Eh, că vrem sau nu vrem, anii își iau ce e a lor. Și degeaba visezi că ești încă sprintenă și cu rochie cu buline – că la trezire, în încercarea de a sări din pat, te străpunge o durere de genunchi, care îți amintește că reumatismul își face deja prezentarea în PowerPoint. Apoi, știi că ar trebui să te întorci mai întâi pe o parte și pe urmă, ajutată de mâna și cot, să te ridici în șezut ca să nu soliciți coloana – ce mai, kamasutra subpatruzecistă! Și imediat în minte îți reapare titlul poveștii ruse ”Koniok Gorbunoc”, a cărei traducere în engleza am întâlnit-o, la un moment dat, și cu care m-am identificat pe loc – ”Horse of osteohondrose”. Dacă aș putea – mi-aș schimba și ID-ul cu acest nume. Apoi, ca să nu amețești brusc, faci niște mișcări cu capul – trosc,trosc – și poți să te ridici ca un om aproape funcțional. Da! Important este să nu uiți să scoți dopurile de urechi, dacă nu ți-au căzut noaptea printre perne. Descoperi apoi, la primii pași, că și picioarele îs un pic umflate și atunci începi să cauți o soluție. De fapt unica – gândirea pozitivă.

Treacă-meargă, nu-i asa de grav, îți spui în drum spre baie până dai nas în nas cu oglinda. ”Nu!!! Asta nu-s eu cea din amintirile mele!” ”Asta e cineva cu cearcăne adânci și pungi sub ochi, cu un dop uitat în urechea stângă și ditamai cută pe diagonala feței”. ”Pleacă, dragă, du-te, nu vreau să te cunosc…”. ”Eu eram cea din vis, veselă și de 20 de ani!” Încerc să mă trezesc dându-mi niște palme reci peste față. Apoi pornesc lupta cu cuta. Masez frenetic cu cremă diagonala păcătoasă. Cremă scumpă, cu coenzima Q și colagen. Încep să semăn cu bătrânele care cred în reclame și cumpără leacuri miraculoase. Bleah… Așadar, sper că în doar două minute va trece – vorba spotului. Hai, no, că trebuie să privesc optimist lucrurile – am două mâini, două picioare încă funcționale, parcă nu uit încă multe, doar ce îmi trebuie mie – nu-i chiar așa de rău. Iar machiajul salvează orice disperare, cât de ridată n-ar fi ea și prost dispusă.

Anticearcăn – este! BB-ul – despre care am aflat de la fiică-mea – este! Un strop de rimel și oleac’ de ruj – parcă am mai resuscitat imaginea. A, da, și spray-ul de gură. Deja e parte componentă a trusei de glamour, în set cu ața dentară.

Prima cafea deschide poarta zăvorâtă a soarelui din sufletul meu. ”Măcar încă nu am împlinit 40, ca celelalte prietene ale mele”, mă încurajez, chiar și dacă sună răutăcios din partea mea.

Ok, mobilizarea! Repejor-repejor fac trei sandvichi-uri la copilași-păpănași. Repejor-repejor pun în trei pungulițe, apoi în trei casolete, trei ghiozdănele și trei sticle cu apa. Apoi începe veselia – ”Trezirea!!!!” – de 133 de ori și urmează, neapărat, amenințările. ”Cine nu e gata – rămâne acasă, eu nu aștept pe nimeni!”. Foarte proastă glumă. Neinspirată. Oricum nimeni nu vrea la școală. ”Hai, măi, că e așa de fain la școală, vă întâlniți cu colegi, va prostiți în pauze. Eu de asta mă și duceam de fapt, să știți. Trebuie să gândiți și voi mai pozitiv un pic!”, încerc din răsputeri să fiu mamă modernă și haioasă. La 7.15 nu prea am cu cine. Nici măcar eu nu cred în ce debitez. Cumva ieșim din casă, după ce ne întoarcem de câteva ori înapoi de pe scări. Nu, nu, telefoanele și le-au luat cu toții. Cărți și caiete au mai uitat pe masă, darnu sunt așa de importante ca telefonul și căștile!

Ziua parcă prinde culoare și viteză în balerinii cu talpă ortopedică, care au costat un pumn de bani. Pe nas – ochelarii de soare cu protectie UV – așa se recomandă de la o vârstă anume.

Ne așezăm în mașină. Pornim radioul. Cântă Carla’s – perfect. Încep să cânt și eu spre disperarea urechilor prezente. Copiii își pun căștile și zâmbesc unii altora. Ei, nică gust muzical nu are generația tânără îmbuibată de Despacito.

Și pe când viața începe să se împace cu dimineața – hop și reclamele. ”Ai retenție de apă?”, ”Ești constipată?”, ”Aroma de prune te va surprinde plăcut. Acum ești ca un fulg!”. ”-Ana, de ce nu vii cu noi în oraș? -Sunt balonată!”. Și atunci te apucă dracii. Și începi un monolog cu Ana. ”Dragă, hai că n-om mai ieși nici în oraș de acum încolo. Vom sta închise în acasă balonate, constipate, cu libidoul scăzut și mai ales cu incontinență urinară. Lipind placa dentară cu Korega, aranjând Kosmodiscul frumos pe spate și clătind gura de trei ori pe zi cu Lacalut – apă de gură. Serios. A, da, și mestecând pastile cu iz de prune???” Uf… reclamele la simpla mătreață și sângerări gingivale deja mi-au părut mici plăceri, zău…

Mă războiesc frumos în mintea mea cu Ana-balonata și mă simt tânără din nou, că doar sunt pozitivă, nu? Las copiii în fața școlii. Pupicii de adio îmi acoperă fața cu miere dulce de dragoste pură. Necondiționată. Măcar știu că ei, scepticii ăștia cu căștile în urechi, mă vor iubi și bătrână și senilă. Și se vor întoarce și ei cu mine din drum, când îmi voi uita ochelarii acasă. Dar până atunci mai este.

Rămân singură cu mine. Momente rare. Un fel de fericire. Asta până mă privesc în oglinda de la mașină și zâmbetul se evaporă pe loc. Cuta străbate obraznic fața în continuare, fără pic de rușine față de crema mea scumpă și de eforturile mele lăuntrice. Atunci, am zărit cu coada ochiului, gândirea mea pozitivă, trecând în viteză pe bicicletă, tinerică și cu buline pe fustă, fix pe lângă mine…

Ana, hai să bem o cafea cu aromă de prune, ce zici?