Pastile fără zahăr

Prietenii

bisoni

Și erau doi buni prieteni încă din copilărie. Parcă încă tineri, dar copiii le crescuseră destul de mari. Și, ca să își ocupe timpul util, și mai ales, să se impună să mai facă mișcare în aer liber, au decis să își cumpere câte un patruped. Au deliberat mult, s-au sfătuit cu soțiile și cu copiii lor șii au găsit un numitor comun. Vor fi Bichoni. Acum îs la modă. Doar ca, soția unuia, a ținut morțiș să fie neapărat mascul, iar a cealuilalt – femelă.

A început o nouă etapă frumoasă a vieții. Se întâlneau dimineața la ora șase în parcul de lângă bloc. Mai schimbau o vorbă, două. Mai punea țara la cale. Seara, plimbările lungi le mai limpezeau grijile și plămânii și mai schimbau noutățile de peste zi. Cățeii le umpluse serile cu multă viață. Se hârjoneau și se jucau aidoma unor doi copii naivi și flocoși.  ”Ai mare grijă, te rog, când o mai las la tine să se joace!”, îl atenționa cel cu cățelușa, până o voi steriliza. Pentru pui părea a fi prea devreme, credea cel care avea cățelul și chiar s-a amuzat copios când ”i-a surprins”. Cel cu cățelușa se înfurie rău de tot și s-au certat urât. Nu și-au mai vorbit de atunci. Doar era de la sine înțeles, că pe ”cel cu fata” vor cădea greutățile sarcinii, nașterea și grija celor noi veniți pe lume, pe care, sărmana mamă prea tânără și după o naștere prea grea, i-a respins. A fugit omul în toiul nopții la farmacia non-stop după lapte praf, că doar n-o să lese puii să se prăpădească. I-a încălzit în brațe. I-a hrănit cu pipeta. I-a mângâiat cum a știut mai bine. Până și-a revenit și ”fetița lui”, așa cum o dezmierda, zâmbind. Iar pe puiul cel plăpând, pe care totuși l-au pierdut, l-a îmormântat frumos la o rădăcină de copac, într-o cutiuță de carton, acoperind micul mormânt cu o floricică.

A trecut ceva timp. Lucrurile și-au reintrat pe făgașul lor. În fiecare dimineață și după amiază, prietenii își plimbă cățeii prin parc. Doar că, pe părți opuse ale aleii. Cei doi nu își mai vorbesc. Iar cățeii, de cum scapă din lesă, fug, fericiți de la stăpânii lor, unul în întâmpinarea celuilalt, însetați de mult dor…

 

 

Pastile fără zahăr

Nora

luton

Aeroporturile au fost dintotdeauna locuri încărcate cu magie. Emoții. Multe lacrimi. Dulci și amare. Este suficient să stai în sala de așteptare măcar o oră și subiecte de povești găsești câte vrei. Mamă și fiică, surcică și trunchi identice – într-o îmbrățișare caldă, un îndrăgostit emoționat, cu o orhidee în brațe, întâlnind o tânără, pe care nici nu știe cum și de unde să înceapă să o cuprindă. Sau sărute? Judecând după nesiguranța gesturilor și măsurătorile vizuale ale parametrilor fizici erau la prima întâlnire. El – mirat cumva că ea e mult prea înaltă decât el, ea – nu prea știa cum să reacționeze la orhideea din ghiveci. Stângaci, s-au luat de mână și au ieșit. Două fete tinere, una de culoare, alta blondă, s-au sudat într-o îmbrățișare fierbinte a revederii, care a trecut apoi într-un lung sărut. Aveau brățări identice și inele la fel pe inelare. Apoi, am observat un domn, de vreo 50 de ani, îmbrăcat tipic omului sovietic – trenning, chepcă, și o geantă de umăr, cu buzunare laterale, pe care scria SPORT. Peste – o geacă de piele. Îi vedeam mușchii feței cum o iau razna, incontrolabil, de emoții. Își stăpânea lacrimile cu greu, îndreptându-se grăbit spre un cuplu tânăr, cu un băiețel de vreo trei ani. Se uita doar la copil, apropiindu-se tot mai aproape de el, a îngenunchiat. Semănau izbitor. Ochii îi sclipeau a nerăbdare, iar copilul, sfios, s- ascuns după piciorul mamei sale.

”Daragoi moi, eto ia, tvoi dedushka, Ivan!” (Dragul meu, sunti bunicul tau, Ivan) zice bunicul, înghițind noduri de emoții. ”Vot naconeț-to vstretilisi!” (uite că ne-am întâlnit în sfârșit) și cu o mână tremurândă, scoase din buzunarul lateral al genții o acadea, pregătită pentru momentul întâlnirii. ”Vot, Sașka, beri, eto ot menya. Idi co mne!” (Uite, Sașka, asta e de la mine, vin-o!). Copilul, ezitând, făcu un pas spre el, până când mama lui îl opri brusc, exclamând:”Oi, emu posle șesti nelizya sladkoie. Zavtra dadite!” (Of, el nu are voie dulciuri după ora șase. Mâine să i-o dați!), luând bomboana din mâna bunicului și ascunzând-o în geanta.

Magia momentului a fost ruptă. Bunicul, deopotrivă cu copilul, dar mai ales tatăl băiatului au făcut schimb de priviri în tăcere. Nora, zâmbitoare a continuat:”S priezdom vas. I na scolico dnei???” (Bine ați venit la noi. Cât intenționați să stați?”).

Pastile fără zahăr

Revelație

camin-batraniZi de toamnă. Galbenă și caldă, când simți mierea soarelui pe piele ca pe o mângâiere de bun rămas. În cartier se așterne liniștea de după vârtejul de copii ce au fost duși pe la școli și grădinițe, iar părinții s-au împrăștiat ca furnicile care încotro.

Ziua abia începe. Merg spre casă reflectând la această dimineață splendidă care-și cerșește atenția. În care nu mă mai grăbesc nicăieri. În care am timp să observ frunzele, culorile și să simt mirosul toamnei. În care simt nevoia să mă alint în această picătură de miere și să meditez.

Câți ani am așteptat să vină și astfel de dimineți? Cu somnul în sfârșit împlinit după un film privit seara în liniște, cu deșteptarea înainte alarmei, fără snooze-ul terorist, redundant și enervant, cu cafeaua sorbită cu atâta satisfacție privindu-i cum dorm pe toți trei, copilași măricei de acum. De fapt nici nu aș mai putea să îi numesc copii pe cei mai mari. Pentru mine, însă, tot copii vor rămâne. Mereu.

Iar vârtejul amintirilor mă întoarce spre acele dimineți cu plânsete și mofturi, cu fuga constantă contra cronometru, cu nervii întinși la maxim încă de la primele ore ale dimineți din cauza nesomnului. Și atunci îmi spuneam: ”Of, când or mai crește să mai pot respira și eu un pic?”. ”Oare de la ce vârsta încep să fie mai ascultători?”, ”Când odată mă vor înțelege din prima și nu va fi nevoie să repet de zeci de ori, pentru că simt că nu mai pot?”. Și mai ales: ”Vor ajunge vreodată să se simtă în pielea mea, să vadă cum este?”.

În acel moment în parcarea din fața centrului de îngrijire a bătrânilor din zona mea a oprit o mașină. Din ea a ieșit un tânăr bine făcut, care a mers să îi deschidă portiera unei bătrâne. Am dedus ulterior că era o mamă cu fiul său. Fiul a ajutat-o atent să își coboare câte un picior, ia răsucit trunchiul și susținând-o cu ambele mâini a ridicat-o în picioare, ca pe n fulg. Bătrâna nu se putea ține bine pe verticală, așa că a rezemat-o de ușă, rugând-o să se țină de ea, dar să nu o clatine.

Bătrânica micuță, cu părul scurt, gri, foarte îngrijită și cu picioarele exagerat de subțiri înfipte în niște papuci de casă supradimensionali, dădu din cap în semn de acceptare. Când fiul ei, se întoarse cu spatele pentru a merge să închidă portiera sa, băbuța începu să clatine ușa de care era rezemată. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, tot mai tare și mai tare. Băiatul, observând-o, a tresărit și a strigat ”Maaam!”. S-a întors imediat de a prins-o cu o mână și a oprit ușa. Apoi a dojenit-o nițel. Nu că aș fi auzit tot ce spunea, sau am înțeles engleza pe care o vorbea, dar gesturile și expresia feței asta trădau. Ia mai zis ceva foarte ferm și s-a dus să deschidă portbagajul din care a scos un cadru cu rotile și i l-a adus maică-sii.

Băbuța stătea cuminte. A ajutat-o să se desprindă de ușa mașinii și să apuce cadrul cu ambele mâini, apoi asigurându-se că stă bine, s-a pornit iar spre portbagaj, cotrobăind ceva mai mult în el.  În acel moment bătrâna, căreia i-am surprins privirea ghidușă, s-a uitat un pic prin părți, și văzându-se fără supraveghere – tulea la vale cu cadru cu tot, crescând periculos viteza și înaintând spre stradă. Când a închis fi-su portbagajul s-a schimbat la față. A lăsat pungile din mâini și a alergat, strigând disperat ”Maaam, please! Please stop!!!” A prins-o aproape de poartă. Și-a șters fruntea transpirată cu dosul palmei și a oftat adânc. Și-a dat ochii peste cap disperat. Baba se uita într-o parte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Comportamentul ei m-a distrat teribil. Drăcoasă babă, nimic de zis! Sau poate era senilă și chiar nu înțelegea nimic? Totuși, mă cam îndoiesc.

Și aici, printre razele lungi ale soarelui tomnatic, am avut un moment de revelație. Da… Cum se întorc în viața asta mai toate. Va veni ea și clipa aceea. Doar că, vom mai fi conștienți atunci de ea?

PS. Poza este de pe internet și nu reprezintă centrul de îngrijire pomenit mai sus.

Pastile fără zahăr

Idioata

sad-music

Și pe când toate păreau puse la cale – casă, masă și trei băieți sănătoși, doar să începi să te bucuri de tot ce ai, veni năpasta. De când începuse să se simtă tot mai însingrată, nu mai conta deja. Cert este că atunci când a deschis larg ochii, era deja prea târziu. Soțul ei se iubea cu alta. Cu contabila firmei pe care o deținea. Sub nasul soțului ei, care era și el angajat, doar că în biroul alăturat. Apoi l-au mutat cu un etaj mai jos. Ca să nu mai fie atât de dificil să se ascundă.

Colegii vedeau. Colegii știau. Colegii șușoteau. Dar tăceau.

Ea deschise cu putere ușa și năvăli în birou. Toată furia și-o năpusti asupra lui. Nu, nu a soțului ei, ci asupra soțului amantei: ”Ești prost?! Tu chiar nu vezi ce se petrece sub nasul tău, aici, la serviciu?! Cât de chior poți fi să nu observi? Sau te lași călcat în picioare ca o cârpă, doar pentru că el este șeful tău? Nemernicule! Din cauza ta mi s-a ruinat familia! Trebuia să îți ții nevasta în frâu!”

El a privit-o lung și cu dispreț. ”Nu! Din cauza ta nu voi mai avea nici eu de azi înainte familie. Pentru că ai tu gura mare. Era cum era.  Și fiica mea era sărutată seara de ambii părinți înainte de culcare. Ai stricat totul. Cară-te de aici. Cine dracu te-a pus să ridici scandalul? Idioato!”

În acest timp, amanții își sorbeau cafeaua de dimineață în biroul de mai sus…

 

 

 

Pastile fără zahăr

Orbul

orbul

Și a tot umblat orbul prin câmpie până se făcuse noapte, că doar nu avea cum să știe că se lăsase beznă și peste sat, nu doar peste ochii lui decolorați. Căuta disperat cu bastonul prin tufe și-și chema căprița. „Unde să fie oare, draga de ea?” „Cu cine voi merge azi la izvor sa bem apă proaspătă și cine mă va stropi cu copitele micuțe? A? Și cine mă va gâdila cu boticul roz, cautând joaca?”. „Hai, năzdrăvan-o, nu te mai ascunde. Doar știi că tu ești cea care mă duce spre casă”. „Hai c-a venit tata, că se face noapte, pui mic și naiv…”

Și când a aflat apoi ca i-au tăiat-o și fript-o  la o bere muncitorii care s-au instalat la vecini să le renoveze casa, s-a întristat amarnic. Și au început să curgă lacrimi amare din ochii de nevăzător. Și picuri mari de sânge din inima care le vedea încă pe toate. Și-n seara aia lumina sufletului lui a pâlpâit tot mai încet și s-a stins și ea.

Apoi nu a mai vrut să iasă din casă deloc. Nu mai avea după cine merge în câmpie și cine să îl aștepte sărind în sus de fericire. Și apoi nici nu s-a mai dat  jos din pat. I-au tăiat apoi un deget și imediat și piciorul…

Nu au trecut nici șase luni și s-a târât orbul spre câmpia cu flori pentru ultima dată, într-un singur picior, după căprița lui. De data asta până s-a făcut noapte definitiv…

Pastile fără zahăr

Gândirea pozitivă

bicla-header-2Eh, că vrem sau nu vrem, anii își iau ce e a lor. Și degeaba visezi că ești încă sprintenă și cu rochie cu buline – că la trezire, în încercarea de a sări din pat, te străpunge o durere de genunchi, care îți amintește că reumatismul își face deja prezentarea în PowerPoint. Apoi, știi că ar trebui să te întorci mai întâi pe o parte și pe urmă, ajutată de mâna și cot, să te ridici în șezut ca să nu soliciți coloana – ce mai, kamasutra subpatruzecistă! Și imediat în minte îți reapare titlul poveștii ruse ”Koniok Gorbunoc”, a cărei traducere în engleza am întâlnit-o, la un moment dat, și cu care m-am identificat pe loc – ”Horse of osteohondrose”. Dacă aș putea – mi-aș schimba și ID-ul cu acest nume. Apoi, ca să nu amețești brusc, faci niște mișcări cu capul – trosc,trosc – și poți să te ridici ca un om aproape funcțional. Da! Important este să nu uiți să scoți dopurile de urechi, dacă nu ți-au căzut noaptea printre perne. Descoperi apoi, la primii pași, că și picioarele îs un pic umflate și atunci începi să cauți o soluție. De fapt unica – gândirea pozitivă.

Treacă-meargă, nu-i asa de grav, îți spui în drum spre baie până dai nas în nas cu oglinda. ”Nu!!! Asta nu-s eu cea din amintirile mele!” ”Asta e cineva cu cearcăne adânci și pungi sub ochi, cu un dop uitat în urechea stângă și ditamai cută pe diagonala feței”. ”Pleacă, dragă, du-te, nu vreau să te cunosc…”. ”Eu eram cea din vis, veselă și de 20 de ani!” Încerc să mă trezesc dându-mi niște palme reci peste față. Apoi pornesc lupta cu cuta. Masez frenetic cu cremă diagonala păcătoasă. Cremă scumpă, cu coenzima Q și colagen. Încep să semăn cu bătrânele care cred în reclame și cumpără leacuri miraculoase. Bleah… Așadar, sper că în doar două minute va trece – vorba spotului. Hai, no, că trebuie să privesc optimist lucrurile – am două mâini, două picioare încă funcționale, parcă nu uit încă multe, doar ce îmi trebuie mie – nu-i chiar așa de rău. Iar machiajul salvează orice disperare, cât de ridată n-ar fi ea și prost dispusă.

Anticearcăn – este! BB-ul – despre care am aflat de la fiică-mea – este! Un strop de rimel și oleac’ de ruj – parcă am mai resuscitat imaginea. A, da, și spray-ul de gură. Deja e parte componentă a trusei de glamour, în set cu ața dentară.

Prima cafea deschide poarta zăvorâtă a soarelui din sufletul meu. ”Măcar încă nu am împlinit 40, ca celelalte prietene ale mele”, mă încurajez, chiar și dacă sună răutăcios din partea mea.

Ok, mobilizarea! Repejor-repejor fac trei sandvichi-uri la copilași-păpănași. Repejor-repejor pun în trei pungulițe, apoi în trei casolete, trei ghiozdănele și trei sticle cu apa. Apoi începe veselia – ”Trezirea!!!!” – de 133 de ori și urmează, neapărat, amenințările. ”Cine nu e gata – rămâne acasă, eu nu aștept pe nimeni!”. Foarte proastă glumă. Neinspirată. Oricum nimeni nu vrea la școală. ”Hai, măi, că e așa de fain la școală, vă întâlniți cu colegi, va prostiți în pauze. Eu de asta mă și duceam de fapt, să știți. Trebuie să gândiți și voi mai pozitiv un pic!”, încerc din răsputeri să fiu mamă modernă și haioasă. La 7.15 nu prea am cu cine. Nici măcar eu nu cred în ce debitez. Cumva ieșim din casă, după ce ne întoarcem de câteva ori înapoi de pe scări. Nu, nu, telefoanele și le-au luat cu toții. Cărți și caiete au mai uitat pe masă, darnu sunt așa de importante ca telefonul și căștile!

Ziua parcă prinde culoare și viteză în balerinii cu talpă ortopedică, care au costat un pumn de bani. Pe nas – ochelarii de soare cu protectie UV – așa se recomandă de la o vârstă anume.

Ne așezăm în mașină. Pornim radioul. Cântă Carla’s – perfect. Încep să cânt și eu spre disperarea urechilor prezente. Copiii își pun căștile și zâmbesc unii altora. Ei, nică gust muzical nu are generația tânără îmbuibată de Despacito.

Și pe când viața începe să se împace cu dimineața – hop și reclamele. ”Ai retenție de apă?”, ”Ești constipată?”, ”Aroma de prune te va surprinde plăcut. Acum ești ca un fulg!”. ”-Ana, de ce nu vii cu noi în oraș? -Sunt balonată!”. Și atunci te apucă dracii. Și începi un monolog cu Ana. ”Dragă, hai că n-om mai ieși nici în oraș de acum încolo. Vom sta închise în acasă balonate, constipate, cu libidoul scăzut și mai ales cu incontinență urinară. Lipind placa dentară cu Korega, aranjând Kosmodiscul frumos pe spate și clătind gura de trei ori pe zi cu Lacalut – apă de gură. Serios. A, da, și mestecând pastile cu iz de prune???” Uf… reclamele la simpla mătreață și sângerări gingivale deja mi-au părut mici plăceri, zău…

Mă războiesc frumos în mintea mea cu Ana-balonata și mă simt tânără din nou, că doar sunt pozitivă, nu? Las copiii în fața școlii. Pupicii de adio îmi acoperă fața cu miere dulce de dragoste pură. Necondiționată. Măcar știu că ei, scepticii ăștia cu căștile în urechi, mă vor iubi și bătrână și senilă. Și se vor întoarce și ei cu mine din drum, când îmi voi uita ochelarii acasă. Dar până atunci mai este.

Rămân singură cu mine. Momente rare. Un fel de fericire. Asta până mă privesc în oglinda de la mașină și zâmbetul se evaporă pe loc. Cuta străbate obraznic fața în continuare, fără pic de rușine față de crema mea scumpă și de eforturile mele lăuntrice. Atunci, am zărit cu coada ochiului, gândirea mea pozitivă, trecând în viteză pe bicicletă, tinerică și cu buline pe fustă, fix pe lângă mine…

Ana, hai să bem o cafea cu aromă de prune, ce zici?

Pastile fără zahăr

Pantoful

2016-pantofi-negri-cu-toc-cui-ieftini

Și dacă ar fi să avem mai multă răbdare pentru a observa mici detalii, aparent nesemnificative, am putea descoperi lucruri curioase. Pentru că  detaliile mici trădează adevăruri mari.

O simplă zi de vara toridă. Lipsă de locuri de parcare într-un oraș aglomerat. Așteptare în mașina parcată stângaci în fața unei cizmării vechi. Nimic nou.

Plictiseală. Resemnare. O pisică tolănită la umbră.

Oamenii intră grăbiți și ies pe ușă cu încălțări vechi, aruncate neglijent în pungi. Prin ușa întredeschisă răzbește un sunet de ciocan și un miros de lipici de papuci. Banalitate.

O pauză lungă. O mașină parcată alături. Un domn tânăr și elegant coboară în grabă. Costum la patru ace, cămașa albă, păr proaspăt pieptănat, barbă îngrijită. Lasă o urmă de parfum tare. Sparge monotonia.

Intră în cizmărie. Iese încetișor, ținând în mâini un singur pantof. Negru. Elegant. De damă. Toc 12. De lac. Îl ține din față cu o mână și cu cealaltă îi susține tocul. Că să nu lase amprente. Îl studiază cu grijă. Zâmbește. Îl duce încet până la mașină și îl aranjează atent pe bancheta din față. Îl privește lung.

O iubește. Nu, o adoră…

 

 

 

 

 

 

Pastile fără zahăr

Cumnatele

cumnatele

Ce ușor este să dai sfaturi dintr-o parte, mai ales când nici măcar nu ai fost vreodată în situația celui sfătuit. Sunt cele mai ridicole sfaturi. Cele mai inutile. Cele mai din cărți și din articole gratuite de pe net. Pentru că acum le știm pe toate mai bine și decât cei care le-au scris, dară-mi-te decât cei pătimiți. Și ne pare că deținem adevăruri absolute.

”Cu copiii e nevoie de multă răbdare și nu e sănătos să strigi la ei, spunea cumnata, fratelui soțului ei. Dăunează psihicului în formare.” Sau: ”Și ce, că sunt făcuți la diferență mică de ani, dacă tot i-a făcut, știa ce își asumă. Ar trebui să citească mai mult despre educația copiilor, să meargă la un psiholog, continua ea pe o tonalitate pedagogică de om echilibrat, care o privea acuzator pe sărmana mamă nedormită și chinuită, pomenită cu cumnații în vizită. Pentru ei gătea de trei ori pe zi, strângea masa și tot ea se ocupa și de adunatul murdăriei lăsate de aceștia în urma lor. Că doar, nu i-o pune pe ei la treabă – sunt oaspeți, nu? Iar lor nici prin cap să se ofere, nici după mai mut aluzii nu chiar tocmai fine, că doar despre asta nu scrie în articolele deștepte de pe internet. Iar cartea despre bun-simț probabil încă nu apăruse în varianta on-line gratuită.

Anii au trecut, copiii primei au crescut. S-au schimbat multe în viata ambelor familii. S-au împărțit evenimente frumoase, dar și triste. S-au traversat mări și zări. Au apărut sufletele noi în celălalt cuplu. Și soarta a făcut să fie tot doi copii unul după celălalt. Calm? Răbdare? Echilibru? Zău? De unde? Supraviețuirea devenise cuvântul de ordine. Acum s-a deschis realitatea și în fața ochilor cumnatei, dar…

”Uite la ea, cu ce-i hrănește – din borcanele” îi zice soțului ei cealaltă, veniți în vizită. ”D-apoi așa e sănătos? Și nici nu încălzește mâncarea așa ca mine în castronel – ori îi dă rece, ori încălzită la microunde. Păi, da, așa să tot crești copii. Și nimic nu le interzice, îi lasă să facă ce vor ei – halal educație. De pe internet – precis. Și nici o bomboană nu au voie săracii copii, ai văzut?”. Soțul tace. Așa cum tăcea și fratele lui atunci când comenta soția lui.

Bărbații.

Ele, însă, inevitabil, s-au luat la harță. Și și-au spus tot ce cred una alteia. Vrute și nevrute. Orgolii incitate de instincte materne acute. Actuale sau scoase din adâncurile supărărilor. Una  – cu pedagogia din cărți, alta- cu școala vieții.

Femeile.

Gazda a trântit ușa și a ieșit. Cealaltă a rămas în casa lor și s-a apucat de făcut mâncare pentru toți. Gătită în castron. Și a hrănit copiii, pe toți laolaltă și nu doar pe ai ei, după cum știa mai bine, și fără prea multe instrucțiuni deștepte. Și, de draci, i-a curățat cumnatei bucătăria și i-a făcut-o lună. Cealaltă a revenit încărcată de bunătăți interzise, la fel pentru toată lumea. Și au mâncat din ele toți copiii, fără excepție. Și nu s-au mai uitat pe internet cât zahăr conțin.

Pentru că ambele își iubesc soții.

Cumnatele.

 

 

 

 

Pastile fără zahăr

Doamna

poze-dupa-nunta-arad-pantofi-rosii-toamna-rochie-mireasa

Este foarte interesant să îmi amintesc cu lux de amănunte niște lucruri aparent nesemnificative din trecut. Oameni, chipuri, vorbe, situații. La început – la nivel de fapt întâmplat, un schelet. Apoi cu timpul, începe să prindă carne, mușchi și abia la sfârșit, sens. Și lucrurile încep să se vadă total altfel decât atunci când s-au întâmplat.

Nimic deosebit în esență, dar zilele astea mi-a revenit o întâmplare. E vorba de un cuplu pe care l-am cunoscut la București, acum mulți ani. Conjunctura făcea să fim invitați acasă la un om de artă, profesor bucureștean, la o cafea, un grup de oameni din Chișinău, printre care, cumva din întâmplare, nimerisem și eu. Aveam 18 pe atunci.

Domnul gazdă era foarte de treabă. A insistat ca după vizita oficială, să ne mai invite neapărat în casa lui. Un gest foarte frumos pe care l-am apreciat cu toții. Nu mai fusesem într-o casă bucureșteană de nici un fel,  dar mai ales în una a unui profesor. Ne-a deschis ușa o fată tânăra, de vreo douăzeci și un pic de ani, cu părul castaniu, tunsă scurt și încălțată cu pantofi roșii. M-am gândit că este și ea una dintre invitatele care abia intrase și nu apucase să se descalțe și că voi avea și eu companie. Eroare. Era gazda. Șotia profesorului, căruia chipul îi trăda anii coborâți pe pletele albe. Era cam de vârsta tatălui meu. Ajungea imediat la 60. O discrepanță care m-a lăsat mută de uimire atunci.  Noroc că eram un personaj secundar pe acolo și nimeni nu mi-a băgat în seamă nedumerirea. Mai ales că o bună parte dintre toți cei prezenți erau familiarizați cu atipicitatea cuplului. Și totul părea o normalitate.

Au pornit discuții inteligente despre măreția artei și superioritatea geniului, printre cafele și sandvichuri cu icre și despre nu mai știu ce, pe linia întâi, pentru că, involuntar, mă focalizasem pe cealaltă linie de discuție, dintre profesor și un alt invitat, care stătea lângă mine și căruia acesta a simțit nevoia să-i dea explicații, făcând abstracție de prezența mea. Păream prea crudă pentru a pătrunde în esența discuției.

”Ei, știu că ar putea să îmi fie fiică, dar ce să îi faci? Era o amărâtă de studentă și am simțit că trebuie să o ajut. Mai ales că a venit să studieze artele și, cu siguranță că în lumea asta are nevoie să o împingă cineva ca să răzbească. E și talentată, să știți! Nu i-a fost ușor…s-a și îmbolnăvit la un moment dat și am dus-o tocmai în Grecia ca să o facem bine. Am operat-o. Sper sa fie ok. O să o trimit și cu o bursă la Milano la anul…”

Omul s-a apucat sa ne arate poze cu ei in Grecia, de fapt – doar cu ea. Din acele poze, încă de atunci am înțeles cât de mult o iubea. De fapt, o cocolea ca pe un ou. O adora în cadru. De când sunt am acest filling că dragostea se poate exprima și prin miile de poze făcute persoanei iubite. Chiar și dacă pare o fi o aberație – ceva îmi spune că există un sâmbure de adevăr. Profesorul îi imortaliza fiecare gest, din toate unghiurile, orele și stările posibile, încercând, să imortalizeze, parcă, orice privire și mișcare a ei.

”O iubesc mult și o voi ajuta cât pot. Să o văd fericită și realizată. Voi face din ea o doamnă adevărată. Așa cum a visat ea dintotdeauna încă de pe vremea când venise la București din sătucul ei. Pentru că, apoi, știu sigur că va pleca, chiar și dacă nu mi-aș dori asta. Dar este firesc”, a zis încet, să nu îl audă nimeni. Mai ales, ea.

Era un adevăr nevorbit între ei. Dar știut de ambii. Chiar de toți.

De ce e firesc, m-am gândit atunci?  E corect oare? Sau este un aranjament reciproc? Asumat. Poate să existe așa ceva? E corect să îți asumi o suferință ulterioară conștientă în schimbul câtorva ani de confort. Merită? E curaj sau nebunie? Sau milă? Poți să stai lângă cineva doar atât cât ai nevoie de acesta și să îl abandonezi apoi, uzat, singurătății? Unde e moralitatea, atunci?

Evident, nu am găsit răspunsuri.

Ea s-a realizat în timp și a devenit ce și-a dorit. Și, cum era firesc pentru el, a plecat…

Doamna…

 

 

Pastile fără zahăr

Rostul

rostul

După câțiva ani de la plecarea noastră din București, am revenit pe străduțele arhicunoscute din Dorobanți, ca un copil curios să vadă ce s-a mai întâmplat pe acolo în lipsa lui. Era o seară caldă de sfârșit de săptămână în care orașul părea golit. Terase noi, magazine falimentate, anunțuri cu spații de închiriere, dar mult mai puține decât acum patru ani. Aceeași cofetărie, același magazin vechi și demodat de draperii, cu plapume moi și colorate în vitrină. Showroom-ul cu mobilă de lux s-a închis. Magazinul de produse tradiționale țărănești la fel. În schimb, un fast-food nou cu feluri de ciorbe turnate din polobocele și o patiserie au răsărit pe străduță. Aceeași pată de asfalt găinățată din abundență exact în același loc – sub pomul unde cei din bloc nu parchează. Iar eu, cândva, nou-venită în oraș, mă bucurasem că e liber, până când era sa nu îmi recunosc mașina dimineața! Observ că notarul din clădirea nouă de birouri a subînchiriat parterul, unde era recepția, unei librării. Semn că treburile nu au mers tocmai strălucit.
La blocul unde am stat cândva au schimbat poarta. Acum e cu cifru, nu am putut intra în curte. M-am uitat doar la geamurile vecinilor și m-am bucurat că sunt flori vii la cel al bătrânei de 86 de ani (pe atunci), care ieșea aranjată și elegantă, cu perle la gât până și la magazin, coborând scările celor patru etaje de una singură. Cred că a împlinit 90 anul acesta. Sper, cel puțin. Iar de la geamul vecinului bețiv de la unu, se auzeau aceleași discuții aprinse. Pe pervazul de la etajul unu al blocului de vizavi, cel cu perdele în alb-negru, stă țanțoș același pisoi negru. Geamurile sunt larg deschise și se aude gălăgie și lume multă. Așa a fost dintotdeauna la ei. Doar că fețele ce se ițesc de la geam, cu o țigară ținută mult peste pervaz, că să nu fie vizibilă din interior, sunt acum de adolescenți, iar de pe blogul stăpânei casei aflu că fiică-sa i-a preluat obiceiul frumos de a umple casa cu voie bună. Ei, și parcă mai ieri se juca cu fiică-mea pe străduțe, de s-au umplut ambele de păduchi. Erau atât de mici!

Ambasada turcă e la fel de iluminată și cu aceeași pază plictisită. Virez pe după colțul fostului coafor, care acum s-a transformat într- un nou bar cu ușile larg deschise și intru pe aleea dosită, cu un mic părculeț. Aici îl aduceam pe cel mic pe când abia începuse să prindă viteză în pași. Parcă a fost mai ieri! Revăd casa imensă și superbă, la fel, însă, cu toate obloanele trase, de după care, mereu, o doamnă furioasă se răstea la copiii din parc. Era moștenitoarea casei, o femeie singură și care făcuse nenumărate demersuri pentru desființarea părculețului mic din apropiere, cu două leagăne și un tobogan. O deranja zgomotul. ”Nu o băgați în seamă, e nebună! Nu are cum să înțeleagă că este cel mai frumos zgomot de pe pământ – clinchetul de voci de copilași!”, mi-a spus într-o zi o altă doamnă, care îmi vorbise pentru prima dată după mult timp de observație reciprocă în serile de vară, când se mai ridica năduful de București. La fel ca și cea care striga de după obloane, această doamnă cu pălărie, mereu elegantă, îmi părea ciudățică.

Venea zilnic și urmărea copiii din parc cum se joacă, cum le pupă mamele lor pălmuțele lovite, cum le explică despre frunze și mămăruțe. Putea să stea ore întregi și să privească doar. Și avea la ea biscuiți sau sticsuri cu care îi servea pe copii, dar neapărat cu permisiunea părinților. Îmi părea mult prea manierată pentru Bucureștiul actual și mult prea rafinată pentru o nebună.

Am ridicat acum privirea involuntar spre geamurile ei, amintindu-mi acea discuție a noastră de acum patru ani. Ardeau luminile în toate cele trei camere. Cu toate că locuia de una singură de mult timp deja.
”Sunteți o mare norocoasă, continuase atunci discuția cu mine. Nici nu vă imaginați cât sunteți de norocoasă, doamnă. Am avut și eu cândva o fetiță. Și a crescut fetița mea și mi-a dăruit o nepoțică. Frumoasă ca luna de pe cer. Îngerașul bunicii! Și mi le-a omorât pe amândouă nemernicul de ginere. A intrat în depășire nepermisă și le-a zdrobit pe loc. Se grăbea, cică, tare la maică-sa. Cu câteva minute înainte de accident, m-a sunat cea mică și am vorbit cu ea la telefon. Știți ce mi-a zis? ”Să mă aștepți, că ne vom întâlni când voi pune iar picioarele pe pământ, buni. Și asta a fost tot”. A făcut apoi o pauză lungă.

Următorul apel a fost de la ruda ceea a lor necioplită, care m-a sunat să îmi zică că sunt moarte. Ambele. Să vin să le aduc acasă. M-a anunțat așa sec și a închis. Noroc că era soțul lângă mine, că de altfel cădeam pe jos. Of, și el săracul, s-a stins la puțin timp după aceea. Nu a putut duce. Aș fi vrut să fiu eu în locul lor, al fetelor, mai ales. Sau, măcar în locul soțului. Dar uite-mă, de atâția ani mă tot zbat pe pământ și nu îmi găsesc rostul. Oi fi având vreunul, sau a uitat Dumnezeu de mine??? Tocmai de aceea vin să văd îngerașii ăștia minunați cum aleargă prin parc. Prin ei a coborât și cea mică a mea pe pământ. Că doar așa mi-a zis, nu? Și mă bucur tare de ei. Și le dau câte un biscuițel, cum i-aș fi dat și ei, sărmana. Sper că nu vă deranjează?” S-a ridicat și a plecat. De atunci nu a mai deschis niciodată subiectul ăsta.

Nu am putut spune nimic atunci. Sunt exact acele situații penibile în care nu știi cum ar trebui să reacționezi. Și stai mut. Și te simțit, nu știu de ce, vinovat. Pentru ce i s-a întâmplat, dar și pentru că ai mei sunt sănătoși și dolofani. Și aleargă fericiți. Straniu sentiment. Grea apăsare.

Mă tot uit acum la geamurile ei mari, luminoase și mă întreb de ce nu doarme la ora asta. Probabil și cei care m-au observat singură, noaptea în parc, și-au pus aceeași întrebare. Da, e târziu. Eu, una, îmi caut, printre aceste străzi, amintirile. Iar ea? Încă își caută rostul?