Un chip firav de artistă poate ascunde de multe ori o forță de muncă nebănuită. Cine ar fi crezut că autoarea superbelor picturi ce conțin culorile plaiului natal este, în același timp, o femeie de succes cu o carieră construită cu multă ambiție pe tărâmul francez. Asta în pofida faptului că a studiat în SUA, București și Londra dar dragostea a purtat-o tocmai la Paris. Am invitat-o la un dialog pe Augustina Renița-Mirjol, cu care, coincidență sau nu, prima întâlnire la Londra am avut-o la National Gallery din Trafalgar Square.

De la elevă a școlii de pictură Șciusev din inima Chișinăului la facultatea de arte de la Oxford. Care a fost, mai exact, parcursul?

Parcursul meu, dacă stau să mă gândesc, e unul mai lung și nuanțat. Poate că totul a început de la niște mărgele din lut făcute împreună cu verișoara mea Victorița pe prispă casei bunicilor de la Telenești. Atunci nu ne-am putut imagina că noi, două copile din fosta Uniune Sovietică vom munci în bănci și multinaționale la Paris. Evident, școala de arte plastice din Chișinău, apoi studiile liceale și universitare din SUA, printre care și Artele. A fost o dragoste care de-a lungul anilor s-a intensificat.

Aspirațiile mele artistice au fost încurajate de la bun început de toți membrii familiei care au contribuit cu câte ceva. Le sunt recunoscătoare pentru susținerea necondiționată dar, în mod special pentru faptul că au văzut în încercările mele mai mult decât un simplu hobby. Școala de pictură Sciusev a fost o revelație care mi-a permis timp de câțiva ani să trăiesc într-o lume paralelă, unde formele și culoarea se îmbinau armonios. Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de orele petrecute acolo și de momentele când traversam cu planșele în spate Piață Centrală din Chișinău, care, precum un patchwork, te seduce cu aerul său policrom. Atunci am înțeles că dacă vrei să simți cu adevărat spiritul unui oraș, trebuie să începi cu piața principală. Revin și acum în această piață pentru a admira spectacolul vieții.

Când se întamplă să pot aduce acasă lucrări proaspăt sculptate în argilă, traseul în autobuzul 14, care se întindea pe o bună parte a Chișinăului, era o adevărată peripeție. Amintirile legate de acest autobuz sunt demne de o ecranizare în spiritul lui Fellini, căci anume aici se împleteau cel mai bine grotescul și sublimul. Dar să revenim la școala de pictură. Profesorii din această instituție mi-au alimentat dragostea de artă la cursurile de pictură, sculptură și de istorie a artei.

În 1996 am plecat cu familia în misiune diplomatică în SUA, dar nu am uitat să iau în valiză pensulele și culorile de acasă. Am păstrat până acum prima mea cutie de acuarelă profesionistă și primele pensule, căci sunt o amintire palpababila a primilor pași în lumea artei. La Paris am fost elevă în atelierul lui Andre Fisch și Agnes Reynaud, specializați în tehnici picturale vechi (encaustică, tempera, etc) și cele ale marilor maeștri. Anii petrecuți aici mi-au permis o abordare structurală a tehnicii într-un ritm care corespundea programului meu încărcat din timpul săptămânii. Au urmat studiile de Istoria Artei la Oxford, care, la rândul lor, au fost o dublă binecuvântare întrucât s-au înscris în perioada în care devenisem mama.

Cum este că locuieșți în mai multe țări, fiind copil de diplomați, țînând cont că acest fapt împiedică un copil să își creeze o gașcă, să își facă prieteni?

Experiența din misiunile diplomatice ale părinților a fost una minunată. Mi-a permis să întâlnesc oameni excepționali, care, în mod direct sau indirect, au contribuit cu câte ceva la șlefuirea caracterului meu. Nu am suferit în mod deosebit de faptul că nu făceam parte din găști. Cred că dacă ai afinități și te înțelegi bine doar cu câteva persoane pe această lume, te poți considera fericit.

Cum a fost etapă americană? Să înțeleg că America te-a încântat?

Da, cei aproape 4 ani petrecuți în Statele Unite au pus temelia unor axe și orientări pe care le respect cu strictețe până în prezent. Știu că sună a clișeu, dar aici am învățat și am simțit pe pielea mea că, indiferent de obstacole, totul e posibil atâta cât timp crezi în proiectele tale. M-a încântat din prima clipă optimismul american și entusiasmul pentru lucrurile în aparență nesemnificative. Mă întorc cu drag de fiecare dată pe aceste meleaguri.

Fiind absolventă de drept (Sorbona) mă întreb de ce nu ai ales totuși o universitate de arte?

Facultatea de drept a fost o alegere pur pragmatică care mi-a permis să mă angajez repede la lucru în companii mari. Această decizie a fost poate surprinzătoare pentru cei din anturajul meu, care mă vedeau mai degrabă la o universitate de arte. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, una dintre profesoarele mele americane mi-a zic că, indiferent de meseria pe care o voi face în viață și care îmi va achita facturile, voi reveni întotdeauna la artă. Spre marea mea bucurie această profeție s-a adeverit.

Cât de greu este să îmbini pasiunea care necesită timp cu orele de muncă obositoare ale multinaționalei în care lucrezi?

Nu e deloc ușor, căci munca mea într-o multinațională cu 140.000 de angajați îmi răpește mult timp, dar are și o anumită doză de creativitate. Sunt în permanență într-un joc de echilibristică profesională. De ceva timp a trebuit să renunț la nopțile albe consacrate picturii și să mă limitez la weekenduri. Nu îmi pot permite luxul să aștept să-mi vină inspirația și sunt nevoită să respect un program strict dacă vreau să ajung să țin pensula în mâna. Dincolo de aceste constrângeri mai există și factorul emoțional, căci nu pot picta când sunt contrariată sau surminată. Așa precum unii se regăsesc pe sine prin meditație, yoga sau altele, pictura îmi permite să ating acea stare de echilbru și beatitudine atât de râvnită. E un echilbru fragil și extrem de prețios.

Când s-au împăcat părinții cu ideea că unică lor fiică va pleca la Paris pentru a se căsători cu un francez. Sau, dacă s-au împăcat cu ea vreodată?

Ideea că voi pleca la Paris nu le-a surâs deloc părinților, căci știau de dorința mea de a rămâne în Statele Unite. Dar căile Domnului sunt nebănuite și iată-mă stabilită la Paris de aproape două decenii și căsătorită cu un francez de aproape 16 ani. Spre deosebire de milioanele de turiști care cad sub farmecul Parisului, am fost certată destul de mult timp cu acest oraș pe care nu l-am considerat primitor. După cum spunea Matei Vișniec în unul din romanele sale, Parisul e ca o amantă voluptoasă care nu ți se descoperă dintr-o dată. La Paris am învățat când trebuie să fii subtil și când să fii tranșant.

În picturile tale se resimte puternic dragostea de tradiție, de Moldova, de țară, de culorile anotimpurilor rămase în amintiri. De ce crezi că așa și nu ai tăiat ombelicul acelor timpuri?

Cred că suntem suma experiențelor noastre, dar mai întâi de toate reprezentăm locul de unde pornim în lume. Atunci când plecăm în lumea mare, luăm cu noi, într-unul dintre sipețelele inimii, acel ceva care ne definește că neam. Nu în zadar francezii pun adesea o întrebare care îi face uneori pe noii veniți să se simtă incomod: de ce origine sunteți? Nu cred că vine doar dintr-o simplă curiozitate, ci mai mult din dorința de a se poziționa în raport cu tine.

Port cu mine în lume dragostea de lucruri simple, care îmi aduc aminte de copilărie. Universul copilăriei e unul unde totul e bine rânduit și are rost. Nu am nimic împotriva lucrurilor somptuoase, dar îmi bucură mai mult ochii un ulcior din lut care îmi aduce aminte de gustul apei din fântână sau o lingură din lemn sculptată iscusit de un meșter popular anonim, decât cea mai spelndidă  argintărie. Nu cred că voi reuși să pictez lucruri care îmi sunt străine și cu care nu mă pot identifica din punct de vedere etnic și spiritual.

Bunica, pentru că știu că bunică este un personaj aparte în familia voastră, îți dă sfaturi, sau se dă cu părerea, referitor la picturile tale?

Bunica mea mă numește «boiangiu» și este acel membru al familei care se interesează cel mai mult de aspectul comercial al lucrărilor mele. Spiritul ei critic și luciditatea de care dă dovadă la cei 92 de ani sunt de neîntrecut. Bunica Vasilița are o viziune pragmatică despre pictură, conform căreia ești un pictor de succes doar dacă cineva îți cumpără lucrările. Mi-a sugerat să merg la piață căci orice boiangiu care se respectă, trebuie să treacă mai întâi testul pieții. Nu cred că vorbea metaforic!

Când îmi petreceam verile la Telenești, bunica voia să mă înscrie la școală de pictură locală. O dată m-a dus să văd lucrările elevilor care erau afișate pe panourile din centrul Teleneștiului. Chiar dacă au trecut 30 de ani de atunci, îmi aduc aminte de compozițille echilibrate, de tușa sigură și de armoniile cromatice desăvârșite. Urmăresc și acum lucrările copiilor din această școală și sunt la fel de încântată. Să încerce cineva acum să-mi spună că în provincie nu se face carte și artă!

Ți s-a sugerat vreodată că ar trebui să îți modelez stilul de a picta, pentru a te adapta noilor cerințe în artă? Sau, de fapt, crezi că există modă în domeniul artistic, sau artă este așa cum iese ea din pensulă?

Sfaturi am primit multe, chiar și atunci când nu le ceream. Cea mai caraghioasă mi-a părut sugestia de a aștepta până la pensie, căci atunci voi avea timp berechet pentru pictură. Tendițe sau curente au existat întotdeauna în artă. Arta contemporană e un subiect aparte și dacă ar trebui să mă aprofundez la acest capitol, va trebui să facem un interviu separat. Fiecare pictor are abordarea sa – unii preferă să lucreze la comandă pentru a-și  asigura un venit, alții combină iscusit arta cu un alt job pentru a avea o marjă de siguranță, alții pictează ce le dictează inima. Cred că ești fericit doar atunci când faci ceea ce-ți place cu adevărat.

Ce îi interesează cel mai adesea pe vizitatorii expozițiilor la care ai participat?

La expoziții am ocazia să întâlnesc un public pestriț, dar unit în aprecierea artei. Pictura e mai întâi de toate o experiență senzorială. Fiecare percepe o lucrare în funcție de sensibilitățile sale, dar mai presus de toate în funcție de bagajul său cultural. Unii vizitatori sunt interesați de aspectele tehnice (cel mai des aceștia sunt și ei artiști), alții vor să afle mai multe despre subiect, alții vin pentru o plimbare « artistică » pe o zi însorită de duminică, iar unii vin să afle ce prețuri se mai practică pe piață de artă. Motive sunt tot atâtea cât și vizitarori.

Ce zice Sandu când mami pictează mai multe ore la rând?

Vorbind de Alexandru, care tocmai a intrat în cameră și care preferă să răspundă în direct – își dorește să mă joc mai mult cu el. Deocamdată nu percepe pictură mea ca o meserie, o vede mai degrabă, ca «un divertisment bine structurat», ca să-l citez. Pictura este adesea pentru copii un lucru firesc, o joacă mai degrabă. Nu încerc să-i schimb această viziune, dar a înțeles totuși că expozițiile sunt o treaba serioasă.

Unde te pot găși iubitorii de artă în viitorul apropiat?

Năpasta pe nume Covid-19 a dat peste cap multe lucruri, printre care și expozițiile. În această perioada de incertitudine nu știu care va fi urmatoarea expoziție la care voi participa. Însă un singur lucru este cert – voi continua să pictez cu acceași pasiune.

Augustina, îți mulțumesc mult pentru dialog și abia aștept să văd ce va scoate această perioadă dificilă, din care cu siguranță vom ieși diferiți, din pensula ta.