-ul cu acest nume. Apoi, ca să nu amețești brusc, faci niște mișcări cu capul – trosc,trosc – și poți să te ridici ca un om aproape funcțional. Da! Important este să nu uiți să scoți dopurile de urechi, dacă nu ți-au căzut noaptea printre perne. Descoperi apoi, la primii pași, că și picioarele îs un pic umflate și atunci începi să cauți o soluție. De fapt unica – gândirea pozitivă.
Gânduri Despletite 