Nu știu câți dintre voi își mai amintesc perioada de după anii 90, când în toată nebuloasa de transformare a societății, numită tranziție, transformată în anarhie, ne era frică de orice. De lăsatul serii, dacă încă nu am ajuns acasă, de lifturile în care nu intram dacă erau persoane dubioase lângă noi și de scările de bloc neiluminate (pentru că mereu se furau becurile) care tăinuiau tot felul de gop-stopnici (hoți mărunți) mulți și la modă în acea perioadă. Inclusiv de intratul în casă, mai ales cei de la parter care, după ce deschideau ușa de la intrare, așteptau un pic ca să fie siguri că nu se aud zgomote. Se spărgeau și casele în care dormeau oamenii. Iar aici finalurile puteau fi și tragice.

Îi puteai identifica ușor – după geaca de piele și un anume tip de chepcă – dar mai ales după priviri. De lupi flămânzi de haită ieșiți să vâneze.

Pe unii îi cunoșteam personal, dar de ăia nu îmi era frică. Aveau și ei legile lor. Și le respectau. Dar orice ieșit din casă prezenta un pericol imens. Mai ales dacă erai singură și aveai bijuterii. Sau haine, ori poșetă mai bunicele. Sau mergeai la un schimb valutar, unde, de multe ori, tot unul de ai lor lucra, ca să transmită cui trebuie informații despre viitoarele victime. Se rupeau lanțuri de la gât din mers. Se punea cuțitul la gât în lifturi, până victima ceda tot ce avea. Se smulgeau genți din fugă și cercei din ureche, lăsându-le rupte. Se amețeau oameni cu ceva șervețele cu soluții dubioase. Și în fiecare zi tot auzeam de cazuri noi și noi printre cunoscuți, colegi și prieteni. Aveam și eu pe atunci o pereche de cercei de aur, cadou de la nanul meu Grigore, pe care, după un vis urât într-o noapte, în care eram victima unui atac pentru amărâții de cercei, i-am dat jos.

Așa erau timpurile, veți spune. Sau poate oamenii erau nevoiți să supraviețuiască? Sau aderarea la un astfel de grup le cimenta propriul sentiment de siguranță membrilor acestuia? Probabil, câte un pic din fiecare. Cert este că am înțeles gravitatea situației abia după ce am plecat la Cluj, la 18 ani. Și unde, în primele luni, îmi creștea ritmul cardiac ori de câte ori îmi era frică să ies seara singură din cămin, chiar și până la non-stopul de alături, după câteva felii de parizer. Tresăream la orice mișcare auzită din spate, chiar și ziua și la orice mișcare din cameră, după descuierea ușii. Țineam geanta lipită de corp și strânsă cu cotul mai mereu. Iar cu cealaltă mână, în buzunar, degetul mereu pregătit pe spray-ul de gaz lacrimogen de care făcusem rost ”pe sub tejghea”.

Cerceii i-am pus un urechi doar după ce m-am măritat. Am așteptat doi ani, pentru că m-a rugat tata să amân nunta, căci după ce schimbase toți banii pe care îi avea în valută, pentru a-i depune la depozit, la un exchange, a fost urmărit și lovit în tâmplă în drum spre bancă și apoi lăsat inconștient să zacă. Noroc că a scăpat cu viață. Nu mai contau ăia 2000 de dolari adunați cu chiu și vai din salariul de profesor universitar. Nu voi uita însă disprețul și scârba din ochii lui, amplificați de lentilele groase ale ochelarilor…

Sunt mai bine de 20 de ani de atunci. Și acum mi-e frică de drumuri noaptea. Și acum țin geanta mereu strâns lipită cu cotul. Și inima mi-o ia incontrolabil razna când aud pe cineva alergând din spate și din reflex întorc brusc capul. Sunt la Londra, totuși. Iar aici oameni seara fac jogging…

Sechelele.