Categorie: Fost-am copil odată

Fost-am copil odată

Și dintre toți, nimeni nu a mai rămas în Moldova…

Anda-Cristina VahnovanImagine2 comentarii

Prospectul_Pacii_(1980)._(17971757121)

Și-n anii ăia totul părea posibil. Toate erau noi și spontane. Eram atemporali și nelimitați. Eram, cred, cei mai fericiți!

De grija examenelor de admitere la facultate scăpasem. Absolvisem anul întâi de Jurnalism de la USM, iar media mare îmi permitea să solicit o bursă în România. Am și bifat trei orașe pe hartă – Cluj-Napoca, București și Iași. Nu că tare aș fi știut până atunci diferența dintre ele, doar că doream să plec cât mai departe de casă. Să plec cu adevăratelea. Așa credeam eu că mă voi maturiza forțat – fără părinți sub coastă, fără pachete săptămânale și mai ales fără vizite inopinate pe la miez de noapte. A și funcționat. Doar că, totuși, prea departe mi-a părut apoi Clujul, peste vreo 10 ani, când legănam deja doi copii și am realizat cât de mult îmi lipseau părinții. Înțelepciunea vine din păcate, cu timpul, dacă mai vine vreodată.

Dar acea ultimă lună, în care așteptam să urc în trenul Chișinău-Iași și apoi Iași-Timișoara a fost magică. Plină de așteptări și emoții ale necunoscutului. Primul plecat de acasă, din camera mea, cu vedere spre Porțile Orșului, la un cămin cu cinci suflete în cameră. Marele noroc a mai fost, că venea și prietena mea cea mai bună din clasă, Natașa, la Cluj. Obținuse un transfer după primul an de Arhitectură. Noroc chior pe amândouă. Planuri înaripate și imaginate nopți la rând, când dormeam una pe la alta și ne puneam părul pe moațe de hârtie. Ca să fim crețoase, să ne mai înnoim look-ul. Nu mai aveam răbdare.

În una dintre acele nopți, fără somn, ne venise ideea genială de a organiza o seara de petrecanie. Ca la armată. Numai nu prea știam unde. ”Hată” liberă nu avea nimeni. Decât un singur prieten. Al verișoarei mele. Dan. Părinții lui erau plecați din țară, iar Dan, care tocmai fusese admis la Facultatea de Drept, se oferise bucuros să ne găzduiască, chiar și de nu cunoștea decât două persoane din gașca noastră. Cu o singură condiție însă – să facem curățenie după.

Ca și o mică-mare paranteză, vreau să vă povestesc un pic despre invitați. Printre vecini, prieteni, colegi de școală și rude, mai urma să vină și Ahmet, colegul de facultate de la Arhitectură din Chișinău al Natașei. Fiind fiul Ambasadorului Turc, venit la Chișinău de un an, se lipise de gașca noastră natural cumva. Ca să scape de singurătate. Eram singurii lui prieteni de atunci. Se plimbase deja prin vreo trei țări și se săturase să tot schimbe facultățile. Abia acum înțeleg cât de greu îi era. Ahmet ne însoțea bucuros peste tot – și la Bubuieci, la casa Irinei, unde descoperise beciul cu bunătăți din borcanele de trei litri. Și la Dobruja, la Sergiu, unde mergeam și făceam frigărui, fiind sfătuită de tanti Silvica, mama lui Sergiu, să nu îi las să bea prea mult și mai ales să nu adoarmă pe prag. Ca să nu răcească. Iar dacă totuși se întâmplă, să îi trag cu tot cu țol în casă. Iar dacă cumva, Doamne ferește, nu le va mai ajunge băutură, mi-a zis unde mai ține ascunsă o sticlă de cogniac. Dar că încercăm totuși să ne ajungă. Sfaturi chiar utile, de altfel.

La Dobruja, Ahmet a adus-o și pe sora lui (i-am uitat numele), cu șapte cercei în ureche și unul în nas, ca să îi arate și o altă fațetă a Moldovei. Nu doar dineurile oficiale de care, ne-au povestit, că se cam săturaseră. Vai, și ce frumos au stat până dimineața, la povești, în drum, sora lui Ahmet și cu Oleguș al nostru, vecinul lui Sergiu, sprijinind gardul plin de buruieni. Turcoaica, nevorbind nici o iotă româna sau rusa, iar Oleguș – engleza sau turca! Vorbeau emoțiile aburite. Astăzi Oleguș își mai amintește că numele ei însemna ceva floare în limba turcă. Dar care anume – nu mai contează.

Drept răsplată pentru serile petrecute împreună, Ahmet, ne-a invitat la masă la el acasă. Toată gașca. Să îi cunoaștem părinții. A fost primul nostru dineu oficial, la invitația unui ambasador, de nici nu știam cum să ne îmbrăcăm și mai ales cum să ne comportăm. Să ne mai punem moațe sau era să părem prea de tot? Noroc că am avut minte să ne lipsim de ele. Apoi, ambasadorul ne-a invitat la meciul de fotbal ce urma să să se joace între Galatasaray și ”Constructorul” Chișinău pe 26 septembrie. Era anul 1996. Doar că a trebuit să stăm în tribuna suporterilor turci, de nu am scos nici un sunet tot meciul. Și ne-am simți un pic de trădători. În schimb, a fost primul meci de fotbal la care l-am dus pe frate-mi-o Lucian, copil de 8 ani pe atunci, și pe care l-am tăbârcit apoi tot drumul de pe Ismail până la Porțile Orașului, în gât, pe rând, împreună cu toții din gașcă, pentru că era trecut de doișpe noapte și ratasem toate troleibuzele.

Seara de petrecanie, însă, de la Dan a fost cea din urmă seară, a noastră, împreună. Noi cu Natașa am făcut ardei umpluți la Dan în bucătărie. El avea doar humus trimis de părinții din Israel și, ce m-a surprins atunci, avea vitamine colorate pe care le lua cu regularitate. Nici nu văzusem până atunci din alea. Găteam pentru prima dată. Totul la ochi, fără tutoriale și google-uri. Am mai adăugat ba apă, ba sare, ba knorr și parca ceva ne ieșise. Tare i-au mai picat cu tronc la inimă ardeii noștri lui Ahmet. Și sincer vorbind, am observat că era cel mai puțin pretențios dintre toți. Am și dansat. Dar mai ales am cântat. Mult. Și mai ales tare. Dan, care ulterior abandonase Dreptul în favoarea Colegiului Muzical ”Ștefan Neaga”, ne-a încântat cu piese compuse de el. Și la chitară, dar și la clape. Ne-am și înregistrat cântând pe ceva casete, de le am și acum pe la mama prin debara. Și în pofida faptului că Dan a devenit între timp o vedetă internațională și scoate hit-uri pe bandă rulantă, piesa mea preferată va rămâne mereu acea scrisă pe versurile lui Păunescu și interpretată la chitară, spre dimineață, despre o iubire imposibilă ”Și-atunci fecioara hotărâ să moara”. Ne-am petrecut, ne-am luat rămas bun, ne-am lăsat unii altora poze cu mesaje și da, am făcut curat. Că doar am promis…

Apoi, a urmat și ziua, când tăbârcind o geantă mare de rafie, din aia în pătrățele alb cu albastru și cu fermoarul care se strică din prima, am urcat în trenul spre Cluj. Trei. Eu cu Natașa și cu Pavel, actualul ei soț, cu care se cuplaseră în noaptea romantică de la Dan de acasă. Fusese ceva magie în acea noapte, vă ziceam eu. Sergiu a urcat în trenul de Sibiu. Irina a plecat în Italia.Vecina mea Tania s-a mutat în Ukraina. Vară-mea e în Canada. Frate-mi-o e și el în Anglia. Iar Ahmet a revenit în Turcia și mi-a trimis peste vreo 10 ani, poze pe mail, cu soția și fetița. Facebook nu are. Dan a făcut înconjurul lumii cu concertele sale, dar nu uită să îmi mai răspundă la mesaje pe messenger sau să le da câte un like copiilor mei, căror nu le vine să creadă că acel Dan flocos, din pozele mele învechite, este cel de la televizor. Iar ”Freedom” și ”Dragostea din tei” au fost piesele lor preferate pentru mulți ani.

Dacă mă uit mai bine în poze, simt două stări contradictorii. Prima, ar fi magia acelei seri de rămas bun, iar alta, tristețea plecării tuturor din țară. Poate, doar, Oleguș, vecinul lui Sergiu, a mai rămas în Moldova, nu știu. Restul nu s-au mai întors acasă…

Fost-am copil odată

Regizorul și actrița

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Și era o iarnă din aia grea, cu fulgi mari, grei și apoși și străzile pline de maldări de zăpadă înghețată, adunată de-a lungul trotuarelor și înnegrită pe la margini. Circulația devenise imposibilă. În acel an mulți orășeni au fost nevoiți să renunțe la pozele de lângă bradul din centrul orașului, înconjurat de Moși (transformați în Crăciuni), reni și Albele-ca-Zăpada (care încă nu dispăruse) – personaje decupate din carton – sub care scria ”1991”. Și neapărat ”La mulți ani” transformat din vechiul ”Cu Anul Nou”!

Eram fericită pentru că acel Revelion urma să fie mai special. Am fost invitați la nanul meu, Grigore, care stătea pe bulevardul Dacia, vis-a-vis de biblioteca ”Lomonosov”. Bibliotecă, pe care, sincer, o uram pentru zecile de ore petrecute în sala de muzică, ascultând în căști creațiile celebrilor clasici – activitate impusă ca temă de casă de la școala de muzică pe care o urmam de voie, de nevoie.

Urma să fie o masă deosebită, pentru că nanul fusese la vânătoare. Era un vânător împătimit, iar momentul, când îmi arătase pentru prima dată pușca lui adevărată, a fost rupt parcă dintr-un film western.  Împușcase doi fazani. Grași și frumoși. Așa ii spusese tatei la telefon. Iar nana Ecaterina pregătea friptura, umplea prunele uscate cu nuci și dăduse în balcon răciturile ca să se prindă. Și i-a mai zis tatei că se pregătește serios pentru că urma să vină de la Moscova Emil. Nu prea știam despre cine era vorba, dar ai mei păreau fascinați dar și un pic agitați. Tata și-a luat costumul cel de mers doar la nunti și tot ezita asupra cravatei.  Mama și-a pus paltonul cu guler de vulpe și mărgelele din lemn de sandal – niște trandafiri sculptați – mirosul cărora îmi amintește și acum de sărbători. Iar inelul de aur cu piatră ovală roz-pal, obținut prin mari relații și eforturi de la ”Aureola”, încununa ținuta ei festivă. M-au chitit frumușel și pe mine, ca doar, deh, Domn regizor! Da de m-a găsi potrivită pentru vreun rol? Măcar și unul neînsemnat. Că doar era vorba despre ”Mosfilm”, nu?

26177914_1157377201064267_1294925702_o

Foto: Grigor Grigoriu, Emil Loteanu și Simion Ghimpu (arhivă prsonală).

Am traversat bulevardul pe jos, de la porțile orașului și până la ”Lomonosov”, greu și cu viscolul în față printre oamenii înfofoliți cu blănuri și paltoane, care înaintau dârz cu torturi ”Kievskii” și ”Scazka” în mână, legate cu sfoară maro, cu plase cu mandarine și portocale și cu tăvi cu mâncare învelite în pungi. Iar în cap, majoritatea purtau câte o căciulă din aia de nurcă, rusească, simbolul bunăstării epocii urss-iste, pe care le detestam de mică. Mirosea a brad de la scârtele de brazi vii, ce își mai așteptau cumpărătorii întârziați dar și a mandarine. Mirosul copilăriei.

Regizorul era carismatic. Toți i se adresau cu mult respect ”Maestre!”. Mie, însă,  îmi amintea un pic de Carlson din desenul animat sovietic, pentru că avea bretele cu margini de piele maro prinse la pantaloni, o burtă revărsată peste centură și chiar unele trăsături asemănătoare personajului. Vorbea prea românește pentru acele vremuri. Vorbea tare și mult și gesticula cu nerv. Chiar și pe noi, copiii, instruiți să nu facem gălăgie și, mai ales, să nu îl întrerupem, ne-a ținut cu sufletul la gură cu poveștile lui despre studiouri, probleme la filmări, actori și regizori celebri – rupte dintr-o altă lume – lumea cinematografiei. Mulți ani mai târziu am aflat că lucrase cu Martin Scorsese la filmul ”Ana Pavlova”, iar Jack Nicolson și Robert de Niro au visat să ajungă în vreunul din filmele lui. Cel din urmă venise la Moscova pentru că acceptase un rol episodic în ”Ana Pavlova”, dar conducerea Goskino a interzis apariția unui actor american într-un film sovietic. Era anul 1982.

Așadar, acel Emil din amintirile mele, era de fapt, un geniu. Recunoscut și adorat în lumea cinematografiei, după succesele filmelor ”Lăutarii”, ”O șatră urcă la cer” și ”Gingașa și tandra mea fiară”, în care jucase și nanul Grigore și a căror coloană sonoră era semnată de un alt geniu – Eugen Doga. Probabil, acele nume ciudate și străine atunci urechilor mele, erau de fapt ei, starurile hollywood-iene, pe atunci necunoscuți nouă, pentru că pe cei sovietici – Yankovskii și Belyaieva, Svetlana Toma, Kiril Lavrov – îi recunoșteam deja.

26176526_1157378411064146_31350391_n

Era genial. Un pic egocentric. Vorbea mult despre el și reușitele lui. Acum înțeleg că avea și motive. Atunci, însă, îmi părea chiar caraghios. Din când în când, mai lua câte o ceapa verde de pe masa și o mânca rapid, începând de le capătul alb și până la ultima frunză din coadă. În liniștea care se lăsa se auzea doar ronțăitul ferm, care mi-a sunat în urechi toată seara. ”Mosfilm”, cadru, filmări în Franța, în Germania, dublură și…ceapa… Nu se legau în capul meu nicicum. Nici chiar îndemânarea perfectă de a servi friptura de fazan cu cuțitul și furculița, din vasele scumpe de porțelan ”Madonna” nu mi-a putut șterge imaginea acele cepe.

Dintr-o dată se auzi soneria și toți s-au uitat nedumeriți unul la celălalt. Mai așteptau pe cineva? Nu prea. Nanul Grigore s-a îndreptat spre ușă, iar noi, droaia de copii am alergat după el, curioși, în speranța că o fi Moșul. Era o doamnă frumoasă. Întreba de Emil, iar acesta, auzindu-i vocea, ieșise supărat în coridor să discute cu ea. Era o actriță. Aflase nu știu de unde, că în acea seara, marele regizor va fi la această adresă și a făcut orice numai ca să ajungă. Voia un rol. Discuția a fost scurtă și maestrul a revenit în apartament, trântind nervos ușa după el. Tatei i se făcuse milă de femeie și o petrecuse până jos, la bloc.

Mai rămâneau doar câteva minute până la ora 12. Ceasul de pe ecranul televizorului epuiza ultimele clipe ale anului. Trei, doi, unu….șampania a explodat, paharele de cristal  au fost umplute, toți se îmbrățișau și își urau La multi ani!!! Am alergat la geam, ademeniți de bubuitul artificiilor, care se vedeau perfect de la etajul opt. Cerul se umpluse de lumini multicolore și se auzeau râsete și urale de pe la balcoanele vecine.

Pe tot bulevardul Dacia nu era țipenie de om. Pe fundalul acelei feerii de culori, am zărit, în stația de troleibuz de la bibliotecă, o singură persoană.

Actrița.

Fost-am copil odată

Sechele

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

img_1576941_thumbs_600x440_1948061

Nu știu câți dintre voi își mai amintesc perioada de după anii 90, când în toată nebuloasa de transformare a societății, numită tranziție, transformată în anarhie, ne era frică de orice. De lăsatul serii, dacă încă nu am ajuns acasă, de lifturile în care nu intram dacă erau persoane dubioase lângă noi și de scările de bloc neiluminate (pentru că mereu se furau becurile) care tăinuiau tot felul de gop-stopnici (hoți mărunți) mulți și la modă în acea perioadă. Inclusiv de intratul în casă, mai ales cei de la parter care, după ce deschideau ușa de la intrare, așteptau un pic ca să fie siguri că nu se aud zgomote. Se spărgeau și casele în care dormeau oamenii. Iar aici finalurile puteau fi și tragice.

Îi puteai identifica ușor – după geaca de piele și un anume tip de chepcă – dar mai ales după priviri. De lupi flămânzi de haită ieșiți să vâneze.

Pe unii îi cunoșteam personal, dar de ăia nu îmi era frică. Aveau și ei legile lor. Și le respectau. Dar orice ieșit din casă prezenta un pericol imens. Mai ales dacă erai singură și aveai bijuterii. Sau haine, ori poșetă mai bunicele. Sau mergeai la un schimb valutar, unde, de multe ori, tot unul de ai lor lucra, ca să transmită cui trebuie informații despre viitoarele victime. Se rupeau lanțuri de la gât din mers. Se punea cuțitul la gât în lifturi, până victima ceda tot ce avea. Se smulgeau genți din fugă și cercei din ureche, lăsându-le rupte. Se amețeau oameni cu ceva șervețele cu soluții dubioase. Și în fiecare zi tot auzeam de cazuri noi și noi printre cunoscuți, colegi și prieteni. Aveam și eu pe atunci o pereche de cercei de aur, cadou de la nanul meu Grigore, pe care, după un vis urât într-o noapte, în care eram victima unui atac pentru amărâții de cercei, i-am dat jos.

Așa erau timpurile, veți spune. Sau poate oamenii erau nevoiți să supraviețuiască? Sau aderarea la un astfel de grup le cimenta propriul sentiment de siguranță membrilor acestuia? Probabil, câte un pic din fiecare. Cert este că am înțeles gravitatea situației abia după ce am plecat la Cluj, la 18 ani. Și unde, în primele luni, îmi creștea ritmul cardiac ori de câte ori îmi era frică să ies seara singură din cămin, chiar și până la non-stopul de alături, după câteva felii de parizer. Tresăream la orice mișcare auzită din spate, chiar și ziua și la orice mișcare din cameră, după descuierea ușii. Țineam geanta lipită de corp și strânsă cu cotul mai mereu. Iar cu cealaltă mână, în buzunar, degetul mereu pregătit pe spray-ul de gaz lacrimogen de care făcusem rost ”pe sub tejghea”.

Cerceii i-am pus un urechi doar după ce m-am măritat. Am așteptat doi ani, pentru că m-a rugat tata să amân nunta, căci după ce schimbase toți banii pe care îi avea în valută, pentru a-i depune la depozit, la un exchange, a fost urmărit și lovit în tâmplă în drum spre bancă și apoi lăsat inconștient să zacă. Noroc că a scăpat cu viață. Nu mai contau ăia 2000 de dolari adunați cu chiu și vai din salariul de profesor universitar. Nu voi uita însă disprețul și scârba din ochii lui, amplificați de lentilele groase ale ochelarilor…

Sunt mai bine de 20 de ani de atunci. Și acum mi-e frică de drumuri noaptea. Și acum țin geanta mereu strâns lipită cu cotul. Și inima mi-o ia incontrolabil razna când aud pe cineva alergând din spate și din reflex întorc brusc capul. Sunt la Londra, totuși. Iar aici oameni seara fac jogging…

Sechelele.

 

 

 

Fost-am copil odată

Sacoul de catifea

Anda-Cristina Vahnovan4 comentarii

17549058_984649858337003_300960290_o

La înmormântarea lui am mers oarecum nedumerită. Nu se poate, mi-am zis. El, legenda vie care deschisese în 1979 ediția festivalului de cinematografie de la Cannes, el, sex-simbolul anilor ’80, adorat de zeci de mii de admiratoare ale filmului, el – basarabeanul care ne dusese vestea în lume, el – Zobar, nu putea să moară atunci, în acel 20 decembrie al anului 2003.

La el acasă am văzut pentru prima data o canapea de piele și lemn masiv, adusă de prin străinătate și primii blugi Levis originali, cumpărați pe când făcea înconjurul lumii dar și primul sacou de catifea veritabil, cu care defila la invitații pompoase. Cu acela fusese și la Cannes. În casa lui venea deseori tatăl lui spiritual, Emil Loteanu, iar la mesele întinse de sărbători, am văzut ce înseamnă oameni valoroși, am auzit discuții neînțelese pe atunci, dar intuite ca fiind profunde, pentru că nimeni nu îndrăznea să le întrerupă sau să vorbească în paralel. Da, și se pomeneau nume de vedete pe care le văzusem doar la televizor și totul îmi părea rupt de realitate. Se râdea zgomotos, atât de tare și cu poftă, că acel râs îmi răsună și astăzi în urechi, ca un ecou al unei forțe care știa să trăiască la maxim. Și se mânca vânat, domnește, din vase din porțelan fin, cu tacâmuri aurite și ținute corect. Pentru ca el avea pușcă adevărată și era vânător. O pasiune ucigașă, pentru că tocmai de la ultima sa vânătoare nu s-a mai întors.

El ne-a dus pentru prima dată la mare și în Carpați cu ,,Volga” lui nouă și de la el am primit în dar primii cercei de aur și o vază din lemn roșu – neprețuită pentru mine.

A iubit de mic caii. S-a însurat cu o actriță de succes de atunci, de la teatrul din Bălți, Ecaterina, pe care a iubit-o, ca după un scenariu scris de Loteanu – cu foc, posesiv și dominant, iar copiii îl numeau tandru ”tătelu”. El – omul.17506397_984654775003178_1988089456_n

Pentru el, Loteanu a fost chemat la Brejnev ca să dea explicații de ce distribuie în roluri mari un actor fără studii de specialitate, iar mult mai târziu, la 60 de ani ai lui, când ar fi trebuit sa i se dedice, cel puțin, un spectacol omagial la Palatul Național de atunci, i s-au oferit doar trei ore cu o mică recepție la cinematograful Patria. El, eroul uitat, al cărui film biografic, realizat de fiul mai mare, regizorul Octavian Grigoriu, la Moscova, nu a mai fost difuzat în acele trei ore, pentru că urma o peliculă comercială și a trebuit să fie eliberată sala. El, despre care au scris mii de reviste din toată lumea și a dat interviuri peste mări și țări – nu însă și la noi. El, pe care l-am văzut ultima dată atunci în scenă – ca o dureroasă amintire a celui ce a fost cândva, el – o fosta mare stea, de care și-au amintit toți abia după ce mașina care a intrat în plin, i-a zdrobit inima pe loc.

Acea inima care tânjea. Care scrisese istorie cu ”Poienile roșii”, ”Lăutarii”, ”Șatra”, ”Ana Pavlova”, ”Tandra și gingașa mea fiară” și alte capodopere cinematografice. El – actorul. Tânjea după un nou film, după emoția camerelor, după un nou mare val creativ, pentru că mai avea ce spune, mai avea atâtea roluri de jucat, atâția lauri de adus Moldovei. Își dorise enorm să îl joace pe Bozoncea din ”Groapa” lui Barbu , dar nu a mai apucat. Pentru el, Loteanu pregătise un alt mare rol și făcuse rost, în sfârșit, și de bani, dar, ironia sorții, plecase dintre cei vii înainte de a-l începe. Cred că atunci a și murit o parte din actorul din el. Speranța, cel puțin, cu siguranţă. Iar pentru un artist lipsa de speranță e mai grea decât orice, chiar decât moartea. A tânjit cu capul sus. Nu s-a plâns niciodată. L-au citit doar apropiații după privire. Pentru că nu mai avea elanul de altădată, nu mai mergea la mare și la munte, nu mai râdea decât cu colțul gurii, nu mai aduna oameni la mese, nu mai purta sacoul, pentru că nu mai avea unde. El – Grigore Grigoriu.

17622660_10212565398068698_1911677809_o

La 13 ani de la moartea lui sunt încă nedumerită. Pentru că așa și nu pot sau nu vreau să înțeleg cum poate încăpea o legendă, o forță uriașă de energie într-un loc mut, sub un bust. Uitat de toți cei care l-au ridicat cândva în slăvi, l-au adorat și s-au mândrit ca e de-al nostru, din Moldova. Câte titluri sau omagii i s-au mai adus de atunci? Despre aprecierile pe care le-ar fi meritat în timpul vieții, nici nu mai vorbesc. E tardiv și inutil. S-a scris o singură carte despre marele actor și doar școala din Căușeni îi poartă numele. Iar singurul fiu rămas în viață, Octavian, se zbate de ani de zile, din resurse proprii, să deschidă în amintirea tatălui său un cinematograf în orașul de baștină. S-ar putea oferi cineva să-l ajute?

Așadar, a rămas doar un bust – fără anul nașterii și fără cel al morții. Pentru că nimeni nu s-a împăcat cu moartea lui. Și nici cu cea a fiului mai mic, căruia arma moștenită de la tata nu i-a servit decât 6 luni, iar fetița de niciun an nu a mai avut cui spune nici bunic și nici tată…

17506113_984653991669923_1578925026_n

Fost-am copil odată

Blond

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

Anunțul despre apa din bloc mi-a adus aminte de un caz din copilărie. Nu știu dacă povestind-o celor de aici – m-ar înțelege, însă.

La Chișinău aveam o prietenă în scara de alături, care locuia cu mama ei. Despre ele am crezut toată viața că sunt rusoaice, pentru că vorbeau rusește. De fapt, era o familie de ucraineni. Am aflat asta mai târziu și abia atunci am înțeles ce îi făcea diferiți de ceilalți vecini ai mei. Mama fetei încerca să vorbească cu mine românește, pentru că mergea la cursuri și considera că trebuie să ne cunoască limba. Iar Tanea, prietena mea, se amuza de faptul că în limba română exista cuvântul ”perdele”. Am admirat-o pe mama Tanei și mai mult atunci când am aflat că soțul ei, căpitan de vas, un bărbat de-a dreptul frumos, cu uniformă albă și epoleți, a plecat la alta. De fapt, nu s-a mai întors de peste mări și țări. Iar ea încerca să se țină. Demnă și frumoasă. Și să nu-și arate suferința de dragul fetiței lor. Părul însă, îi însurise peste noapte.

Pe timpul acela, unica modalitate de ”a te blondi” erau pastilele de ”ghidroperit” care se găseau în farmacii și care trebuiau pisate bine și amestecate cu nu știu ce, ca să iasă o pasta albă cu spume. Nu știu cum se prepara ”vopseaua”, pentru că atunci când m-a chemat Tanea la ea, să ne facem blonde, amestecul era deja făcut. Era ce mai rămăsese de la mama ei, care își acoperise recent urmele durerii și plecase la o prietenă. Primul blond în viața mea. Wow!

Ne-am pus una alteia vopseaua pe cap și niște pungi de plastic, pentru a mări efectul și așteptam transformarea în ”the best blonde” de la bloc. Râdeam în hohote, uitându-ne una la alta, de felul în care arătam și mai ales, de curajul nostru. Care va fi reacția părinților? Dar a învățătorilor? Să fi fost prin clasa a 7-8 pe atunci. Și tot în hohot o țineam, chiar și de începea să ne ardă pielea și urechile, pe care uitasem să le ocolim. Iar noi răbdam eroic – sacrificiu pentru frumusețe!

Atunci când pielea a prins a sfârâi insuportabil, iar blondul nostru se oprise la o culoare galben-pui și noi am înțeles că alta ”nu mai pupăm” nicicum, am decis că trebuie să ne scoatem turbanele din cap și să ne spălam urgent. Fuga la baie, capul de-asupra ligheanului și hopa! S-a luat apa la bloc. Niciun strop. Nici măcar rece.

Apă depozitată Tanea nu avea. Dar pielea ardea parcă din ce în ce mai tare, iar de urechi am uitat, pentru că nici nu le mai simțeam. Ai mei tot nu erau acasă. Ne-am gândit să fugim la mine, poate e problemă cu apa doar la scara lor. Am pus prosoapele pe cap, gecile în spate, și ne-am prelins ca doi șobolani pe lângă bloc, în speranța să nu dăm ochii cu alți copii din curte. Iok! Apa nu era nici la mine, iar pe atunci apa se lua subit, fără anunțuri, și putea să lipsească și 3 zile. Aici ne-a venit prima idee genială. Rezervorul de la veceu. Ridicăm încet capacul, ținem cu mâna sârma ca să nu se ridice și să se scurgă ”ultima speranță” și adunăm apa rămasă cu cana. Ceva-ceva s-a adunat. Oricum era puțin. Decidem să ne clătim ambele, măcar să amețim un un pic chimicalele de pe scalpul nostru. Apoi, ne-am așezat una în fața alteia ca să decidem ce facem mai departe. Mai întâi am râs până la lacrimi, înțelegând în ce situație ridicolă suntem, apoi ne-am mobilizat și ne-am îndreptat spre debara.  Poate găsim ceva. Apă nu era. În schimb, am dat de borcanele cu compot ale mamei. Am tot răscolit în căutarea unuia de caise sau mere, dar, ghinion – erau doar de vișine. Tania a refuzat din start. Intre timp a sunat-o mama ei și a plecat acasă. Eu nu am avut de ales. După ce am clătit capul cu compot de vișine, desigur, trebuia să pornească și apa. Murphy știa el ce știa. și degeaba am stat sub apa juma de ora, ca nuanțele movulii tot se puteau observa pe acel galben-strașnic-de-tot.

În scurt timp au revenit părinții mei acasă. Nedumerire și resemnare în ochii mamei. Mirare, dar și încurajare din partea tatei. Pedagogul din el nu l-a lăsat să nu mă susțină în acel moment de cumpănă. ”Îți stă bine blondă, chiar dacă nu e tocmai nuanța cea mai reușită”, mi-a zis el, văzând cât de dezamăgită sunt. Iar a doua zi, după cum era de așteptat, a fost chemat la scoală. Cu toate că ieșisem de câțiva ani din comunism, pe o bună parte dintre profesori acesta refuza să-i părăsească. Tata a fost rugat să dea explicații unei profesoare de matematică, ce făcuse scandal referitor la ținuta mea școlară, ca este normal ca ”la această vârstă copiii să experimenteze”, că nu e ”nimic grav într-o încercare, chiar și nereușita”, că ”altfel cum ar învăța copiii, dacă nu vor fi lăsați să testeze” și tot din astea. Profesoara s-a resemnat. Probabil, a înțeles, ”cu așa un tată”, nu avea cu cine să facă educație.

Sechelele mele, după acest caz, însă n-au fost legate de culoarea părului și nici de școală.

Și acum, după atâția ani, puteți găsi în garajul meu londonez meu un bidon cu apă.

Fost-am copil odată

Pianul

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

bluthner_05

Cândva, demult, din noroc sau nenoroc, familia mea a locuit într-un cămin al Institutului de Arte, pe strada Tolbuhin din Chișinău. Pentru că tata preda la Arte și la ai lui aproape 50 de ani, încă stătea în cămin. Pe atunci părea a fi o normalitate. Acum văd altfel lucrurile. Căminul era unul ”îmbibat” de talente. De la un etaj se auzeau vocalize, la alt etaj locuiau doi mari actori, iar în scara de alături, un mare muzician autohton avea țambalul scos pe balcon, pentru că în cămăruța mică creșteau două fetițe. Era o feerie de sunete, râsete și voie bună. Mai era, tot la scara de alături, o domnișoară, actriță, care încă pe atunci (anii 85-86), ne interzicea nouă, copiilor, să ii spunem Lena, pentru ca pe ea o chema ”Helene”. Asa era scris și pe ușa ei. Despre ea nu am mai auzit nimic ulterior.

Dar nu despre asta am vrut să scriu azi, de fapt. Mai aveam câțiva vecini copii în scara mea. La etajul cinci, pe dreapta era Vladic, fiu de balerină, iar pe stânga era Iulia, care cânta la vioară. Iar mai jos, la etajul patru, era Mașa, care dansa. Mama ei era tot balerina. De la Mașa am aflat eu, destul de devreme pentru timpurile alea, de unde apar copiii. Dar nici despre asta nu s-a vrut postarea de azi. Ideea e că Vladic era pasionat de balet. Deseori se îmbrăca în hainele mamei sale și ne interpreta ”Lacul lebedelor” pe scara blocului, unde ne așezam pe pernuțe și ne petreceam o buna parte din timp. Toți râdeau de el și îl descurajau. Iar el încerca să ascundă recuzita mamei sale, înainte ca aceasta să vină de la repetiții, pentru ca ea ii interzicea. Și ne ruga și pe noi să nu-l pârâm. Acest secret devenise un instrument de șantaj din partea noastră. Copiii pot fi foarte răi. Și noi chiar eram. Iulia cânta la vioară în fiecare zi. Mai mult de frica părinților. Și acuma îmi amintesc cu groază cum o încasa cu arcușul peste mâini, dacă greșea vreo notă. Mașa dansa pentru ca îi plăcea. Și făcea cam tot ce ii plăcea. Iar eu cântam, cică, la pian. Nu că tare aș fi vrut, dar pentru că aveam remușcări. Atât de mult l-am rugat pe tata să-mi cumpere pian, încât acesta a făcut tot posibilul să-mi ia un Bluthner. Vechi și valoros. Și a costat mult să-l urce hamalii la etajul 5. Nu am mai avut curaj să ii zic tatei că mă cam săturasem de el, ba chiar că îl și urâsem într-un târziu.
Concluziile, vă rog să le trageți singuri, pentru că finalul poveștii este următorul. Vladic (a cărei mamă murise, pe când avea 10 ani) a ajuns mare baleron la Sankt-Petersburg. Iulia e și ea vioristă pe la Odesa. Mașa a devenit dansatoare profesionista într-un ansamblu cunoscut din Chișinău și a călătorit jumătate de glob. Iar eu am absolvit, după 7 ani chinuiți, școala de muzică. Din respect pentru tata, care nu mi-a impus și nu mi-a interzis niciodată nimic. Și nici nu m-a bătut. În afară de câteva diplome pentru compoziție, nu am sclipit la nimic în acea școală. Lume paralelă cu a mea.
Diploma i-am adus-o tatei acasă și i-am făcut-o cadou. De pian nu m-am mai atins. Iar tata, oricum, a fost mândru de mine.

 

Fost-am copil odată

Cămila

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

camila

Pe când aveam 10 ani, ne-am mutat în primul nostru apartament.
Patru camere din care una – numai a mea. Cosmosul meu mic, cu vedere spre Porțile Orașului. Înainte de a pleca la Cluj, la studii, am făcut o poză din acel geam. Ca sa o am cu mine toată viața.
Dincolo de Porțile Orașului (pentru cei care nu știu, e vorba de două blocuri mari, în formă de nai, care marchează intrarea în Chișinău) era o toloacă și un lac. „Vasimiorka”, așa îi ziceam pe atunci, pentru că forma lui amintea de cifra 8. Iar în apropiere se afla Gradina Zoologică. Proaspăt mutată în bloc nou, din lipsă de prieteni, cutreieram toloaca unde băieții prindeau șopârle și le lăsau fără cozi, iar fetele adunau plante pentru ikebane. La Zoo nu mă duceam, pentru că era scump biletul. În schimb, am găsit o gaură în gardul de sârmă, de la țarcul animalelor. Era țarcul cu cămile. Doua mari și grase (bănuiesc că erau masculi) și una sfrijită, aproape fără cocoașe, os și piele. Vizitatorii grădinii Zoo le aruncau mâncare. Cele doua mari alergau în grabă să adune de pe jos pâine și biscuiți. Cea mai mica nici măcar nu încerca, pentru ca era gonită imediat. ”Câtă nedreptate e în lumea animalelor” m-am zis atunci și mi-am propus să-i duc zilnic de mâncare. Mă strecuram prin gaura de sârmă, adunam brațe de fân și i le duceam cămilei mele nenorocite. A fost primul meu prieten din noul cartier. Încercam să ajung în fiecare zi, iar ea, bucuroasă, mă vedea de departe și alerga spre gard, scuturând cocoașele fleșcăite, lăsate pe o parte. Mă simțeam eroină. Salvatoare și făcătoare de dreptate. Până când gaura din gard a fost închisă. Iar eu mi-am făcut prieteni noi de joaca. Și de cămilă am uitat. Ca de un obiect nefolositor, abandonat, atunci când nu mai e nevoie de el.  Ea, probabil, m-a tot așteptat. Până când a înțeles că lumea oamenilor este și mai nedreaptă.