Travaliu creativ

E iarăși ziua lui Mihai Mihailovici

105603023_3039267492807016_11438056643148928_n

Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici a reprezentat pentru mine o mare descoperire. Mi-a fost curios să aflu cum a reușit să descrie Dumitru Crudu cititorilor săi o succesiune de ani, pornind de la 28 iunie, dar nu unul oarecare și să lege în jurul aceleiași date, pe parcurusul a mai multor ani, un șir de evenimente majore. O găselniță minunată a fost această formă, acest joc de zile și de ani, care cucerește din start. Apoi, redarea exactă a tipologiilor de personaje repezentative etapelor prin care trece viața lui Mihai Mihailovici – ocupația sovietică, cel de al Doilea Război Mondial, foametea, deportările și apoi recăpătarea independenței – este realizată cu atât măiestrie scriitoricească, încât înclin să bănuiesc ficțiunea acestor personaje. Cu atât mai mult, cu cât la lansarea, la care am ajuns dintr-o pură întâmplare fericită, Dumitru m-a sfătuit să citesc cu mare atenție cartea și să îi zic apoi părerea. Cu siguranță că a știut că voi descoperi acel personaj Aurel Ghimpu, în persoana căreia voi regăsi împletirea între disidentul Gheorghe (unchiul) și poetul Simion Ghimpu (tatăl meu), iar impactul cărții va fi unul major asupra mea.

Dragă Dumitru. Nu știu în ce proporție ai reușit să sădești în fiecare personaj al tău realitate și ficțiune, știu însă că în cazul personajului Aurel ai reușit să atingi profilele ambilor frați Ghimpu – și cel vertical care spune lucrurilor pe nume asumându-și consecințele ulterioare, și pe cel sensibil, nepublicat din cauza opiniilor politice, dar dârz deopotrivă. Cu acest persoanj m-ai cucerit definitiv, pentru că a atins niște corzi durute. Pentru că și în cazul altor persoanje, numele cărora nu este deloc întâmplătoare, ai știut să lovești direct în țintă, ai știut să prezinți atât frumosul din oameni cât și lașitatea, franc, fără perdea. Și, ce nu denotă mai bine măiestria scriitoricească, decât acest act cu adevărat curajos de a descrie și personaje negative care, cu siguranță, pentru cei apropiați cercurilor literare, sunt identificabile.

Mult timp nu am știut ce și cum să scriu despre aceasta carte, dar astăzi am ascris așa cum mă iau gândurile pe dinainte, ca de obicei, fără prea multe notițe și schițe.

Înainte de a-ți mulțumi pentru această cronică amplă, țesută cu personaje vii și bine conturate aș vrea să citez un fragment (selecția fiind subiectivă, recunosc) care în exemplarul meu de carte va rămâne mereu subliniat:
„Dragi prieteni, vreau să vă amintesc că azi l-am petrecut pe ultimul drum pe unul dintre cei mai mari poeți din literatura noastră și unul dintre puținii noștri patrioți, care a sfidat deschis regimul sovietic și care a stat la bazele renașterii noastre naționale. Eu vă rog frumos, mai rămâneți ca să-i cinstim memoria și nu vă grăbiți să-l uitați chiar așa de repede”…{…}

Răzvan râdea. Bea vin și râdea. Apoi îi spuse: ”Dacă Aurel Ghimpu a fost un poet așa de bun, așa cum ai susținut pe marginea gropii, de ce n-ai scris și despre el măcar vreun rând, ceva?”

Îți mulțumesc, Dumitru!

67303441_2906630066020096_6894254140302557184_n

Travaliu creativ

„Politicienii nu ard pe rug cărțile scriitorilor, dar nici nu le citesc”

– Irina Nechit, îți propun să vorbim despre antologia ta de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută la Editura Prut Internațional. Pentru început, aș vrea să citez câteva versuri din poemul tău „Monolog”: „Lasă-mă pe raftul prăfuit/ cu bolile și ploile mele./ Nu-mi vui printre cuvinte/ nu-mi trezi foile”. Când s-au trezit foile cărții tale de debut?

– Înainte de toate, dragă Anda Vahnovan, îți mulțumesc pentru că ai citit prima mea antologie de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută în 2018 la Editura Prut Internațional. Chiar dacă trăiești departe, la Londra, ai o mare curiozitate față de cărțile publicate la Chișinău și în general, te interesează viața culturală din R. Moldova, din România (ai locuit o perioadă în Cluj-Napoca, unde ai absolvit Universitatea Babeş-Bolyai) și scrii cu pasiune pe blogul tău despre poezia, proza de limbă română, despre realitățile din orașul tău natal, Chișinău. Constat că adeseori diaspora e mai activă în promovarea valorilor literare de la noi decât presa basarabeană. Antologia „Un om de succes…” e construită în ordine inversă, adică se deschide cu poeme inedite, încă nepublicate în volum, și se încheie cu poezii din cartea de debut, „Șarpele mă recunoaște”, editată în anul de grație 1992. Prima mea carte a fost trimisă în 1991 la tipografia de la Tiraspol, o tot așteptam și nu apărea, din cauza războiului de pe Nistru. Abia în toamna lui 1992 am văzut-o publicată, cu „Șarpele…” am debutat.

 

– Precizez că antologia cuprinde poeme selectate din volumele „Copilul din mașina galbenă” (Editura Cartier, Chișinău, 2010), „Gheara” (Editura Vinea, București, 2003), „Un fel de liniște” (Editura Vinea, București, 2006), „Un viitor obosit” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Cartea rece” (Editura Cartier, 1996), „Șarpele mă recunoaște” (Editura Hyperion, 1992). E interesant să citești versuri din diferite perioade ale unui autor. Aș vrea să-ți mai pun totuși o întrebare legată de începuturi. Când au înțeles cuvintele Irinei Nechit că se pot întâlni în spațiul poeziei?

„Cuvintele Irinei Nechit”… E prea mult spus. Dar sună frumos această expresie. Mi-ar plăcea ca măcar o persoană, citind un poem de-al meu, undeva, cândva, un poem rătăcit pe internet sau prin vreo bibliotecă, unul fără semnătură, fără numele autoarei, să-și dea seama că anume eu l-am scris. Chiar dacă visul s-ar împlini, tot n-aș putea zice că ale mele vor fi fiind cuvintele din poemul acela. Cuvintele aparțin unei limbi, eu doar le chem, le aleg, le prind din zbor sau le aștept zile îndelungi pe acelea care se aranjează, se întrețes, se zidesc în textele mele. O limbă are nevoie de poeți pentru a-și extinde puterea, pentru a-și crește potențialul, vitalitatea, strălucirea, pentru a se ozonifica, a renaște. Toți cei care scriu, citesc, vorbesc, se slujesc de o limbă sau o slujesc pe ea. Am întâlnit de curând, în prefața la „Cartea lui Iov”, tradusă de Petru Creția, o formulă dintr-un text vechi, care m-a emoționat profund: „oameni pedepsiți întru a noastră limbă”. Acest „pedepsiți” înseamnă „consacrați”, „experți” – experți în limba română. Uneori, scrisul îmi pare o pedeapsă, chiar dacă știu că e consacrare. Mai știu că e un dar de la Dumnezeu, însă nu e ușor de dus darul acesta.

– Dacă a fi poet nu este o meserie, ci o stare, care ar fi aceea?

Nu poți face din poezie o meserie. Nici să te afli permanent în stare poetică nu e posibil, s-ar rupe neuronii, s-ar sparge inima. Prea mari, violente sunt energiile poetice ca să fii conectat la ele și să reziști non-stop. Unii reușesc, dar îi poți număra pe degete.

Întrebarea ta e totuși un prilej de a mă opri un pic la ceea ce consider a fi profesia mea adevărată, jurnalismul cultural. De când am făcut facultatea, de prin 1983, i-am rămas devotată, dar am senzația că e pe cale de dispariție. Urmăresc cu groază distrugerea presei culturale din Basarabia, după 2000. Astăzi despre cultură mai scriu doar câțiva sexagenari, tot mai obosiți. Tineri nu vin în meserie, pentru că aproape nu există reviste, ziare de cultură. Statul Republica Moldova nu susține decât sporadic unele publicații culturale, acestea abia respiră. Nici vorbă să apară vreo revistă nouă. Cum să pretinzi că ai o „cultură bogată” dacă nu-ți pasă de cultura scrisă? Analize ale fenomenelor artistice, comentarii literare, dezbateri pe teme culturale, dar și materiale informative ar trebui scrise nu numai de pensionari, dar în primul rând de către oameni tineri, cu minte proaspătă, cu idei rebele. Peste câțiva ani, nu va mai avea cine scrie despre cultură în RM.

– Ce opinie ai referitor la implicarea sau nu a oamenilor de litere în politică? Unii consideră arta apolitică, dar, oare e posibil să rămâi imparțial, scriind?

Politicienii de la noi îi îngroapă bucuroși pe oamenii de artă, fără a aplica metode drastice de persecuție (arestări, deportări, torturi în subsolurile kgb-iste, arderea pe rug a cărților etc.), ci doar lipsindu-i de mijloace de existență. Statul RM are grijă să-i țină permanent pe artiști sub limita sărăciei, statistica oficială arată că oamenii de cultură sunt cel mai prost plătiți, mai prost decât șoferii de troleibuz, decât măturătorii, decât gunoierii, decât orice funcționar mărunt. Incultura, brutalitatea cinovnicilor acoperă straturile culturale subțiri de pe pământul basarabean. Cei care dețin puterea politică îi umilesc, îi ignoră, îi împing la marginea societății pe literați, drept urmare, aceștia își pierd rolul de formatori de opinie. Simone Weil îi numește pe scriitori directori de conștiință, societatea noastră, însă, nu are prea mult respect pentru propria conștiință. Cu toate acestea, cultura scrisă, arta nu piere în RM, poeții, prozatorii scriu, publică pe unde mai pot, mai mult pe internet, scriu chiar flămânzi, bolnavi, înglodați în datorii, însuși faptul că se mai tipăresc cărți, se mai joacă spectacole, se mai interpretează simfonii e un semnal bun, lumea se gândește „Uite, se mai scrie poezie, se scriu romane, se pictează tablouri, se mai face teatru, se face balet (!!), înseamnă că nu e totul pierdut”. Literatura, multă, puțină, fortifică poziția limbii române în zona pruto-nistreană pe care vedeniile imperiale ale lui Dodon o cotropesc, o fac și mai fantomatică decât este.

– Să revenim la antologia „Un om de succes și alte pierderi”. Ai inclus în ea poemul „Pluta”: „Ai intrat în marea de lacrimi/ până la umeri./ Piatra legată de gât/ rămâne ca o plută la suprafață./ Din ochii tăi blânzi/ cad lacrimi de piatră/ având forma ochilor mei./ Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte./ Mâinile desenează în aer amânarea./ Tălpile goale simt/ cum se zguduie de plâns pământul”. Comentează, te rog, versul „Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte”.

Poezia „Pluta” e din cartea „Gheara”, 2003. Mă interesa lacrima ca materie și ca bol transparent în care se cristalizează spiritul. Credeam că mările și oceanele sunt alcătuite din lacrimi. Nu mă temeam de metafore. Azi prefer să le zic imagini, sunt prudentă în folosirea lor. Totuși, încă mai consider că imaginea e cheia de boltă a poeziei. Într-un comentariu la poezia lui Marian Drăghici, criticul Alexandru Cistelecan vorbește de secvența „care ar topi lumea într-o imagine”. Caut și eu astfel de secvențe, uneori le găsesc, alteori nu.

Încă din vremea când îi descoperisem pe Bacovia, Baudelaire, Ungaretti, Sylvia Plath, Emily Dickinson, Mălăncioiu, Blandiana, Quasimodo mă fascinau laconismul, concizia, arta de a vedea limpede o idee, de a contura cu doar câteva linii un peisaj, un cadru din viață sau din imaginație.

Mai degrabă îl suport pe omul care vorbește mâncând, decât pe cel în gura căruia clocotesc cuvintele, bolborosesc haotic, încât nu le mai poate stăpâni, le scuipă, le împroașcă în toate părțile. Cam asta am vrut să exprim în versul evidențiat de tine mai sus. Dintre opiniile unor critici literari despre poezia mea, o prețuiesc în mod deosebit pe cea a lui Felix Nicolau: „Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză și decupaj nemilos. Minimalismul care ţine în frâu adevărurile grave, care se foloseşte de faţa simplă a lumii pentru a sugera găurile negre ale sufletului, este o măiestrie greu de dibuit” ( Ziarul de duminică, București, 2011).

Nu mi-aș dori însă ca literatura să se limiteze doar la texte laconice, concentrate, cizelate la sânge, nu-mi plac doar poeții care știu să comprime, să taie nemilos din textele lor, ci și cei exuberanți, cei ce scriu versuri late și lungi și supraetajate, poeme fluviu, poeme fără sfârșit. Fiecare vine cu formula sa, e firesc să existe mii de puncte de vedere și o mare diversitate de stiluri.

– Scrii în poemul „Cântec de leagăn”: „Trecurăm demult hotarele/ cântecului de leagăn/ când s-au deschis larg porțile insomniei./ Abia atunci gustarăm/ sarea și piperul nopții”. Insomniile sunt stările obligatorii poeziei?

 

Nu, insomniile nu mă ajută, dimpotrivă, aduc dezordine și zarvă în substanța mea cenușie. De regulă, scriu ziua, chiar și cele mai onirice, fantasmagorice versuri au fost scrise la lumina zilei. Gheorghe Grigurcu, referindu-se la „Un viitor obosit”, observa că „instantaneul realist se învecinează cu insertul suprarealist”. Am frecventat o vreme, cu fervoare, texte suprarealiste, poeme onirice, mi-am pus și eu la încercare capacitatea de a înfrunta imaginarul, de a-l explora, de a-i forța limitele, de a descoperi suprarealul, dar aceste experiențe le-am înfăptuit în regim diurn. Paradoxal, multe poeme nocturne s-au lăsat scrise doar cu prezența Soarelui. De Lună mi-e frică, probabil, din copilărie. Mama acoperea geamurile cu ziare în nopțile cu lună plină, ca să nu devenim lunatici. Aveam multe ziare, ne aflam în epoca ziarelor necitite, doar utilizate pentru a acoperi sau a înveli diferite lucruri; tematica sovietică, ilizibilă, indescifrabilă, nu ne interesa. Cu-adevărat destinate cititului erau cărțile, le găseam în biblioteca mamei, prima bibliotecară din sat, mergeam să citim și totodată, să stăm o după-amiază cu mama. Nu m-am gândit nici o clipă atunci, în biblioteca din satul meu natal Antonești, Cantemir, că voi scrie vreodată versuri. Totuși, încolțise în mintea mea un vis timid, visul de a face o carte, habar nu aveam ce fel de carte.

Faptul că până la urmă mi-au apărut câteva cărți îmi pare și azi incredibil, șansele de afirmare pentru cineva născut pe un tărâm adormit, amneziac, cu memorie radiată, sunt aproape nule, posibilitățile de a te rupe din plasa somnului letargic sunt minime. Mă întrebi de insomnii? Acestea nu constituie un pericol aici, mai degrabă somnolența ne caracterizează, inerția, apatia, sindromul inacțiunii, altfel zis – „somnul cel de moarte”, alias „neantul valah”. Am postat de curând pe o rețea de socializare o frază în care anunț că m-am apucat să fac un film artistic cu titlul „Somnoroasa din Basarabia”. Glumă, firește. Dar câte like-uri am adunat! Mulți m-au felicitat și mi-au dorit succes.

 

– Decupez un vers din poezia „Ca un început de cutremur”: „Strigătele mor dacă nu sunt auzite”. Strigătele sunt înmagazinate în vise, în tăceri?

Ele răbufnesc, la un moment dat. Cele mai autentice sunt poemele scrise sub presiunea lor. În textul amintit de tine îmi imaginasem o casă plină cu strigăte. Ușile sunt încuiate, iar ferestrele închise zângănesc ca la un început de cutremur. Încerc să privesc cu ochi lucizi durerea, în speranța că o voi îmblânzi dacă voi scrie despre ea.

Tocmai generația mea a fost martoră a prăbușirii unui sistem totalitar, dar nu știu dacă va apuca să vadă un sistem nou, cu-adevărat democratic, nu știu dacă va prinde vremuri mai bune într-o țară îngenuncheată, sărăcită, de unde fug toți. Strigătele, aici, nu sunt luate în seamă, „Țipătul” lui Munch, dacă ar fi adus în R. Moldova, ar sta singuratic pe un perete la muzeu, vizitatorii n-ar da buzna să-l vadă/audă.

O veselă demență, o indiferență atroce a cuprins societatea noastră, idealul omului liber, integru, e total ignorat, în schimb, a ieșit în față imaginea omului de succes. În toate domeniile, de la politică la artă, nu mai contează valoarea reală, ci emblema succesului, reprezentată prin vestimentație, frizură, manichiură, accesorii, dantură. Peste gunoaie, peste gropi, peste băltoace plutește zâmbetul perfect. Am pus și eu în titlul antologiei de poezie sintagma „un om de succes” dar firește, e durere și ironie în această denumire.

L-am visat pe tata, într-o noapte, cu un zâmbet larg pe față, așa cum nu zâmbise niciodată în timpul vieții, purta și costum luminos, de culoarea cafelei cu lapte (noi l-am înmormântat în costum negru), arăta ca un om de succes, cu o floare albă în mână, am scris o poezie despre acest vis, e una dintre cele mai importante din antologie. „De fapt, zice camera de filmat/ suferinţa nu ne mai interesează” – iată încă un vers-cheie din volumul meu antologic, l-am preluat din poezia „Urnele se deschid”; e vorba de urnele de vot.

– Trecerea timpului, pierderea părinților, metamorfozele produse de anii care se așează pe și în noi sunt linii tematice care apar adesea în textele din antologie. Cum sau dacă reușești să te împaci cu pierderile?

Dumnezeu îmi arată atâta dragoste ajutându-mă să mă trezesc în fiecare dimineață cu senzația că cei care au plecat sunt aici cu noi și că nimic nu dispare definitiv, ci doar se ascunde o vreme. Pronia e îngăduitoare cu mine, e mângâietoare, alți oameni au pierdut mult mai mult, mi-e și teamă să-mi imaginez ce e în sufletul lor, înmărmuresc gândindu-mă cum își duc povara suferințelor.

– Crezi în destin?

Cine oare nu crede? Mama mea e născută pe Nistru, tata pe Prut, aceste două fluvii m-au format și pe mine, am un destin pruto-nistrean. Din fericire, limba română nu ține cont de frontiere geopolitice, așa că eu, fiind legată fizic de spațiul RM (nu am avut nici timp, nici bani să-mi fac cetățenie română, adică europeană), îmi pot trimite versurile spre orice persoană vorbitoare de română, din orice punct de pe glob. Totodată, pot citi poezie română în cantități nelimitate, scrisă de clasici, de debutanți, de optzeciști, douămiiști, postdouămiiști, pot citi și poeziile tale, Anda, scrise la Londra. Mă bucură și reacția colegilor de peste Prut la poezia mea, le mulțumesc pentru unele comentarii în publicații literare, îi mulțumesc revistei Observator cultural pentru că a publicat o cronică la antologie, o cronică semnată de Adina Dinițoiu care punctează: „Poezia Irinei Nechit este una – aşa cum spune şi titlul antologiei – a „pierderilor“ (în special a părinţilor, a universului familial, dar şi în genere a „pierderilor” pe care le presupun maturizarea şi înaintarea în vârstă), dar în egală măsură a „urmelor“ – a urmelor scripturale, a recuperării (proustiene a) timpului, amintirilor, fiinţelor dragi, prin însuşi actul scrisului, prin gestul poetic”.

– Când vei lansa antologia la Chișinău?

Pe 2 octombrie, la sediul central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. O voi invita, desigur, și pe nepoțica mea Teodora Vasiliu de 7 ani, deoarce coperta a fost realizată după un desen al ei. Mă regăsesc în copertă – privindu-i culorile și liniile trasate spontan, ingenuu, am un sentiment de revenire la seninătatea mea de până la anii în care am suferit pierderi, mari și mici, îi mulțumesc Teodorei pentru copertă și sper ca măcar unele poezii din antologie să fie citite și de generația ei.

Dna Nechit, vă mulțumesc mult pentru dialog.

 

Travaliu creativ

Exercițiu de echilibru între pensule și multinațională

Poza-02 resize

Un chip firav de artistă poate ascunde de multe ori o forță de muncă nebănuită. Cine ar fi crezut că autoarea superbelor picturi ce conțin culorile plaiului natal este, în același timp, o femeie de succes cu o carieră construită cu multă ambiție pe tărâmul francez. Asta în pofida faptului că a studiat în SUA, București și Londra dar dragostea a purtat-o tocmai la Paris. Am invitat-o la un dialog pe Augustina Renița-Mirjol, cu care, coincidență sau nu, prima întâlnire la Londra am avut-o la National Gallery din Trafalgar Square.

De la elevă a școlii de pictură Șciusev din inima Chișinăului la facultatea de arte de la Oxford. Care a fost, mai exact, parcursul?

Parcursul meu, dacă stau să mă gândesc, e unul mai lung și nuanțat. Poate că totul a început de la niște mărgele din lut făcute împreună cu verișoara mea Victorița pe prispă casei bunicilor de la Telenești. Atunci nu ne-am putut imagina că noi, două copile din fosta Uniune Sovietică vom munci în bănci și multinaționale la Paris. Evident, școala de arte plastice din Chișinău, apoi studiile liceale și universitare din SUA, printre care și Artele. A fost o dragoste care de-a lungul anilor s-a intensificat.

Aspirațiile mele artistice au fost încurajate de la bun început de toți membrii familiei care au contribuit cu câte ceva. Le sunt recunoscătoare pentru susținerea necondiționată dar, în mod special pentru faptul că au văzut în încercările mele mai mult decât un simplu hobby. Școala de pictură Sciusev a fost o revelație care mi-a permis timp de câțiva ani să trăiesc într-o lume paralelă, unde formele și culoarea se îmbinau armonios. Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de orele petrecute acolo și de momentele când traversam cu planșele în spate Piață Centrală din Chișinău, care, precum un patchwork, te seduce cu aerul său policrom. Atunci am înțeles că dacă vrei să simți cu adevărat spiritul unui oraș, trebuie să începi cu piața principală. Revin și acum în această piață pentru a admira spectacolul vieții.

Când se întamplă să pot aduce acasă lucrări proaspăt sculptate în argilă, traseul în autobuzul 14, care se întindea pe o bună parte a Chișinăului, era o adevărată peripeție. Amintirile legate de acest autobuz sunt demne de o ecranizare în spiritul lui Fellini, căci anume aici se împleteau cel mai bine grotescul și sublimul. Dar să revenim la școala de pictură. Profesorii din această instituție mi-au alimentat dragostea de artă la cursurile de pictură, sculptură și de istorie a artei.

În 1996 am plecat cu familia în misiune diplomatică în SUA, dar nu am uitat să iau în valiză pensulele și culorile de acasă. Am păstrat până acum prima mea cutie de acuarelă profesionistă și primele pensule, căci sunt o amintire palpababila a primilor pași în lumea artei. La Paris am fost elevă în atelierul lui Andre Fisch și Agnes Reynaud, specializați în tehnici picturale vechi (encaustică, tempera, etc) și cele ale marilor maeștri. Anii petrecuți aici mi-au permis o abordare structurală a tehnicii într-un ritm care corespundea programului meu încărcat din timpul săptămânii. Au urmat studiile de Istoria Artei la Oxford, care, la rândul lor, au fost o dublă binecuvântare întrucât s-au înscris în perioada în care devenisem mama.

Cum este că locuieșți în mai multe țări, fiind copil de diplomați, țînând cont că acest fapt împiedică un copil să își creeze o gașcă, să își facă prieteni?

Experiența din misiunile diplomatice ale părinților a fost una minunată. Mi-a permis să întâlnesc oameni excepționali, care, în mod direct sau indirect, au contribuit cu câte ceva la șlefuirea caracterului meu. Nu am suferit în mod deosebit de faptul că nu făceam parte din găști. Cred că dacă ai afinități și te înțelegi bine doar cu câteva persoane pe această lume, te poți considera fericit.

Cum a fost etapă americană? Să înțeleg că America te-a încântat?

Da, cei aproape 4 ani petrecuți în Statele Unite au pus temelia unor axe și orientări pe care le respect cu strictețe până în prezent. Știu că sună a clișeu, dar aici am învățat și am simțit pe pielea mea că, indiferent de obstacole, totul e posibil atâta cât timp crezi în proiectele tale. M-a încântat din prima clipă optimismul american și entusiasmul pentru lucrurile în aparență nesemnificative. Mă întorc cu drag de fiecare dată pe aceste meleaguri.

Fiind absolventă de drept (Sorbona) mă întreb de ce nu ai ales totuși o universitate de arte?

Facultatea de drept a fost o alegere pur pragmatică care mi-a permis să mă angajez repede la lucru în companii mari. Această decizie a fost poate surprinzătoare pentru cei din anturajul meu, care mă vedeau mai degrabă la o universitate de arte. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, una dintre profesoarele mele americane mi-a zic că, indiferent de meseria pe care o voi face în viață și care îmi va achita facturile, voi reveni întotdeauna la artă. Spre marea mea bucurie această profeție s-a adeverit.

Cât de greu este să îmbini pasiunea care necesită timp cu orele de muncă obositoare ale multinaționalei în care lucrezi?

Nu e deloc ușor, căci munca mea într-o multinațională cu 140.000 de angajați îmi răpește mult timp, dar are și o anumită doză de creativitate. Sunt în permanență într-un joc de echilibristică profesională. De ceva timp a trebuit să renunț la nopțile albe consacrate picturii și să mă limitez la weekenduri. Nu îmi pot permite luxul să aștept să-mi vină inspirația și sunt nevoită să respect un program strict dacă vreau să ajung să țin pensula în mâna. Dincolo de aceste constrângeri mai există și factorul emoțional, căci nu pot picta când sunt contrariată sau surminată. Așa precum unii se regăsesc pe sine prin meditație, yoga sau altele, pictura îmi permite să ating acea stare de echilbru și beatitudine atât de râvnită. E un echilbru fragil și extrem de prețios.

Când s-au împăcat părinții cu ideea că unică lor fiică va pleca la Paris pentru a se căsători cu un francez. Sau, dacă s-au împăcat cu ea vreodată?

Ideea că voi pleca la Paris nu le-a surâs deloc părinților, căci știau de dorința mea de a rămâne în Statele Unite. Dar căile Domnului sunt nebănuite și iată-mă stabilită la Paris de aproape două decenii și căsătorită cu un francez de aproape 16 ani. Spre deosebire de milioanele de turiști care cad sub farmecul Parisului, am fost certată destul de mult timp cu acest oraș pe care nu l-am considerat primitor. După cum spunea Matei Vișniec în unul din romanele sale, Parisul e ca o amantă voluptoasă care nu ți se descoperă dintr-o dată. La Paris am învățat când trebuie să fii subtil și când să fii tranșant.

În picturile tale se resimte puternic dragostea de tradiție, de Moldova, de țară, de culorile anotimpurilor rămase în amintiri. De ce crezi că așa și nu ai tăiat ombelicul acelor timpuri?

Floarea soarelui

Cred că suntem suma experiențelor noastre, dar mai întâi de toate reprezentăm locul de unde pornim în lume. Atunci când plecăm în lumea mare, luăm cu noi, într-unul dintre sipețelele inimii, acel ceva care ne definește că neam. Nu în zadar francezii pun adesea o întrebare care îi face uneori pe noii veniți să se simtă incomod: de ce origine sunteți? Nu cred că vine doar dintr-o simplă curiozitate, ci mai mult din dorința de a se poziționa în raport cu tine.

Port cu mine în lume dragostea de lucruri simple, care îmi aduc aminte de copilărie. Universul copilăriei e unul unde totul e bine rânduit și are rost. Nu am nimic împotriva lucrurilor somptuoase, dar îmi bucură mai mult ochii un ulcior din lut care îmi aduce aminte de gustul apei din fântână sau o lingură din lemn sculptată iscusit de un meșter popular anonim, decât cea mai spelndidă  argintărie. Nu cred că voi reuși să pictez lucruri care îmi sunt străine și cu care nu mă pot identifica din punct de vedere etnic și spiritual.

IMG_7159

Bunica, pentru că știu că bunică este un personaj aparte în familia voastră, îți dă sfaturi, sau se dă cu părerea, referitor la picturile tale?

Bunica mea mă numește «boiangiu» și este acel membru al familei care se interesează cel mai mult de aspectul comercial al lucrărilor mele. Spiritul ei critic și luciditatea de care dă dovadă la cei 92 de ani sunt de neîntrecut. Bunica Vasilița are o viziune pragmatică despre pictură, conform căreia ești un pictor de succes doar dacă cineva îți cumpără lucrările. Mi-a sugerat să merg la piață căci orice boiangiu care se respectă, trebuie să treacă mai întâi testul pieții. Nu cred că vorbea metaforic!

Când îmi petreceam verile la Telenești, bunica voia să mă înscrie la școală de pictură locală. O dată m-a dus să văd lucrările elevilor care erau afișate pe panourile din centrul Teleneștiului. Chiar dacă au trecut 30 de ani de atunci, îmi aduc aminte de compozițille echilibrate, de tușa sigură și de armoniile cromatice desăvârșite. Urmăresc și acum lucrările copiilor din această școală și sunt la fel de încântată. Să încerce cineva acum să-mi spună că în provincie nu se face carte și artă!

Corund

Ți s-a sugerat vreodată că ar trebui să îți modelez stilul de a picta, pentru a te adapta noilor cerințe în artă? Sau, de fapt, crezi că există modă în domeniul artistic, sau artă este așa cum iese ea din pensulă?

Sfaturi am primit multe, chiar și atunci când nu le ceream. Cea mai caraghioasă mi-a părut sugestia de a aștepta până la pensie, căci atunci voi avea timp berechet pentru pictură. Tendițe sau curente au existat întotdeauna în artă. Arta contemporană e un subiect aparte și dacă ar trebui să mă aprofundez la acest capitol, va trebui să facem un interviu separat. Fiecare pictor are abordarea sa – unii preferă să lucreze la comandă pentru a-și  asigura un venit, alții combină iscusit arta cu un alt job pentru a avea o marjă de siguranță, alții pictează ce le dictează inima. Cred că ești fericit doar atunci când faci ceea ce-ți place cu adevărat.

Ce îi interesează cel mai adesea pe vizitatorii expozițiilor la care ai participat?

La expoziții am ocazia să întâlnesc un public pestriț, dar unit în aprecierea artei. Pictura e mai întâi de toate o experiență senzorială. Fiecare percepe o lucrare în funcție de sensibilitățile sale, dar mai presus de toate în funcție de bagajul său cultural. Unii vizitatori sunt interesați de aspectele tehnice (cel mai des aceștia sunt și ei artiști), alții vor să afle mai multe despre subiect, alții vin pentru o plimbare « artistică » pe o zi însorită de duminică, iar unii vin să afle ce prețuri se mai practică pe piață de artă. Motive sunt tot atâtea cât și vizitarori.

Ce zice Sandu când mami pictează mai multe ore la rând?

Vorbind de Alexandru, care tocmai a intrat în cameră și care preferă să răspundă în direct – își dorește să mă joc mai mult cu el. Deocamdată nu percepe pictură mea ca o meserie, o vede mai degrabă, ca «un divertisment bine structurat», ca să-l citez. Pictura este adesea pentru copii un lucru firesc, o joacă mai degrabă. Nu încerc să-i schimb această viziune, dar a înțeles totuși că expozițiile sunt o treaba serioasă.

IMG_8213

Unde te pot găși iubitorii de artă în viitorul apropiat?

Năpasta pe nume Covid-19 a dat peste cap multe lucruri, printre care și expozițiile. În această perioada de incertitudine nu știu care va fi urmatoarea expoziție la care voi participa. Însă un singur lucru este cert – voi continua să pictez cu acceași pasiune.

Augustina, îți mulțumesc mult pentru dialog și abia aștept să văd ce va scoate această perioadă dificilă, din care cu siguranță vom ieși diferiți, din pensula ta. 

IMG_8004

Travaliu creativ

Prima lecție de iubire de la nanu Grigore

Absolventă a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău la specialitatea actor teatru şi cinema, deținătoarea premiului pentru „Cea mai bună actriţă” în rol secundar (stagiunea teatrală 2009 – 2010), Ana Tkacenko este o tânără actriță împătimită de meseria sa, pe care o puteți admira în spectacolele de la Teatrul ”Mihai Eminsecu” din Chișinău și care, puțini știu, este nepoata regretatului Grigore Grigoriu.

Plină de energie și efervescență, mereu senină și pozitivă, Ana, a avut parte totuși și de perioade nefaste despre care a povestit cu o sinceritate dezarmantă acum câțiva ani într-un interviu. Nu mi-a venit să cred că era vorba de Ana pe care o cunosc din copilărie, pe când ne jucam în casa unchiului ei Grigore, încercând să o învăț să facă roata, fetiță care reflecta în ochii ei imenși toată seninătatea cerului. Voi începe astfel interviul pornind de la acea perioadă, care pe mine încă mă neliniștește.

82937124_896485307475311_4593532789395030016_n

Ce poate frânge o femeie, dragă Ana?

Periculoasă întrebarea, dar mai periculos e răspunsul. Omul, în general, nu doar femeia e un animal complex și tare ciudat. Ce nu te-a frânt azi, te poate frânge maine și cu cât mai tare trâmbițezi că nu poți fi înfrânt, cu atât ai șanse mai mari să fii făcut bucățele. Sorții îi plac oamenii siguri pe ei.

Privind înapoi, cât consideri că au fost să fie experiențe și cât le-ai văzut ca fiind încercări greu de dus, care și-au avut un rost?

Dacă îmi permiți voi începe cu un citat:„Crede-mă pe cuvânt că mai mare minune decât viaţa nu există, că mai mare virtute decât modestia nu există, şi mai mare bucurie decât iubirea nu există. Şi peste toate e Dumnezeu” – Oana Pellea. Dacă azi sunt aici, mă simt la locul meu și în hainele mele, înseamnă că tot ce am avut până azi sunt doar experiențe din care am avut și am de învățat. Tot ce mi se întâmplă rău sau bine este exclusiv datorită mie, alegerilor mele și ale lecțiilor neînvățate la timpul lor. Mă bucur enorm pentru toate nereușitele mele și din toate acum am doar un gust dulce…și da, poate egoist, dar uneori mă gandesc cum să le joc in scenă

Familia voastră, familia Tkcenko, este una mare și unită, de la care mereu am învățat mai ales despre respect și unitate. Cât de ușor a fost să ascunzi de ei, mai ales de părinți, nefericirea ta de femeie?

Eu sunt omul care nu poate ascunde nimic. Fața, emoțiile, reacțiile mele, ochii, buzele, tăcerea mea, toate vorbesc de la sine. Așa că față de un străin n-aș putea ascunde, darămite față de cele mai dragi persoane din viață. E altceva că am încercat să-mi protejez familia de niște alegeri greșite făcute pe moment, dar, mama mea, mama mă simte și prin somn. Noi, toți cei patru copii ai familiei Tkacenko avem o legătură aparte cu mama. Nu vrem să tăiem nicidecum cordonul ombilical, probabil. Așa că atunci când credeam că ei nu știu nimic despre niște stări emoționale mai triste din viața mea, exact atunci apăreau ca din senin ca niște îngeri și mă salvau. N-am putut sa-mi ascund tristețile și poate de asta mi le-am tratat.

Cum se vede Ana de acum față de cea de acum trei ani?

Mai slabă cu 20 de kg. Cu niște răspunsuri clare asupra unor complexe, respectiv tratative de rezolvare a lor. Mai indulgentă cu cei din jur și mai critică față de mine, dar cu măsură. În trei ani am reușit să-mi împlinesc visele ce nu mi-a reușit să le împlinesc în 10 ani. Cu o credință mai întărită, cu responsabilitate mai dezvoltată chiar dacă asta necesită revoluții zilnice interioare. Chiar dacă fac 37 de ani anul acesta, mă simt mai copilă și mai tânăra decât la 18. Când mă întreabă cineva ce vârsta am – mă blochez și fac un efort să-mi amintesc pentru că-mi vine în cap vârsta de 25.

Refugiul în scenă și în roluri este unul constructiv sau este o evadare periculoasă, pentru că oricum nu ai cum să fugi de realitatea la care revii?

Nu este un refugiu pentru că scena nu este un psiholog. Atunci când îți iubești meseria și când te simți împlinit prin ea, scena este o parte din tine. Refugiu sunt brațele mamei, îmbrățișările bărbatului iubit, dar scena nu este telenovelistică sau lacrimogenă, din contra – e o femeie de fier care nu acceptă smiorcăieli. Și ca să fii bun în scenă, porți mereu realitatea ta lumească cu tine iar scena are grijă s-o transforme în ce îi trebuie ei ca să iasă un produs bun. Dacă încerci să uiți de tine – cu ce mai vii în scenă? Sau de ce mai vii?

Ce rol te-ar fi definit atunci cel mai bine?

Pe mine mă definesc toate rolurile mele pe care le am pentru că toate sunt bucăți din personalitatea mea.

Rădăcina artistică, pe care încerci să nu o etalezi, își are seva de la mama Chilina, bunica ta, și de la unchiul tău  – inegalabilul actor Grigore Grigoriu. Câți au știut de la începuturile tale în teatru că este unchiul tău?

Am evitat mult timp acest subiect pentru că nu vroiam să pară că mă laud sau ca mă folosesc de asemenea personalități ca să obțin ceva. Majoritatea nu cunosc nici acum gradul meu de rudenie cu nanu Grișa (cum îi ziceam noi) și cu bunica care au fost cei doi mentori spirituali ai mei. Ce influență au avut ei în alegerea mea profesională? Majoră. Și până acum când fac ceva în scenă mă gândesc dacă i-ar place lui nanu ce vede sau nu.

Povestește-ne ceva despre nanu Grișa, ceva ce-ți amintești cu drag despre el.

Toate amintirile mele ce țin de nanu, țin în aceeasi măsura și de familia mea. Nanu, fiind fratele mai mare a lui tata, era tratat cu imens respect. Toți i se adresau cu ”Bădica”, ”Matale”, ”Dumneata”. De fapt, îți amintești și tu cu siguranță de relația frumoasă care era între frații Grigore și Alexei, relație de care am fost molipsiți cu toții. Nanu si nana Catea erau și nașii părinților mei, la fel ca și a păriților tăi, iar nanu avea o admirație aparte pentru mama mea Alexandra. Sănduța – așa o alinta mereu. Nanu era mereu vesel, iar atunci cand știam că vine la bunica Chilina la Căușeni (iar noi eram în vacanță la ea) pentru toată mahalaua era o mare sărbătoare. Bunica cocea, noi cu Dumitru, fratele meu, faceam curațenie, iar măhălenii intrau din oră în oră pe poartă ca să vada dacă n-a venit marele Grigore Grigoriu. Iar nanu Grișa mereu venea cu mari personalități – cu maestrul Emil Loteanu, cu Simion Ghimpu, cu Svetlana Toma etc.

Când îmi amintesc de nanu am gust de primăvară în inimă dar și de iarnă magică, datorită sărbătorilor petrecute la el acasă, despre care ai scris și tu în postarea ”Actrița” de pe blog. Prima data am mâncat curmale aduse de dumnealui din Baku de la filmari. Oh, mereu o auzeam pe bunica zicând sătenilor: ”Grișuța îi la siyomși la Odessa, la Baku, la Moscova” și era mereu așteptat cu multă vervă pe strada din gara Căusenilor.

Într-o zi venise încărcat de cadouri, așa cum obișnuia să ne răsfețe de fiecare data. Îmi ceruse, la un moment dat o cană cu apă, iar mie pe o ureche îmi intrase, iar pe alta îmi ieșise rugămintea nanului. Mă luasem cu joaca. A mai strigat el după mine de câteva ori, dar așa și nu a mai văzut apă de la mine. A doua zi era duminică. Nanu mă luase în brațe și mă dădea huța pe picioare. La un moment dat s-a oprit, tăman când jocul era cel mai haios. M-a dat într-o parte și eu, firește că, am cerut să ne mai jucăm. Atunci nanu mi-a zis doar atât: ”Eu ieri ți-am cerut o cană cu apă. Tu nu mi-ai adus. Astăzi tu îmi ceri să ma joc cu tine și eu nu vreau, dar o să mă joc, pentru că te iubesc și pentru că imi place să te văd veselă”. A fost prima mea lecție despre iubire. Nu întelegeam teoretic ce a vrut să îmi spună dar la nivel de emoție mi-a rămas până acum acea lecție. După acele vorbe nici huța nu am mai vrut, ci doar să-l cuprind tare, tare.

Așa este, era foarte drăgăstos cu copiii. Pe mine a ținut să mă plimbe prin cartier cu prima sa mașină Volga, ca să mă simt și eu mai importantă, sau poate că, așa își manifesta el dragostea față de noi. Deși, dacă călcam rău de tot pe bec, știa să ne potolească doar dintr-o privire. Apropiații îi cunosc acea privire-fulger pe sub sprâncene de la care amuțeai.

Cum l-ai împăcat pe tatăl tău, fratele lui nanu Grișa, care știu că nu a fost mult prea fericit de alegerea ta făcută, atunci când ai decis să studiezi actoria?

Ei, aici intră în joc mama, Alexandra, care are magiile ei să împace pe toată lumea. Și apoi timpul. Timpul l-a convins pe tata. Aparițiile mele scenice l-au convins că asta e ce vreau. Tatăl meu nu vorbește mult și nu-i plac cuvintele de prisos, așa că tot ce am putut să fac e să-l invit la spectacole și să savureze rezultatul.

Ce consideri că este cel mai greu în această meserie, în afară de rolul propriu zis. Ce rămâne în culise?

Offff, câte rămân!!! Dacă ar ști publicul cum e cu un rol! Cum se macină actorii și caută. Cât timp dăruiesc pentru o simplă trecere scenică. Eu când am un rol nou  și în timp ce mănânc și când fac curat în casă, când vorbesc cu cineva pe alte teme, orice, dar orice va fi legat de acel rol. Dacă cineva te-ar analiza dintr-o parte, ar gândi clar că nu ești sănătos. Am momente când mă opresc pentru câteva secunde în stradă să-mi încerc un pas, sau să-mi adun gândurile, sau să repet textul. Sau fac niște mici gesturi. Mult rămâne în culise, dar strălucirea iese în scenă și tot ce rămâne în culise e frumos iar tot ce iese în scenă, strălucește.

Care este visul în domeniul profesional: să joci un anume rol, cu un anume regizor? Să ajungi să ai roluri în filme, sau să colaborezi cu vreun anume studiou?

Să joc cât mai multe roluri, să lucrez cu mulți regizori și da, și roluri în filme și în spectacole radiofonice. Să mai lucrez cu Anatol Durbală, cu marele Mungiu, cu Alexandru Darie, cu Silviu Purcărete, Igor Kobîleansci, Sergiu Prodan, Viorica Meșină, Horațiu Mălăiele, Andrei Șerban și cu Luminița Țîcu. Să lucrez la un mono cu Angela Ciobanu în calitate de regizor, cu Alejandro Inarritu, Lev Dodin, Andrei Koncealovschi. Să joc spectacolul (dacă s-ar face) ”Vara în care mama a avut ochii verzi” a adorabilei Tatiana Țîbuleac. Să fac un spectacol cu versurile tale și lista mea poate continua hehehehe. Și încă…aș fi vrut să lucrez mult, mult mai mult cu regretatul Viorel Mardare.

Dacă ar să alegi un rol, doar unul singur, pe care să ai ocazia să îl joci, care ar fi acela???

Până mai ieri aș fi spus ca Lady Anne din Richard al 3-lea, dar îl joc deja, datorita regizorului Alexandru Vasilachi. Ce mi-aș dori acum, însă, este personajul mamei din romanul pomenit mai sus ”Vara în care mama a avut ochii verzi” și un mono…ei, dar asta e mai secret .

Ce își poate dori Ana Tkacenko ca femeie, odată trecută un pic prea dur prin vârtejurile vieții?

Ca cei dragi să fie sănătoși și  să le aduc bucurii oamenilor, mai ales bucurii spirituale. Soțului Mihai  – copii, părinților – nepoți și cam atât.

Aici te las sa scrii tu ce nu mi-a dat în cap să te întreb sau vrei tu să comunici lumii.

Ar fi o simplă reflecție. Știu, sunt sigură că tot ce se intamplă cu noi e rezultatul a ceia ce suntem noi. Savurez tot ce mi se dă și primesc de la Divinitate totul drept cel mai frumos cadou. Iubesc apa, pisicile și peștii, totuși, cel mai mult iubesc oamenii. Cred în Dumnezeu. Dacă ar trebuie să întorc timpul înapoi știind de la început ce mă așteaptă, aș mai face-o încă de o mie și o mie de ori, pentru că doar așa aș obține fericirea și împlinirea mea de acum.

Ana, îți mulțumesc pentru dialog și pentru sinceritate. Îți doresc roluri cat mai multe și mai diverse, pentru că știu că prin măiestria ta vei reusi șă le inrepretezi cu o intensitate maximă.

Și eu îți mulțumesc!

ana

 

 

 

Travaliu creativ

Avionul mirosea a pește

20180315_171353.jpg

Lacul de la Botanica, cel de lângă Porțile Orașului, prin preajma căruia am copilărit și eu devine în romanul ”Avionul mirosea a pește” a lui Nicolae Popa punctul de pornire al unui adevărat mister. Crima, aparent săvârșită de Mihai Loghin, personajul principal al romanului, care admite că va urma să facă ani grei de pușcărie pentru ea, nu pare a fi săvârșită de către acesta, sau cel puțin nu se crede în stare de a o fi săvârșit. Pe tot parcursul lecturii nu ne vom putea da seama dacă a fost reală sau imaginară acea crimă. Penitenciarul sau, totuși, casa de nebuni îl așteaptă pe Mihai? Cu atât mai mult, cu cât o altă linie paralelă a subiectului dezvoltă o acțiune infracțională, aparent, cu pește congelat, care dosește, de fapt, marfă de contrabandă. Legătura celui ucis lângă lac cu membrii acestei rețele fiind una evidentă.

Relația lui Mihai cu preoteasa, soțul căreia se înecase în același lac, va scoate la suprafață aspecte ascunse ale provenienței banilor pentru construirea bisericii de la Botanica, romanul atingând aici un aspect dureros al realității basarabene – legătura dintre biserică și oamenii ”sus puși” care, dacă încă nu ați reușit să faceți legătura, sunt direct implicați în afacerea ilegală cu ”pește”.

Împletirea celor două linii de subiect țin viu suspansul până la finalul lecturii. Mărul înflorit apare ca un simbol al deznodământului: ”Inculpat Loghin! Până la înfloritul merilor, cum ți-am mai spus, trebuie să fii gata! Să ai totul scris, semnat, copertat, pus pe masa judecătorului!”  Momentul depunerii mărturiei, cu sacoșa liliachie pe cap și cu sugestia ”Vrem un da limpede!” venită de la anchetatorul Curbet, până la mențiunea în ce limbă să fie scrisă mărturia, exprimă în doar câteva rânduri imaginea perfectă a procesului de anchetare ”echidistant și democratic” din Moldova. Stilul inedit al personajului de a răspunde evaziv, de a juca pe degete anchetatorii, de multe ori va conduce cititorul spre o pistă falsă – cea a nebuniei lui Mihai. Oscilația constantă dintre simpatie față de el și, în aceeași măsură, dispreț pentru neseriozitatea lui, felul cam ușuratic de a lua lucrurile, viața sa însăși, cam indecisă și ușor comodă, va ține cititorul în priză tocmai pentru a-i afla totuși, la final, deznodământul.

Deliciul lecturării va veni, însă și din stilul original al lui Nicolae Popa, plin de elemente sarcastice și umor, din fina observație a detaliilor mici, aparent neînsemnate, dar cu mare încărcătură semantică, din personajele conturate măestuos și prin limbajul viu și veridic.

”- Da se poate și-n română?

– Se poate și-n chineză! Că mă-nervezi! Și-n română, și-n chineză și-n hui-neză dacă chiar îți închipui că are să-ți buchisească cineva rândurile plângăcioase. Sau nu îți dai seama că în situația, când toate dovezile stau la suprafață, nu mai pierde nimeni timpul să citească mai mult de prima pagină?! e fapt, ne mai uităm și la ultima, la semnătură.”

Sunt convinsă că ar ieși un film de zile mari dacă romanul ar fi ecranizat, tocmai datorită amprentei autentice și originale ale scrierii autorului, al suspansului și al personajelor-cheie reprezentative pentru societatea moldovenească postcomunistă, redată cu atâta har.

 

Travaliu creativ

Zbor frânt

12

”Zbor frânt” a lui Vladimir Beșleagă m-a cucerit cu povestea unui destin, la prima vedere, a lui Isai, care, în urma experienței războiului, trăite și simțite pe pielea lui de copil, rămâne cu multe sechele, fiind considerat adesea un om ciudat. Chiar și fratele său Ile, cu care se află într-o continua tensiune, nu îl înțelege de cele mai multe ori. De fapt,  prin prisma acestui personaj, romanul vorbește despre destinul unei entități etnice, mutilate de anii de schimbări ideologice. O căutare lungă și dureroasă a propriei persoane (în plan micro) cât și a identității etnice (în plan macro) constituie firele narative ale romanului, iar prin aceste căutări personajul încearcă să își justifice deciziile din trecut. Scufundările în apele Nistrului până la straturile unde nu se mai vede lumina și se simte apa mâloasa sunt, de fapt, afundările în propriile gânduri și regrete. Până în cele mai ascunse adâncuri. Pe alocuri am comparat tensiunile dintre cei doi frați cu cele biblice dintre Esau și Iacov, pe alocuri mi-au părut gândurile personajului profund filosofice, în orice caz, cartea este de o profunzime amețitoare. ”Transpunere artistică a protestului împotriva desfigurării identitare şi morale, poetică a privirii aruncate sistematic îndărăt către un trecut-reper – un „altădată” şi un „altundeva” fără de care nu e posibil drumul înainte, avertizare asupra faptului că pierderea memoriei duce la fisurarea identității şi periclitează grav proiectele ei de viitor, regăsire a echilibrului suspendat între cele două maluri ale râului – acestea şi alte „şopârle” ieşite azi la suprafaţă confirmă complexitatea romanului lui Vladimir Beşleagă, care, cu siguranţă, ne va mai oferi surprize de interpretare” scria Aliona Grati despre roman. 

L-aș reciti încă odată, pentru că sunt sigură că mai există subînțelesuri nesesizate de la prima lectură. Rar mi se întâmplă să mai revin la cărți parcurse deja. Iar asta confirmă profunzimea textului lui Vladimir Beșleagă.

 

Travaliu creativ

Gânduri despletite în prag de patruzeci

20180828_232154.jpgJurnalist, specialist în Științe politice și ale comunicării, cu masterat și doctorat în Publicitate și Marketing, femeie de afaceri, autoare de blog, poetă, mamă a trei copii, cu o experiență de viață moldo-româno-englezească! Anda-Cristina Vahnovan, felicitări, ne-ai surprins! Aceste realizări, la 40 de ani, sunt multe, dar pentru tine, cea angelică cu chip inocent și suav, anii par a fi mulți.

Mulțumesc pentru prezentarea mult prea amplă pe care, vizualizând-o în întregime, pentru prima dată, mi-am dat seama că totuși, anii mei trag ceva la cântar. Și atunci îmi explic și oboselile venite multe prea devreme poate pentru acești 40 de ani, vârstă, cu care, recunosc, încerc încă să mă obișnuiesc. Iar copiii mei, ca să îmi vină în ajutor, mi-au zis că ar fi mai bine să schimb abordarea acestei cifre și s-o văd ca pe un ”a doua oară 20”. Să-i dau o nouă interpretare. Și atunci mi-a fost mult mai ușor. Țin doar să menționez că din această prezentare lipsește cuvântul ”soție” care e și acesta un job full-time solicitant cu multă muncă și implicare.

Care e relația ta cu timpul acum?

De împăcare. I-am acceptat trecerea ca pe un firesc, pentru că știu că i-am testat limitele în tinerețe, încercând să realizez în paralel foarte multe. Mereu în grabă, mereu pe fugă, mereu nedormită. Dacă la 30 de ani eram mereu nemulțumită de lipsa lui, acum am înțeles cât de recunoscătoare trebuie să îi fiu pentru elasticitatea de care a dat dovadă, pentru câte au încăput în el. Au fost foarte comprimați, dar și foarte fructuoși. I-am exploatat la maxim, ba chiar am întins coarda de prea multe ori și acum simt plesniturile.

La ce anume te referi?

La faptul că nu mai sunt atât de rezistentă ca înainte, iar semnalele corpului, care își cerea pauzele binemeritate, le ignoram. Or, târziu am înțeles să-l ascult și mai ales să-l respect. În goana asta continuă a cotidianului uităm să ne oprim, să dozăm. Să ne respectăm un pic mai mult trupul, în care locuim toată viața, să îi lăsăm timp să se refacă. De suflet – nici nu mai zic. Când am mai avut timp să îi ascultăm dorințele? Iar sufletul caută mângâiat. Nu degeaba Însuși Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea. În era suprasolicitărilor tehnologice ar fi bine să ne și oprim câteodată din tot acest iureș periculos. Să avem timp pentru gânduri, pentru meditații, introspecții sau rugăciuni. Să mai citim un vers sau să savurăm o melodie, care să arunce o mână de curcubeie peste monotonia cotidianului. Să ne deconectăm măcar pentru o perioadă de timp de aceste ”pânze” care ne-au creat dependență și pe care eu le găsesc sursa multor tulburări psihice dar și fizice, ale noilor generații. Este o gravă problemă psiho-socio-culturală a secolului. Așa că am învățat să îi respect timpului rigiditatea, sa îi înțeleg rostul limitelor, cu alte cuvinte.

Timpul e o categorie filosofică sau o zbatere între dimineți și seri, pentru că noaptea, pentru un poet, este stare, nu timp?

Poate fi încadrat și într-o categorie filosofică, o dimensiune, un ritm al maturizării și un proces de metamorfoze conștiente și inconștiente petrecute în urma experiențelor acumulate. Pentru fiecare om timpul trece altfel. Este individual. Stare a devenit mai târziu. După ce a murit tata și mi-a căzut cortina acelei vieți roz de până atunci. Golul, sau ”hăul” cum îi zicea tata, în ultimile lui zile de viață, atunci când discutam despre rostul vieții, s-a transformat în stare. Apoi a prins un contur perceptibil mai târziu, după ce au crescut copiii și au început să doarmă noaptea legată. Am avut timp să mă adun. Să mă readun. Să îmi revizuiesc scara valorică, prioritățile și să înclin balanța timpului către lucrurile mult mai importante de frică unui ”prea târziu”. Atunci au apărut și primele scrieri. Dar să știți că nu scriu noaptea. Noaptea îmi respect somnul, pe care l-am revendicat după foarte mulți ani, în care mi-a fost ”furat” de copii. Cred că e mai mult un clișeu asta cu scrisul noaptea. Cel mai des, dacă tot ați deschis subiectul, scriam în mașină, trăgând brusc pe dreapta. Erau puținele minute în care rămâneam singură cu mine. Și scriam pe tot ce apucam – pe plicuri, pe facturi, pe acte pe verso, pentru că sunt de modă veche și îmi place să scriu cu creionul. Aici în Londra însă scriu când în casă se lasă liniștea și aud ticăitul ceasurilor.

Care traseu e mai lung și mai greu de parcurs, calea Chișinău – Cluj – Napoca – Londra – Chișinău sau traseul rațiune-suflet-amintiri-poezie?

Cel mai lung a fost cel de la 17 ani, spre Cluj, la facultate, dar nu a fost unul greu. Ba chiar necesar și constructiv. Iar Londra este acea ieșire ”din zona de confort” în care ne instalasem comod în Cluj. Ne-am dorit un salt, chiar și de a fost riscant și solicitant, am considerat că numai așa putem găsi noi oportunități și orizonturi. Mai ales pentru copii noștri, care mă îndoiesc că își vor dori să se mai întoarcă vreodată în România. Cel mai greu traseu este totuși relația rațiune-suflet. Este un câmp al bătăliilor nesfârșite, în tranșeele căruia se naște poezia. De multe ori, dintr-o singură și ultimă suflare.

Treci prin suflet povești dramatice reale, pe care, impregnate de stările și talentul tău, le oferi apoi cititorilor. Blogul, platforma de exprimare, înseamnă și un risc – expui publicului larg cele mai tainice gânduri, ca și în poezie de altfel. Crezi că astfel despletind ideile vei găsi mai multe răspunsuri, pentru că tu nu pui întrebări?

Exact datorită acestui risc, acestei frici către deschidere, am pornit blogul atât de târziu. Și atunci, în februarie 2017, s-a întâmplat grație soțului meu, care mi-a cumpărat numele de domeniu. Am avut nevoie de timp pentru asumarea acestui pas – de la jurnalistă care intervievează și descoase, la blogger care se expune. Dar și mai greu a fost cu poezia. Sunt felii din suflet și aici îți dai jos măștile și nu îți mai poți ascunde rănile. În schimb, referitor la acele reflecții de pe blog despre stereotipurile, prejudecățile, tiparele care ne definesc, de cele mai multe ori distorsionate, cu care am crescut noi, produsul nedefinit al timpurilor comuniste și mai apoi al anarhiei din perioada de tranziție, pot doar să zic că într-adevăr încerc să găsesc niște răspunsuri. Mai ales de când locuiesc într-o multiculturalitate, care îmi dă peste cap majoritatea șabloanelor și preconcepțiilor. Ba chiar realizez cât de nocive au fost multe dintre ele, iar noi încă le considerăm corecte și luăm în derâdere orice contravine ”adevărului” nostru. Suntem mult prea închiși și îngâmfați. Dar ăsta ar fi un interminabil. Așa că mă opresc aici.

Ai început lungul drum al regăsirii de sine prin crearea blogului ”Gânduri despletite”. Vei continua cu o carte împletită din gânduri similare? Ar fi o faptă livrescă cu un titlu minunat!

Știu că va trebui la un moment dat să dau o formă materială acestor gânduri, acestor stări. Prietenii trag de mine și mă întreabă ”când”? Încă nu simt că s-au copt toate straturile. Încă mă caut prin cuvinte și printre cuvinte. Încă îmi identific litera, caracterul, ba chiar și spațiul de printre rânduri. Procesul în sine îmi dă o stare de satisfacție și extaz, de euforie chiar, cu furnicături prin piele, cum nu mi s-a mai întâmplat să am de la nașterea ultimului copil. Pentru că și versurile se nasc după un travaliu lung de multe ori. Contemplez starea. Nu aș întrerupe magia acestei dimensiuni, în care am reușit să mă absorb ca într-o hipnoză cu probleme legate de realizarea unei cărți, care este un proces destul de anevoios. De la căutarea unei edituri, corectori, coperte, negocieri și detalii tehnice până la asumare lansării și etapelor de după. Parcă nu aș rupe vraja. Știu doar câtă muncă implică pentru că am avut un poet în casă, nu? Dar și mama, dacă nu știați, este autoare de cărți și monografii. Și până acum se pare că nu am fost gata, dar nu se știe ce aduce ceasul. Probabil tot va trebui să decidă altcineva momentul în locul meu.

17155340_1155946127866206_6768913358694472519_n

Știm refrenul ”nu e om să nu fi scris o poezie” și că ”tot românul e poet”, dar, în cazul tău se pare că poezia este, mai degrabă, glasul sângelui. Crezi și tu că poezia ți-a fost transmisă prin codul genetic?

Cu toții am avut tentative adolescentine de a scrie, dar, ciudat este că eu nu am luat în serios niciodată această ocupație. Un poet în casă era suficient, parcă. Nici acum nu pot să mă definesc așa, chiar și dacă, exact cum ați menționat, codul genetic și-a făcut auzit zbuciumul. Nici nu știu cine poate fi considerat realmente poet – cel care a scris contra cronometru pentru a-și lansa o carte sau cel care are șapte manuscrise în sertar și nu a avut bani sau curaj să le editeze. În cazul meu, am avut noroc cu tata, care de câteva ori mi-a zis să nu uit să notez gândurile pe care i le ziceam, pentru că, susținea el, aveau un sens sau un substrat poetic. Evident că, din lene, nu am făcut-o. Aveam alte preocupări pe atunci. Dar una dintre poezioare tata a notat-o în carnetul lui și am dat de ea peste mai mulți ani după ce plecase. Atunci am înțeles că poate totuși, avea această așteptare de la mine, chiar și de nu a pus niciodată presiune din cauza asta și am simțit acel imbold să mă iau mai în serios. Am auzit acel clocot al sângelui tatei și mi-am amintit vorbele lui de pe patul de moarte: ”Tu să te apuci de scris!”. Cred că vedea ”acel ceva” pentru care eu nu avusesem timp, rătăcindu-mă printre ani și probleme, copii mici și studii, firmă și, inevitabil, oale. Însă și eu mereu, pe parcursul acestor ani în viteză, aparent reușind să obțin tot ce mi-am propus, aveam o stare de insatisfacție și de neîmplinire care mă măcina. Mult mi-a luat ca să înțeleg ce e. De fapt, îmi lipsea scrisul. Atunci s-au legat toate, pornind de la acea poezie ”Orbule” găsită în carnețelul tatei și mi-am explicat starea de neliniște interioară care se aprofunda tot mai mult. Iar hopurile vieții, căderile, pierderile, mi-au confirmat faptul că trebuiau să mi se întâmple tocmai pentru a mă îndemna să caut mai în profunzimea apelor mele interioare. Să îmi accept reflecția în ele cu tot ce vreau să văd și mai ales cu ce am refuzat să văd. Să mă împac cu acea reflecție. Să mă redefinesc și să mă reechilibrez. Consider, totuși, că unele lucruri vin doar cu timpul și doar atunci când ești pregătit să te accepți în întregime, fără măști, poți să te expui lumii. Așa a apărut, de altfel poezia ”Șapte fețe”.

Ce ar fi mai ușor de dus prin viață – corupția de la noi, din Moldova, sărăcia sau poveștile citite în clasa a treia la școala din Anglia despre pinguinii homosexuali și pinguinașul înfiat?

Noi alegem. Vrei să continui să locuiești în Moldova – asumă-ți realitatea de acolo. Vrei în Occident – uite alte realități. Nu îți convine, ești liber să pleci. Or, ca să fiu înțeleasă corect, nu am nimic de împărțit cu nici o minoritate de orice fel. Asta se vede foarte clar din postările mele londoneze. Am înțeles doar, că am fost realmente nepregătiți emoțional și poate și informațional pentru a digera o astfel de poveste în clasa a treia de aici (în Români ar fi fost clasa întâi). Noua ni se citea ”Punguța cu doi bani” la acea vârstă. Astăzi s-ar fi spus că e plină de violență și probabil, ar fi fost interzisă de iubitorii de animale. Asta ziceam și mai sus despre sistemul de norme și percepții înmagazinate în noi, care ne dau de furcă dând piept cu realitățile occidentului. Unii îi zic emancipare, alții – degradare. Să judece fiecare cum consideră. Eu doar descriu situația și încerc să nu o fac. Asta tot târziu am învățat-o, de altfel.

Din blog am aflat, că în adolescență ai avut parte de o libertate de invidiat, iar tatăl tău, poetul Simion Ghimpu, bătea la ușa camerei tale când intra. E o subtilitate ce denotă delicatețea sufletului lui sensibil nu doar de poet, ci și de Om. În lumea pestriță a Londrei, dar și a secolului 21, la ce fel de reguli morale nu ai renunța(t), ci le-ai lua peste tot în lume și de care ai vrea să țină cont și generațiile născute de tine?

Sunt ferm convinsă că  valorile morale, bunele maniere, educația și tiparele se preiau din cuibul părintesc. Chiar și de nu sunt recunoscute pe deplin decât târziu, așa cum am pățit-o și eu, ele nu se pierd. Nenorocul meu este că nu am moștenit tactul pedagogic al tatei, care, după cum știți, a fost profesor universitar toată viața. Știa să nu aibă așteptări imediate. Ba, poate chiar, nu proiecta nici un fel de așteptări asupra noastră, a mea și a fratelui meu Lucian. Îmi zicea doar mereu că trebuie să fiu Eu și să fiu sinceră. Mai ales cu mine însămi. Răsădea cu multă răbdare câte un sfat, un exemplu, o povață, dar ne invaziv. Nici nu m-a certat atunci când, la îndemnul lui, am dat totuși admiterea la Colegiul Muzical ”Ștefan Neaga” și am picat examenele. Am absolvit școala de muzică numai din respect pentru el și am mers la acele examene din același motiv. Am scris despre aceasta în postarea mea ”Pianul”. Iar el a înțeles și mi-a acceptat opțiunea de a nu continua cu muzica, chiar și de obținusem ceva premii pe țară la compoziție. Eu însă am o lipsă cronică de răbdare și aici am mult de pierdut nu doar în relația mea cu copiii. Simt nevoia unui efect imediat pentru că altfel, am senzația, că nu mi-a fost ascultat mesajul. De multe ori impun punctul de vedere, fără drept de apel, seturile mele de reguli pe care le consider funcționale etc. Și aici mai am mult de lucru. Cert este totuși, că mai important decât să-i înveți pe copii tăi reguli, este să le oferi modele sănătoase. De empatie, de respect, de moralitate și de verticalitate. De dragoste necondiționată, dacă vreți. Pentru că și aici noi, părinții, greșim, aruncând asupra copiilor noștri greul așteptărilor pe care nu ezităm să îl pretindem de la ei, în schimbul faptului că i-am făcut și i-am crescut, că am sacrificat pentru ei multe. Or, mai întâi de toate, noi, i-am adus pe lume dintr-un instinct pur egoist, de a ne asigura continuitatea, până la urmă. Și apoi, corect ar fi, să aibă ei drepturi la fericire și la alegeri proprii. Nu pentru a ne împlini pe noi sau pentru a ne umple irealizările noastre. Și poate cel mai important lucru pe care l-am moștenit din familie este libertatea cuvântului.

Eseurile publicistice, pe care le citim pe blog, constituie nu doar niște operații subtile pe suflet deschis, dar sunt veritabile documente istorice despre felul de a fi al unor personalități basarabene pe care le-ai cunoscut în copilăria ta, genialii Emil Loteanu, Grigore Grigoriu, Mihai Dolgan, Efim Tarlapan, Nicolae Dabija, Ion Ciocanu, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Petre Teodorovici, Nicolae Botgros, Valentina Cojocaru, Zinaida Julea, Ion Suruceanu, Gheorghe Urschi, Gleb Sainciuc, membrii ansamblului ”Tălăncuța” (și lista ar mai putea continua) dar și despre membrii familiei tale mari, Mihai și Gheorghe Ghimpu, Dorin Chirtoacă – adevărați oameni de artă și patrioți. Cum i-ai defini, pe scurt, pentru cei care nu i-au cunoscut?

Am fost o norocoasă în plin sens al cuvântului, făcând parte dintr-o familie mare și unită, de oameni talentați și multe petreceri de-a dreptul memorabile. Cu recitaluri de poezie și cântece, cu lăutari și actori, cu TVC-uri și serate literare, cu personalitățile timpurilor de atunci mereu în preajmă, însă, pentru mine erau, de altfel, doar prieteni apropiați ai familiei. Nimic mai mult. Nani, veri, unchi, cumetri și vecini. Și aveam senzația că așa e și la alți copii. Era o normalitate. Abia târziu am înțeles norocul imens cu care am fost cadorisită. Nu cred că s-au gândit ei vreodată, nici măcar eu, că peste ani voi simți nevoia, tocmai din respect pentru acele momente magnifice petrecute împreună, să înșirui acele povești amintite prin ochi de copil. Aș invita cititorii să găsească poveștile despre unii dintre acești oameni mari pe blog, tocmai pentru a nu condensa aici, în două cuvinte, imaginea lor mult prea amplă. Iar despre rude și părinți, nu pot să zic decât că Dumnezeu a fost mult prea generos cu mine, iar eu, la rându-mi simt responsabilitatea de a duce acest nume onorabil mai departe cu demnitate. Pentru că familia noastră a avut de suferit din cauza luptei pentru românism și pentru libertatea de exprimare a cuvântului, a plătit cu Siberii și cu persecuții KGB-iste. Cu morți în accidente suspecte, cu înscenări de dosare și acuzații pe nedrept. Și asta doare. Chiar și de mi-am schimbat numele – sângele apă nu se va face niciodată. Iar despre mama nu pot să zic decât că Dumnezeu nu mi-a luat-o atunci, la marea ei cumpănă de la 35 de ani, tocmai pentru ca a știut câtă nevoie voi avea de ea peste ani. Este modelul meu de putere și de forță spirituală de la care au ce învăța și nepoții, nu doar eu. Sper să trăiască cel puțin ca și bunica ei, Ileana, până la 96 de ani, sau să o detroneze. Ar fi în stare.

Putem defini destăinuirile tale de pe blog ca pe o gâlceavă a scriitorului cu lumea sau ca și o formă neobișnuită de dialog cu oamenii, în care unul vorbește, celălalt citește?

În cazul micilor povești, cum îmi place să le definesc, prezint cazuri reale din viață, trăite și simțite. Nu neapărat de mine. Dar observate și descrise prin prisma lentilelor mele. Și aici de multe ori apare dialogul cu cititorii, fapt care mă bucură. Unii se regăsesc în acele situații, altora le par neverosimile, dar ce încerc eu să redau prin ele, este natura umană, așa cum este ea. Cu bune și cu rele. Și aici nu puteam face nimic mai mult de atât. Iar în jurnalul meu londonez, lună de lună, prezint situații noi cu care mă confrunt și în care, de multe ori conștientizez diferența dintre lumi, mentalități și culturi. Este fascinant de-a dreptul!

Care Cristină te inspiră mai mult – cea din brațele tatei sau cea cu copii în brațe?

Brațele tatei au fost pentru mine leagănul siguranței și al iubirii desăvârșite. Amintirile ne constituie, iar experiențele ne șlefuiesc structura. Așa că tot ceea ce a purtat prin lume de-a lungul timpului fetiță cu codițe din pozele alb-negru a fost produsul a ceea ce au construit acele brațe. Și mai ales al acelei inimi. Brațele tatei au fost evadarea mea emoțională atunci când apăsările au fost grele. Că doar avem cu toții perioade ma puțin colorate. Iar inspirația cu siguranță își are rădăcina în acele trăiri pure.

Poezia e un text, în care concentrația de frumos e atât de mare încât îți dă senzația unei creșteri imediate. Poezia se naște, de obicei, din exces, al suferinței mai în toate cazurile, dar și dintr-un exces al fericirii, pentru că se dă și fericirii drept de existență literară. Din ce se naște poezia ta?

Este mai degrabă o formă de exprimare a preaplinului. De dezlegare a nodurilor interioare. De căutare a esenței. De reflecție, de acceptare. De asumare și de împăcare. Este acea pastilă de urgență, de cele mai multe ori, salvatoare pentru mine, cu efect imediat atunci când ”nu se mai poate”. Acel defibrilator vital în anumite momente de cotitură. Scriind, m-am împăcat cu multe, dar cel mai important e că m-am împăcat cu mine însămi în primul rând. Și de aici toată liniștea venită spre acești 40. Proza oferă tratament pe termen mai îndelungat, iar farmecul unui vers este anume forța comprimată  a acestuia.

Am descoperit-o parțial pe scriitoarea-poetă-bloggeriță Anda-Cristina Ghimpu-Vahnovan. Urmează s-o descopere și cititorii, să-i aprecieze ideile și descrierile din blogul personal http://www.ganduridespletite.com apoi, să sperăm, din cartea viitoare. După care să recitească acest dialog.

Vom avea portretul psihologic, aproape perfect, al Andei pe care autoarea să-l completeze cu noi fapte literare! La mulți ani creativi!

Mulțumesc!

Și eu vă mulțumesc mult!

Interviu realizat de Larisa Verdeș pentru revista Realități culturale.

46519089_1401528983315753_1699269124506517504_n.jpg

Travaliu creativ

Amos Oz – ”Iuda”

20181229_184510.jpg

De ce anume aceasta carte? Pentru ca prezintă o altă perspectiva a termenului de „iudă”, adică de trădător. Pentru că, de multe ori, compromisul este confundat cu actul trădării și numai acei care ajung să facă compromisuri știu cât de greu este sa le fie credibilă acțiunea. Că au crezut sincer și dezinteresat în gestul lor, considerat a fi unul bine intenționat, menit să rezolve o anumita situație.

Romanul ”Iuda” vorbește despre relațiile dintre evrei și creștini, pe de o parte, dar și despre conflictul dintre Israel și lumea araba. Fiind susținător al soluției celor doua state pentru conflictul israeliano-palestinian, Oz încearcă să identifice, imparțial, prin intermediul personajelor sale, o ieșire din acest impas. Cei doi cuscri, certați din cauza opiniilor politice divergente, ajung să își înmormânteze unicul fiu (ginere) în urma uciderii acestuia în timpul unor lupte, iar moartea lui schimba perspectiva de a vedea lucrurile doar dintr-un singur unghi. Concluzie la care se ajunge mult prea târziu în cazul dat. Este greu să acopăr în câteva cuvinte multiplele substraturi pe care le conține „Iuda”, cert este că mie mi-a schimbat mult percepția cuvântului ” trădător”. Să îi fie luminata calea celui care ne-a lăsat o bogată moștenire literară – Amos Oz.

Travaliu creativ

Ana Barton: ”Cuvintele umblă prin sângele meu și aievea, și în somn”

SAMSUNG CSC
Photo: Alex Voicescu

Iubește-te și pe tine. Să fii blândă cu ceilalți, dar să nu uiți niciodată de tine, că blândețea asta trebuie hrănită cu ceva. Să știi când să renunți, când să spui nu, să ai bucurii care să fie numai ale tale, pentru tine. Că omul, orice om, dacă vede că i te dai, vrea din ce în ce mai mult, n-are saț. Dă-te de mâncare altora, dar nu toată. Păstrează și pentru tine, ca să ai mereu din ce da. Și cântă când ești singură. Bine, prost, tu cântă. Te-aude sufletul tău!” Au fost printre primele cuvinte cu care m-a cucerit Ana, probabil venite și într-un moment foarte potrivit mie. Așa că voi începe cu ele.

Cum a învățat Ana Barton să zică „nu” și, invers, dacă regretă vreun „nu” aruncat prea ușor?

Greu am învățat, foarte greu. Practic, încă învăț. Deocamdată, nu regret niciun „nu”, dar e timp, sunt foarte la-nceput. (Râde.) Nici nu-mi stă bine când îl spun, se vede de la o poștă că la mine „nu” este un cuvânt-copil care se joacă de-a v-ați ascunselea. Dar recunosc că ne simțim din ce în ce mai bine împreună, deși duoul nostru provoacă adesea șocuri după ce ne manifestăm. Sunt întrebată: „Dar de ce nu?” Și răspund: „Pentru frumusețea lui nu.”

În textele tale se întrezărește cunoașterea Bibliei – de la jertfa cu ardere de tot și până la pasajele legate de mana primită de evrei în pustiu care „nu îngrășa”, sunt multe sintagme, dar și povețe preluate în textele și în comentariile tale. Știind că ești absolventă de Teologie, aș vrea să te întreb cât consideri că este importantă religia în formarea unei structuri umane. În condițiile în care modernitatea, în accepțiunea ei distorsionată, înclină spre alte valori mai „evoluate” și consideră religia un impediment în evoluția umană adevărată, o piedică pentru emancipare?

E importantă și religia, firește, ia un creștin și-un budist în vârstă de 40 de ani și vei vedea diferențele. Religia e pentru om o supramamă. Și contează care e supramama ta în devenirea ta. Așa cum contează și mama. Te formezi în lichidul amniotic al religiei în care te naști și crești, îți va transmite bucuriile, dar și spaimele ei, îți va șopti „nu”-urile ei, așa cum face și mama.

Însă pe mine nu atât diferențele dintre oameni mă interesează, cât asemănările. Omul are valoare necondiționată, fiecare om. Nu ai cum să-l iubești pe Dumnezeu, indiferent ce nume dai divinității, dacă nu-ți pasă de aproapele tău și dacă nu-l respecți. Și n-ai cum să-l iubești și să-l respecți pe aproapele tău, dacă nu ți-ai făcut mâna pe tine, deci dacă nu te iubești și nu te respecți. Așa că ordinea firească, indiferent de religia pe care o ai, este: te iubești pe tine, îți iubești aproapele, iubești dumnezeirea. N-am înțeles eu exact care-i treaba cu „evoluată” din întrebarea ta, dar dacă te referi la ateism, îți spun că am prieteni atei, mulți am, sunt semenii mei, fiecare este aproapele meu, nu m-am născut pe lumea asta ca să-i judec pe oameni, în funcție de credințele și necredințele lor, ci ca să fiu de ajutor sau de bucurie, aici merge și „și”, celor de lângă mine. Nu sunt mai puțin oameni cei ce nu cred, nu am nevoie de credința nimănui ca să cred eu. Avem o mulțime de lucruri în comun, dar nu avem credința. Nu-i nimic, avem umanitatea, avem și omenia, este enorm.

Piedici pentru emancipare pot fi fixațiile, nu credința adevărată.

Și omul, și inima lui au fiecare câte un spațiu personal și nu e bine să-l încalce niciunul dintre ei, să fie bună trăire fără amestecare. Între om și inima lui mai este și un timp. Dulce și puțin. Atunci când sunt numai ei doi acasă. Oglindință. Adică oglindire în credință. Omu-n ea și ea în om. A, și vezi pe unde umbli și un te-așezi. Să nu ajungi să stai pe vreo altă inimă”. Cum reușești să îi ierți pe cei care totuși au călcat-o? Poți ierta definitiv?

Nedându-mi prea mare importanță, negândindu-mă că mie mi-au greșit, ah!, eu, mie. Au făcut pentru că au rănile lor și nu și le știu sau le știu și nu vor să le vindece, asta nu e treaba mea. Am compasiune pentru neputințele oamenilor, pentru durerile lor, chiar și atunci când aceste neputințe și răni duc la comportamente care mă afectează. Iau în calcul că e posibil să simt asta pentru că nu am fost pusă în situații dramatice sau tragice, dar, da, am suferit din cauza multor lucruri pe care le pot face oamenii răniți, și nu de mine răniți.

Iertarea e doar definitivă, altfel nu e iertare, e diminuarea resentimentului. Sunt totuși atentă la cuvântul ăsta fiindcă a ierta te poate face pe tine, iertătorul, să crezi că ai un ascendent asupra iertatului, că ești mai bun decât el. Iar aici scoate capul orgoliul, și nu e bine. Nu port ranchiună, însă există oameni cu care nu doresc să reiau nicio formă de relație. Ne salutăm dacă ne întâlnim, dar asta e tot și cred că e destul. Să ierți nu înseamnă să te lași călcat în picioare. Mai greu e atunci când ierți, dar nu te desparți de om, aia e proba adevăratei iertări, acolo vezi tu cât poți, însă în astfel de momente simți și gustul divin al iertării. La fel e și când ești iertat, ai aceeași bucurie, aceeași eliberare. Pentru că asta este iertarea, de ambele părți: o imensă eliberare.

Bănuiesc că ceea ce ai scris despre copilăria și adolescența ta în „Jurământ de rătăcire” în mare parte au fost evenimente reale și ce a fost total neașteptat pentru mine, a fost lipsa de viață, o depresie chiar, care urmărea mereu fetița crescută de bunici, cu care, de altfel, a avut o relație de invidiat. Indiferent dacă a fost fictiv sau nu personajul, consideri depresia ca fiind o moștenire genetică, predispoziție sau un rezultat a unor conjuncturi nefaste?

Nu au fost în mare parte evenimente reale, este un roman, așadar vorbim despre ficțiune. Au existat însă niște surse de inspirație care au fost lucruri trăite, auzite sau văzute de mine. M-a interesat însă acel tip de suferință al copiilor, m-a interesat dezrădăcinarea, smulgerea de pe trunchi. Am întâlnit cândva o femeie care mi-a spus că cea mai mare durere a vieții ei a fost când părinții au decis că trebuie să se mute în alt cartier. Mai mulți oameni mi-au vorbit despre cât de traumatizantă este o astfel de schimbare de viață. Da, cred că te naști cu distimie, dar contează enorm parcursul vieții tale. Dacă e lin, ai șansa ca distimia să nu se manifeste în forme grave, să nu crească, să nu se facă depresie. Dar câți oameni au vieți line? Pe de altă parte, poți să nu ai o disforie congenitală, dar să ai traume așa de mari încât să faci depresie. Înțeleg că depresie pot face oamenii care au pierderi mari în viață, părinți, frați, pierderea adăpostului, sărăcie cumplită, boală gravă, dar ce te faci cu acei foarte mulți oameni care fac depresie pentru că nu sunt iubiți, respectați, prețuiți de propriii părinți, care sunt sănătoși, îi îmbracă, îi încalță, îi hrănesc, îi dau la școli? Copii care fac depresie pentru că părinții se ceartă tot timpul, se amenință, sunt indisponibili emoțional unul pentru altul și, firește, și pentru copii?

E complicat aici, nimeni nu este vinovat pentru gradul lui de suportabilitate a durerii. Nici fizice, nici emoționale. Pe unii îi dărâmă lucruri care altora li se par minore sau măcar posibil de depășit. Pe alții îi clatină moartea cuiva apropiat, dar nu-i demolează. Suntem atât de diferiți și de-aia e bine să nu sărim să judecăm și nici să generalizăm. În cartea asta, pe mine m-a interesat durerea unui copil dezrădăcinat, tratat ca un bun mobil. O durere care n-a trecut niciodată.

ana-f-mic
Photo: Ovidiu Moisin

Fragmentele din romanul „Jurământ de rătăcire” în care naratoarea povestește despre lucruri mai personale sunt ca niște spovedanii. Acel pasaj de mângâieri dintre eroina principală și vărul Horațiu (relație căreia s-a opus bunica vehement) dau dovadă de expunere și mai ales de risc. Mulți îl vor considera autobiografic, chiar și dacă nu este. Ai simțit vreodată că ai dat prea mult din tine publicului? Sau aceștia și-au permis să rupă prea adânc din tine?

De ce să-l considere autobiografic, pentru că e scris la persoana întâi? Atunci, n-avem decât să considerăm ca fiind autobiografie toate scrierile la persoana întâi, nu? Literatura e ficțiune, până și literatura subiectivă, jurnalul, memoriile, reprezintă tot ficțiune. Autentic înseamnă verosimil în raport cu adevărul ficțiunii, nu cu realitatea.

Pot scrie despre orice, eu sunt în toate personajele mele, și în cele drăgălașe, și în criminalul Hans, de exemplu. Pentru că, orice-ai scrie, te scrii pe tine. Treci totul prin mintea ta, prin sufletul tău, cum altfel să scrii?

Nu rupe nimeni nimic din mine, Anda, nu are cum. Autor, narator, personaj, cititor.

Cât consideri că ai avut dreptul de a scrie despre personaje reale din cartea ta, ușor identificabile, și dacă ai primit vreodată vreun reproș referitor la faptul că i-ai expus, poate, fără dorința lor? Sau poate le-ai cerut dreptul anterior?

Nu există persoane reale în cărțile mele, eu scriu literatură, nu public știri. Ficțiunea operează cu personaje, nu cu persoane.

Scrisul tău are o amprentă aparte. Răsucirile de cuvinte, răsturnările neașteptate, utilizarea lor în anumite forme, atipice, dar perfect corecte gramatical, m-ar duce cu gândul că lucrezi mult asupra formei. Sau a scris pixul înaintea ta, așa cum menționai la un moment dat?

La mine, pixul nu scrie niciodată, scriu doar cu stiloul. (Râde.) Lucrez mult asupra minții, am învățat să stau în trăirile mele, să le contemplu, să le las să curgă, să mă curgă, să iau din ele ce vor să-mi dea. Între mine și cuvinte există dragoste, prietenie, liberă conviețuire. Le iubesc, le respect, ele umblă prin sângele meu și aievea, și în somn. Sunt făcută din carne, oase și cuvinte. Fiind ele libere să facă ce vor și când vor, e normal să își permită să ia forme neobișnuite, noi. Se-adună-n haita ineditului când vor ele, așa este, eu nu pot decât să mă bucur. Am observat că, dacă le respecți și nu le pui zăbală, cuvintele sunt fericite. Mi-ar plăcea să se spună despre mine că sunt „femeia care fericea cuvintele”.

Dacă crezi că într-o bună zi stiloul s-ar opune să mai scrie, l-ai forța? Sau, făcând o comparație poate nu tocmai potrivită cu sportivii accidentați, ce altceva te vezi făcând? Sau în cazul tău va fi vorba despre acea „ardere de tot”?

N-apuc eu să trăiesc atât de mult încât să am când să scriu toate poveștile din mine, aș avea nevoie de sute de ani. Însă nu renunț la niciunele. Pe cele pe care nu le scriu le spun familiei și prietenilor, le râdem sau le plângem – ori amândouă – împreună. Sau le gătesc. Îți imaginezi că le curăț, le toc, le pun sare, le fierb, le dau la cuptor? Totul e poveste, Anda. O exista un sfârșit al lumii, dar povestea nu are sfârșit pentru că ea se toarce singură, independent de om. Ei, dacă și omul ar înțelege asta, ar fi ceva mai smerit.

Știu că ți-a apărut și o carte nouă, cea de-a cincea – „Nemuritorii de rând”. Despre ce este vorba de data aceasta?

E un roman în care dragostea e personaj, unul nemuritor, așa cum sunt și trăitorii ei, așa cum suntem toți, de fapt. Păcat că n-avem conștiința nemuririi, mare păcat. Ne-ar face să fim mai cumsecade. Fiecare cu sine și-apoi cu ceilalți. Dar trăim hulpav și disperat și-apoi ne mirăm c-o ținem tot într-o indigestie emoțională. E un roman de foarte multă dragoste. Multă și pe alocuri grea, ca viața, nu-i așa? De ce-ar fi dragostea altfel decât viața?

Aici te las să întrebi din partea mea ceva care nu i-a dat în cap încă nimănui să te întrebe, dar despre care ți-ar plăcea să vorbești.

Nimeni nu m-a-ntrebat cum sunt eu ca prietenă. Și-o să-ți spun ție. Sunt cumplită. Nu dau telefoane, nu-mi caut prietenii niciodată. Când mă caută ei, mă găsesc întotdeauna ca și cum ne-am fi despărțit acum o jumătate de oră. Dacă ei vin la mine, deschid frumos ușa, îi îmbrățișez și-i sărut și-apoi le zic: „Ți-e foame? Vezi în cuptor/pe aragaz/în frigider. Vrei să te-mbraci cu ceva mai comod? Du-te și vezi în dulap, ia ce-ți convine.” Și-apoi ne-așezăm la vorbă, la râs, la făcut scenarii. Dacă au ceva dureri sentimentale, activez cyborgul. Îmi iubesc prietenii și-i mănânc cu fulgi cu tot. Nu-i menajez, cum nu-mi menajez nici familia. Dacă te iubesc, nu dansez menuet cu tine, că dansez destul cu ceilalți oameni. Nu sunt diplomată deloc cu familia și prietenii, noroc că ei știu că am cele mai bune intenții și mai știu și că eu nu cred c-aș fi buricul pământului, ci doar că încerc cât pot eu să le pun pe tipsie toate posibilitățile pe care le pot eu vedea și o fac într-o formă abruptă, care sigur că nu exclude respectul și include din greu râsul, dar tot abruptă este. Pe scurt, dacă te iubesc, te bag în mă-ta. Pentru că-mi pasă.

Mulțumesc mult, Ana, pentru interviu, în al doilea rând, pentru că în primul rând vreau să îți mulțumesc pentru alifia textelor tale, care dezmiardă și pansează. Abia aștept să pun mâna pe nou-născuta ta copertată.

SAMSUNG CSC
Photo: Alex Voicescu
Travaliu creativ

Din calidorul lui Goma

big

”Din calidor”-ul lui Paul Goma este povestea scrisă a amintirilor unui copil. Satul copilăriei autorului, Mana, privit din calidorul casei, până să se refugieze cu trenul în Ardeal, va rămâne pentru acel copil centrul universului său. Punctul de unde a urmărit evenimentele petrecute în sat (arderea cărților părinților lui, scoaterea mobilelor din casă, adunatul de haine și plapume pentru refugiu) dar și locul unde va reveni în amintirile sale mereu. Este un bun exemplu de a ne reaminti istoria, pericolele, cât și repercursiunile unor decizii luate în anumite perioade de răscruce. Familia lui Goma s-a refugiat în Ardeal, apoi, persecutați fiind de securitate, se refugiază la Paris. Moș Iacob, vecinul, care decide, însă, să rămână în sat zicând ”Bună, ră, asta-i casa me…Unde să mă pornesc ca jidovu rătăcitor? Că și rusu-i om și creștin de-al nostru, și dacă ne-om da cu ghinișoru pi lângă dânsu…că oameni suntem cu toții…” a fost deportat în Ircutsk, iar soția sa și mai departe, unde a și murit. Mos Iacob a revenit după ceva ani în satul natal dar casa i-a fost ocupată și noii locatari nici nu i-au deschis portița. A pornit moșul înapoi, în Ircutskul lui, dar a fost găsit mort în șanț, la doi kilometri distantă de sat.
Iar micuțul Paul, ajungând cu mama sa în Ardeal, înțelege că viața lui din acea zi va fi alta – cea de refugiat și îi zice mamei că nu vrea sa fie refugiat. Că e flămând și îi e frig, și că îi e foame. Mama îl îndeamnă să se culce, ca să doarmă: ”Să dormim, puiul mamei. Măcar în somn să nu fim refugiați…”
Nu mai e de adăugat nimic…