Ați auzit că a nins în Londra? Cu siguranță! Un fenomen rar de tot care a ”luat autoritățile prin surprindere” de-a dreptul. Într-adevăr a nins frumos, s-a așezat un strat subțire de zăpadă care, în scurt timp, s-a transformat în băltoace. O normalitate pentru cei ca noi. Un dezastru total pentru cei de aici. Am primit mesaj de la scoală ca a doua zi vor fi închise școlile. Traficul urban a fost dat peste cap. Trenurile amânate. În aeroport a rămas funcțională doar o pistă de aterizare, iar oaspetele meu, care trebuiau să ajungă la 12 ziua, a ajuns cu mare noroc la 2 noaptea, după o anulare și trei amânări de zbor. Și asta din cauza a trei fulgi de zăpadă 🙂

Sunt câteva lucruri cu care așa și nu m-am putut obișnui: mersul pe invers al transportului, faptul că trebuie oprit autobusul cu mâna în stație, că de nu – îl petreci cu ochii și că trebuie anunțată intenția de a coborî într-o stație, de care uit constant. Iar chiuvetele cu două robinete, rămân în top 3. Și, da, a mai intervenit specimenul de copii care vin la școala cu suzeta și cu asta ochiul meu nu are cum să se obișnuiască.

Nu pot accepta, încă, că nu am ceaun cu fund rotund, iar mămăligă pătrată, pe care o amestec mai nou cu mixerul, parcă și-a pierdut din farmec. Faina de mălai o găsesc greu, la fel ca și grișul. Noroc de magazinele românești și poloneze. La cel românesc am descoperit harbuz murat și pufuleți românești – revelația lunii.

În general, constat că plecatul în străinătate este o reidentificare al propriei persoane. Rupt de orice context, un necunoscut pentru toți, asiști la un proces de reconstrucție a propriului ”Eu” sau poate, mai bine zis, al ”Supra-Eului” freudian, care răspunde de valorile, idealurile și reprezentările morale. Mi-am amintit aici, făcând o paralelă, despre perioada când, la nici 18 ani ai mei, am ajuns la gara din Cluj, neștiind pe nimeni și am luat-o de la zero, jecmănită de un taxi-rechin, care mi-a luat jumătate din banii primiți de la părinți, pentru un drum în Hașdeu.

Aici, în străinătate, așadar, te poți prezenta, cum îți convine ție – mamă prea tânără pentru cei doi adolescenți sau ”în normă” cu cel mic, fostă jurnalistă sau bloggerita, basarabeancă sau româncă (explicând că de fapt tot români suntem), mic-antreprenor sau fiică de poet. Cu engleza proastă și rusa bună, cu titlul de doctor sau casnică care croșetează, amatoare de muzee sau gospodină care ”lenevește acasă”, crescând ”doar” copii. Cum îți vrea imaginația. Și descoperi că știi să faci din toate câte un pic, dar de fapt, nimic ca lumea. Pentru că și rolul de mamă, aparent olimpic la această categorie grea, mi-a fost sucit de adolescenții mei la 180 de grade, reproșându-mi-se că ”sunt imposibilă” că îi rog să se îmbrace mai gros și să își pună fular (ce au adolescenții cu fularele?), că i-am ”chinuit toată viața cu supele mele grețoase și mâncarea de pe timpul bunicii” în loc să fiu mamă cool, oferind cartofi pai și șnițele, că sfaturile mele referitor la ”ce bine îți șade în haina asta” sunt ”subiective, inutile și jenante” pentru că orice mamă își vede copilul perfect și aici e loc de un articol separat. Așadar – mi s-a anulat și acest trofeu.

Și atunci ce faci? Îți amintești de tine, cea dinainte să devii ”angajatul propriilor tale progenituri” și anume de cea care citea, scria, împletea și cânta cu muzica dată la maxim, când rămânea singură acasă. Care cocea ce îi plăcea ei, indiferent că, checurile (anume cu ”ch” și nu ”k”) cu dulceață nu mai sunt la modă, ci cupcake-urile cu bile multicolore, iar cartofii scăzuți sunt mai delicioși decât ”paiurile ulieoase”. Și atunci nu uiți să pui cât mai mult mărar și usturoi, în ciuda tuturor, că să te simți și tu ”acasă” în casa ta. Și după ce îți ungi o felie de pâine cu unt și magiun (evident demodate rău, pentru că nu e Nutella), îți torni ceai într-o cană mare, băbească, cu flori (și nu de plastic și cu capac de la Starbucks) deschizi o carte, gen Hemingway (arhaic de-a dreptul) îți pui în căști George Zamfir (retro-di-tăt) și aștepți să treacă și etapa asta, când fiica ta și-a mai făcut o pereche de găuri în urechi, iar fiii evită să facă poze cu tine. Pentru că știi, acolo, în adâncul amintirilor nespuse, că nici tu nu ai fost mare ”podoabă” la casă la vârsta adolescenței.

Am mai descoperit că merg cam o sută de kilometri pe jos pe lună și aici am elucidat misterul durerilor mele de încheieturi, care au dispărut complet. Am și vândut mașina. Noroc de mama, care a venit la mine și care, fiind în pas cu tineretul, avea o aplicație pe telefon, care numără pașii efectuați zi de zi. Lauda mea cu mersul la școală pe jos (dus-întors 3,2 km) a fost detronată de ambiția mamei de a merge zilnic câte 6 km pe jos – de la Ciocana până la Rîșcanovca ș-apoi spre Circ. Nu e prima dată când constat că generația mamelor noastre este mai rezistentă fizic dar, mai ales, psihic. Mai avem de învățat de la ele. Oare înțeleg asta și copii mei? Cel puțin acum așteptările ar fi prea ireale.

Am găsit în sfârșit în Londra trei tangențe cu ”normalitatea”. Pentru prima dată ni s-au cerut bani la școală – 5 lire – pentru cadoul de sărbători al învățătoarei. Apoi, am dat de o recepționeră de culoare, acră și nepoliticoasă, atunci când am vrut să fac o programare la medic și care te rezolvă în doi timp și trei mișcări, trântindu-ți o foaie și un pix ca să scrii de ce anume ai nevoie de la ea, ea trăncănind la telefon în timpul ăsta. Ultima, ar fi faptul că pentru orice tratamente solicitate trebuie să aștepți programarea prin poștă, care durează mai bine de o lună, iar în ea vei găsi stabilită perioada în care ești așteptată și care, am înțeles, că poate fi și la vară. Astfel, medicina este gratuită, dar poți să uiți și ce te-a durut.

Partea cea mai frumoasă este că luna asta am cunoscut oameni noi și frumoși, moldoveni și români, uniți de fapte bune dar și de dorul de casă, care, în pofida ninsorii din acea zi, s-au adunat la târgul umanitar atât de mulți, de abia am avut loc să dansăm, alături de Vitalie Dani și Valentina Duca, într-un local oferit cu generozitate tot de o moldoveancă. Am țopăit și ”Hora moldovenească” dar și ”Cântă cucu-n Bucovina!”. A fost, pur și simplu, emoționant. Iar oamenii simpli, veniți aici la muncă, au cumpărat la prețuri destul de mari, diverse obiecte oferite licitației, din dorința de face bine pentru niște micuți cu dizabilități de la Centre Phoenix din Râșcani, Moldova, administrată de o minunată femeie – Victoria Dunford. Alți invitați au copt și au pregătit cu mâinile lor, și cu mult drag, tot ce puteau ei mai bine – torturi și prăjituri, sarmale și plăcinte, decorațiuni și tablouri. Jos pălăria!

Toți acești oameni frumoși vorbesc cu dor de casă dar și de împlinirea oferită de țara asta minunată. Și dacă e să rămânem la subiectul ”dor”, am descoperit că printre puținele lucruri care îmi lipsesc aici, este neputința de a cuprinde un om drag, atunci când trece printr-o perioadă mai grea. Mesajele și emoticoanele nu au cum să acopere acest gol. Și atunci mi-am luat primul bilet spre casă…