Categorie: Travaliu creativ

Travaliu creativ

Avionul mirosea a pește

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

20180315_171353.jpg

Lacul de la Botanica, cel de lângă Porțile Orașului, prin preajma căruia am copilărit și eu devine în romanul ”Avionul mirosea a pește” a lui Nicolae Popa punctul de pornire al unui adevărat mister. Crima, aparent săvârșită de Mihai Loghin, personajul principal al romanului, care admite că va urma să facă ani grei de pușcărie pentru ea, nu pare a fi săvârșită de către acesta, sau cel puțin nu se crede în stare de a o fi săvârșit. Pe tot parcursul lecturii nu ne vom putea da seama dacă a fost reală sau imaginară acea crimă. Penitenciarul sau, totuși, casa de nebuni îl așteaptă pe Mihai? Cu atât mai mult, cu cât o altă linie paralelă a subiectului dezvoltă o acțiune infracțională, aparent, cu pește congelat, care dosește, de fapt, marfă de contrabandă. Legătura celui ucis lângă lac cu membrii acestei rețele fiind una evidentă.

Relația lui Mihai cu preoteasa, soțul căreia se înecase în același lac, va scoate la suprafață aspecte ascunse ale provenienței banilor pentru construirea bisericii de la Botanica, romanul atingând aici un aspect dureros al realității basarabene – legătura dintre biserică și oamenii ”sus puși” care, dacă încă nu ați reușit să faceți legătura, sunt direct implicați în afacerea ilegală cu ”pește”.

Împletirea celor două linii de subiect țin viu suspansul până la finalul lecturii. Mărul înflorit apare ca un simbol al deznodământului: ”Inculpat Loghin! Până la înfloritul merilor, cum ți-am mai spus, trebuie să fii gata! Să ai totul scris, semnat, copertat, pus pe masa judecătorului!”  Momentul depunerii mărturiei, cu sacoșa liliachie pe cap și cu sugestia ”Vrem un da limpede!” venită de la anchetatorul Curbet, până la mențiunea în ce limbă să fie scrisă mărturia, exprimă în doar câteva rânduri imaginea perfectă a procesului de anchetare ”echidistant și democratic” din Moldova. Stilul inedit al personajului de a răspunde evaziv, de a juca pe degete anchetatorii, de multe ori va conduce cititorul spre o pistă falsă – cea a nebuniei lui Mihai. Oscilația constantă dintre simpatie față de el și, în aceeași măsură, dispreț pentru neseriozitatea lui, felul cam ușuratic de a lua lucrurile, viața sa însăși, cam indecisă și ușor comodă, va ține cititorul în priză tocmai pentru a-i afla totuși, la final, deznodământul.

Deliciul lecturării va veni, însă și din stilul original al lui Nicolae Popa, plin de elemente sarcastice și umor, din fina observație a detaliilor mici, aparent neînsemnate, dar cu mare încărcătură semantică, din personajele conturate măestuos și prin limbajul viu și veridic.

”- Da se poate și-n română?

– Se poate și-n chineză! Că mă-nervezi! Și-n română, și-n chineză și-n hui-neză dacă chiar îți închipui că are să-ți buchisească cineva rândurile plângăcioase. Sau nu îți dai seama că în situația, când toate dovezile stau la suprafață, nu mai pierde nimeni timpul să citească mai mult de prima pagină?! e fapt, ne mai uităm și la ultima, la semnătură.”

Sunt convinsă că ar ieși un film de zile mari dacă romanul ar fi ecranizat, tocmai datorită amprentei autentice și originale ale scrierii autorului, al suspansului și al personajelor-cheie reprezentative pentru societatea moldovenească postcomunistă, redată cu atâta har.

 

Travaliu creativ

Zbor frânt

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

12

”Zbor frânt” a lui Vladimir Beșleagă m-a cucerit cu povestea unui destin, la prima vedere, a lui Isai, care, în urma experienței războiului, trăite și simțite pe pielea lui de copil, rămâne cu multe sechele, fiind considerat adesea un om ciudat. Chiar și fratele său Ile, cu care se află într-o continua tensiune, nu îl înțelege de cele mai multe ori. De fapt,  prin prisma acestui personaj, romanul vorbește despre destinul unei entități etnice, mutilate de anii de schimbări ideologice. O căutare lungă și dureroasă a propriei persoane (în plan micro) cât și a identității etnice (în plan macro) constituie firele narative ale romanului, iar prin aceste căutări personajul încearcă să își justifice deciziile din trecut. Scufundările în apele Nistrului până la straturile unde nu se mai vede lumina și se simte apa mâloasa sunt, de fapt, afundările în propriile gânduri și regrete. Până în cele mai ascunse adâncuri. Pe alocuri am comparat tensiunile dintre cei doi frați cu cele biblice dintre Esau și Iacov, pe alocuri mi-au părut gândurile personajului profund filosofice, în orice caz, cartea este de o profunzime amețitoare. ”Transpunere artistică a protestului împotriva desfigurării identitare şi morale, poetică a privirii aruncate sistematic îndărăt către un trecut-reper – un „altădată” şi un „altundeva” fără de care nu e posibil drumul înainte, avertizare asupra faptului că pierderea memoriei duce la fisurarea identității şi periclitează grav proiectele ei de viitor, regăsire a echilibrului suspendat între cele două maluri ale râului – acestea şi alte „şopârle” ieşite azi la suprafaţă confirmă complexitatea romanului lui Vladimir Beşleagă, care, cu siguranţă, ne va mai oferi surprize de interpretare” scria Aliona Grati despre roman. 

L-aș reciti încă odată, pentru că sunt sigură că mai există subînțelesuri nesesizate de la prima lectură. Rar mi se întâmplă să mai revin la cărți parcurse deja. Iar asta confirmă profunzimea textului lui Vladimir Beșleagă.

 

Travaliu creativ

Gânduri despletite în prag de patruzeci

Anda-Cristina VahnovanImagine3 comentarii

20180828_232154.jpgJurnalist, specialist în Științe politice și ale comunicării, cu masterat și doctorat în Publicitate și Marketing, femeie de afaceri, autoare de blog, poetă, mamă a trei copii, cu o experiență de viață moldo-româno-englezească! Anda-Cristina Vahnovan, felicitări, ne-ai surprins! Aceste realizări, la 40 de ani, sunt multe, dar pentru tine, cea angelică cu chip inocent și suav, anii par a fi mulți.

Mulțumesc pentru prezentarea mult prea amplă pe care, vizualizând-o în întregime, pentru prima dată, mi-am dat seama că totuși, anii mei trag ceva la cântar. Și atunci îmi explic și oboselile venite multe prea devreme poate pentru acești 40 de ani, vârstă, cu care, recunosc, încerc încă să mă obișnuiesc. Iar copiii mei, ca să îmi vină în ajutor, mi-au zis că ar fi mai bine să schimb abordarea acestei cifre și s-o văd ca pe un ”a doua oară 20”. Să-i dau o nouă interpretare. Și atunci mi-a fost mult mai ușor. Țin doar să menționez că din această prezentare lipsește cuvântul ”soție” care e și acesta un job full-time solicitant cu multă muncă și implicare.

Care e relația ta cu timpul acum?

De împăcare. I-am acceptat trecerea ca pe un firesc, pentru că știu că i-am testat limitele în tinerețe, încercând să realizez în paralel foarte multe. Mereu în grabă, mereu pe fugă, mereu nedormită. Dacă la 30 de ani eram mereu nemulțumită de lipsa lui, acum am înțeles cât de recunoscătoare trebuie să îi fiu pentru elasticitatea de care a dat dovadă, pentru câte au încăput în el. Au fost foarte comprimați, dar și foarte fructuoși. I-am exploatat la maxim, ba chiar am întins coarda de prea multe ori și acum simt plesniturile.

La ce anume te referi?

La faptul că nu mai sunt atât de rezistentă ca înainte, iar semnalele corpului, care își cerea pauzele binemeritate, le ignoram. Or, târziu am înțeles să-l ascult și mai ales să-l respect. În goana asta continuă a cotidianului uităm să ne oprim, să dozăm. Să ne respectăm un pic mai mult trupul, în care locuim toată viața, să îi lăsăm timp să se refacă. De suflet – nici nu mai zic. Când am mai avut timp să îi ascultăm dorințele? Iar sufletul caută mângâiat. Nu degeaba Însuși Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea. În era suprasolicitărilor tehnologice ar fi bine să ne și oprim câteodată din tot acest iureș periculos. Să avem timp pentru gânduri, pentru meditații, introspecții sau rugăciuni. Să mai citim un vers sau să savurăm o melodie, care să arunce o mână de curcubeie peste monotonia cotidianului. Să ne deconectăm măcar pentru o perioadă de timp de aceste ”pânze” care ne-au creat dependență și pe care eu le găsesc sursa multor tulburări psihice dar și fizice, ale noilor generații. Este o gravă problemă psiho-socio-culturală a secolului. Așa că am învățat să îi respect timpului rigiditatea, sa îi înțeleg rostul limitelor, cu alte cuvinte.

Timpul e o categorie filosofică sau o zbatere între dimineți și seri, pentru că noaptea, pentru un poet, este stare, nu timp?

Poate fi încadrat și într-o categorie filosofică, o dimensiune, un ritm al maturizării și un proces de metamorfoze conștiente și inconștiente petrecute în urma experiențelor acumulate. Pentru fiecare om timpul trece altfel. Este individual. Stare a devenit mai târziu. După ce a murit tata și mi-a căzut cortina acelei vieți roz de până atunci. Golul, sau ”hăul” cum îi zicea tata, în ultimile lui zile de viață, atunci când discutam despre rostul vieții, s-a transformat în stare. Apoi a prins un contur perceptibil mai târziu, după ce au crescut copiii și au început să doarmă noaptea legată. Am avut timp să mă adun. Să mă readun. Să îmi revizuiesc scara valorică, prioritățile și să înclin balanța timpului către lucrurile mult mai importante de frică unui ”prea târziu”. Atunci au apărut și primele scrieri. Dar să știți că nu scriu noaptea. Noaptea îmi respect somnul, pe care l-am revendicat după foarte mulți ani, în care mi-a fost ”furat” de copii. Cred că e mai mult un clișeu asta cu scrisul noaptea. Cel mai des, dacă tot ați deschis subiectul, scriam în mașină, trăgând brusc pe dreapta. Erau puținele minute în care rămâneam singură cu mine. Și scriam pe tot ce apucam – pe plicuri, pe facturi, pe acte pe verso, pentru că sunt de modă veche și îmi place să scriu cu creionul. Aici în Londra însă scriu când în casă se lasă liniștea și aud ticăitul ceasurilor.

Care traseu e mai lung și mai greu de parcurs, calea Chișinău – Cluj – Napoca – Londra – Chișinău sau traseul rațiune-suflet-amintiri-poezie?

Cel mai lung a fost cel de la 17 ani, spre Cluj, la facultate, dar nu a fost unul greu. Ba chiar necesar și constructiv. Iar Londra este acea ieșire ”din zona de confort” în care ne instalasem comod în Cluj. Ne-am dorit un salt, chiar și de a fost riscant și solicitant, am considerat că numai așa putem găsi noi oportunități și orizonturi. Mai ales pentru copii noștri, care mă îndoiesc că își vor dori să se mai întoarcă vreodată în România. Cel mai greu traseu este totuși relația rațiune-suflet. Este un câmp al bătăliilor nesfârșite, în tranșeele căruia se naște poezia. De multe ori, dintr-o singură și ultimă suflare.

Treci prin suflet povești dramatice reale, pe care, impregnate de stările și talentul tău, le oferi apoi cititorilor. Blogul, platforma de exprimare, înseamnă și un risc – expui publicului larg cele mai tainice gânduri, ca și în poezie de altfel. Crezi că astfel despletind ideile vei găsi mai multe răspunsuri, pentru că tu nu pui întrebări?

Exact datorită acestui risc, acestei frici către deschidere, am pornit blogul atât de târziu. Și atunci, în februarie 2017, s-a întâmplat grație soțului meu, care mi-a cumpărat numele de domeniu. Am avut nevoie de timp pentru asumarea acestui pas – de la jurnalistă care intervievează și descoase, la blogger care se expune. Dar și mai greu a fost cu poezia. Sunt felii din suflet și aici îți dai jos măștile și nu îți mai poți ascunde rănile. În schimb, referitor la acele reflecții de pe blog despre stereotipurile, prejudecățile, tiparele care ne definesc, de cele mai multe ori distorsionate, cu care am crescut noi, produsul nedefinit al timpurilor comuniste și mai apoi al anarhiei din perioada de tranziție, pot doar să zic că într-adevăr încerc să găsesc niște răspunsuri. Mai ales de când locuiesc într-o multiculturalitate, care îmi dă peste cap majoritatea șabloanelor și preconcepțiilor. Ba chiar realizez cât de nocive au fost multe dintre ele, iar noi încă le considerăm corecte și luăm în derâdere orice contravine ”adevărului” nostru. Suntem mult prea închiși și îngâmfați. Dar ăsta ar fi un interminabil. Așa că mă opresc aici.

Ai început lungul drum al regăsirii de sine prin crearea blogului ”Gânduri despletite”. Vei continua cu o carte împletită din gânduri similare? Ar fi o faptă livrescă cu un titlu minunat!

Știu că va trebui la un moment dat să dau o formă materială acestor gânduri, acestor stări. Prietenii trag de mine și mă întreabă ”când”? Încă nu simt că s-au copt toate straturile. Încă mă caut prin cuvinte și printre cuvinte. Încă îmi identific litera, caracterul, ba chiar și spațiul de printre rânduri. Procesul în sine îmi dă o stare de satisfacție și extaz, de euforie chiar, cu furnicături prin piele, cum nu mi s-a mai întâmplat să am de la nașterea ultimului copil. Pentru că și versurile se nasc după un travaliu lung de multe ori. Contemplez starea. Nu aș întrerupe magia acestei dimensiuni, în care am reușit să mă absorb ca într-o hipnoză cu probleme legate de realizarea unei cărți, care este un proces destul de anevoios. De la căutarea unei edituri, corectori, coperte, negocieri și detalii tehnice până la asumare lansării și etapelor de după. Parcă nu aș rupe vraja. Știu doar câtă muncă implică pentru că am avut un poet în casă, nu? Dar și mama, dacă nu știați, este autoare de cărți și monografii. Și până acum se pare că nu am fost gata, dar nu se știe ce aduce ceasul. Probabil tot va trebui să decidă altcineva momentul în locul meu.

17155340_1155946127866206_6768913358694472519_n

Știm refrenul ”nu e om să nu fi scris o poezie” și că ”tot românul e poet”, dar, în cazul tău se pare că poezia este, mai degrabă, glasul sângelui. Crezi și tu că poezia ți-a fost transmisă prin codul genetic?

Cu toții am avut tentative adolescentine de a scrie, dar, ciudat este că eu nu am luat în serios niciodată această ocupație. Un poet în casă era suficient, parcă. Nici acum nu pot să mă definesc așa, chiar și dacă, exact cum ați menționat, codul genetic și-a făcut auzit zbuciumul. Nici nu știu cine poate fi considerat realmente poet – cel care a scris contra cronometru pentru a-și lansa o carte sau cel care are șapte manuscrise în sertar și nu a avut bani sau curaj să le editeze. În cazul meu, am avut noroc cu tata, care de câteva ori mi-a zis să nu uit să notez gândurile pe care i le ziceam, pentru că, susținea el, aveau un sens sau un substrat poetic. Evident că, din lene, nu am făcut-o. Aveam alte preocupări pe atunci. Dar una dintre poezioare tata a notat-o în carnetul lui și am dat de ea peste mai mulți ani după ce plecase. Atunci am înțeles că poate totuși, avea această așteptare de la mine, chiar și de nu a pus niciodată presiune din cauza asta și am simțit acel imbold să mă iau mai în serios. Am auzit acel clocot al sângelui tatei și mi-am amintit vorbele lui de pe patul de moarte: ”Tu să te apuci de scris!”. Cred că vedea ”acel ceva” pentru care eu nu avusesem timp, rătăcindu-mă printre ani și probleme, copii mici și studii, firmă și, inevitabil, oale. Însă și eu mereu, pe parcursul acestor ani în viteză, aparent reușind să obțin tot ce mi-am propus, aveam o stare de insatisfacție și de neîmplinire care mă măcina. Mult mi-a luat ca să înțeleg ce e. De fapt, îmi lipsea scrisul. Atunci s-au legat toate, pornind de la acea poezie ”Orbule” găsită în carnețelul tatei și mi-am explicat starea de neliniște interioară care se aprofunda tot mai mult. Iar hopurile vieții, căderile, pierderile, mi-au confirmat faptul că trebuiau să mi se întâmple tocmai pentru a mă îndemna să caut mai în profunzimea apelor mele interioare. Să îmi accept reflecția în ele cu tot ce vreau să văd și mai ales cu ce am refuzat să văd. Să mă împac cu acea reflecție. Să mă redefinesc și să mă reechilibrez. Consider, totuși, că unele lucruri vin doar cu timpul și doar atunci când ești pregătit să te accepți în întregime, fără măști, poți să te expui lumii. Așa a apărut, de altfel poezia ”Șapte fețe”.

Ce ar fi mai ușor de dus prin viață – corupția de la noi, din Moldova, sărăcia sau poveștile citite în clasa a treia la școala din Anglia despre pinguinii homosexuali și pinguinașul înfiat?

Noi alegem. Vrei să continui să locuiești în Moldova – asumă-ți realitatea de acolo. Vrei în Occident – uite alte realități. Nu îți convine, ești liber să pleci. Or, ca să fiu înțeleasă corect, nu am nimic de împărțit cu nici o minoritate de orice fel. Asta se vede foarte clar din postările mele londoneze. Am înțeles doar, că am fost realmente nepregătiți emoțional și poate și informațional pentru a digera o astfel de poveste în clasa a treia de aici (în Români ar fi fost clasa întâi). Noua ni se citea ”Punguța cu doi bani” la acea vârstă. Astăzi s-ar fi spus că e plină de violență și probabil, ar fi fost interzisă de iubitorii de animale. Asta ziceam și mai sus despre sistemul de norme și percepții înmagazinate în noi, care ne dau de furcă dând piept cu realitățile occidentului. Unii îi zic emancipare, alții – degradare. Să judece fiecare cum consideră. Eu doar descriu situația și încerc să nu o fac. Asta tot târziu am învățat-o, de altfel.

Din blog am aflat, că în adolescență ai avut parte de o libertate de invidiat, iar tatăl tău, poetul Simion Ghimpu, bătea la ușa camerei tale când intra. E o subtilitate ce denotă delicatețea sufletului lui sensibil nu doar de poet, ci și de Om. În lumea pestriță a Londrei, dar și a secolului 21, la ce fel de reguli morale nu ai renunța(t), ci le-ai lua peste tot în lume și de care ai vrea să țină cont și generațiile născute de tine?

Sunt ferm convinsă că  valorile morale, bunele maniere, educația și tiparele se preiau din cuibul părintesc. Chiar și de nu sunt recunoscute pe deplin decât târziu, așa cum am pățit-o și eu, ele nu se pierd. Nenorocul meu este că nu am moștenit tactul pedagogic al tatei, care, după cum știți, a fost profesor universitar toată viața. Știa să nu aibă așteptări imediate. Ba, poate chiar, nu proiecta nici un fel de așteptări asupra noastră, a mea și a fratelui meu Lucian. Îmi zicea doar mereu că trebuie să fiu Eu și să fiu sinceră. Mai ales cu mine însămi. Răsădea cu multă răbdare câte un sfat, un exemplu, o povață, dar ne invaziv. Nici nu m-a certat atunci când, la îndemnul lui, am dat totuși admiterea la Colegiul Muzical ”Ștefan Neaga” și am picat examenele. Am absolvit școala de muzică numai din respect pentru el și am mers la acele examene din același motiv. Am scris despre aceasta în postarea mea ”Pianul”. Iar el a înțeles și mi-a acceptat opțiunea de a nu continua cu muzica, chiar și de obținusem ceva premii pe țară la compoziție. Eu însă am o lipsă cronică de răbdare și aici am mult de pierdut nu doar în relația mea cu copiii. Simt nevoia unui efect imediat pentru că altfel, am senzația, că nu mi-a fost ascultat mesajul. De multe ori impun punctul de vedere, fără drept de apel, seturile mele de reguli pe care le consider funcționale etc. Și aici mai am mult de lucru. Cert este totuși, că mai important decât să-i înveți pe copii tăi reguli, este să le oferi modele sănătoase. De empatie, de respect, de moralitate și de verticalitate. De dragoste necondiționată, dacă vreți. Pentru că și aici noi, părinții, greșim, aruncând asupra copiilor noștri greul așteptărilor pe care nu ezităm să îl pretindem de la ei, în schimbul faptului că i-am făcut și i-am crescut, că am sacrificat pentru ei multe. Or, mai întâi de toate, noi, i-am adus pe lume dintr-un instinct pur egoist, de a ne asigura continuitatea, până la urmă. Și apoi, corect ar fi, să aibă ei drepturi la fericire și la alegeri proprii. Nu pentru a ne împlini pe noi sau pentru a ne umple irealizările noastre. Și poate cel mai important lucru pe care l-am moștenit din familie este libertatea cuvântului.

Eseurile publicistice, pe care le citim pe blog, constituie nu doar niște operații subtile pe suflet deschis, dar sunt veritabile documente istorice despre felul de a fi al unor personalități basarabene pe care le-ai cunoscut în copilăria ta, genialii Emil Loteanu, Grigore Grigoriu, Mihai Dolgan, Efim Tarlapan, Nicolae Dabija, Ion Ciocanu, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Petre Teodorovici, Nicolae Botgros, Valentina Cojocaru, Zinaida Julea, Ion Suruceanu, Gheorghe Urschi, Gleb Sainciuc, membrii ansamblului ”Tălăncuța” (și lista ar mai putea continua) dar și despre membrii familiei tale mari, Mihai și Gheorghe Ghimpu, Dorin Chirtoacă – adevărați oameni de artă și patrioți. Cum i-ai defini, pe scurt, pentru cei care nu i-au cunoscut?

Am fost o norocoasă în plin sens al cuvântului, făcând parte dintr-o familie mare și unită, de oameni talentați și multe petreceri de-a dreptul memorabile. Cu recitaluri de poezie și cântece, cu lăutari și actori, cu TVC-uri și serate literare, cu personalitățile timpurilor de atunci mereu în preajmă, însă, pentru mine erau, de altfel, doar prieteni apropiați ai familiei. Nimic mai mult. Nani, veri, unchi, cumetri și vecini. Și aveam senzația că așa e și la alți copii. Era o normalitate. Abia târziu am înțeles norocul imens cu care am fost cadorisită. Nu cred că s-au gândit ei vreodată, nici măcar eu, că peste ani voi simți nevoia, tocmai din respect pentru acele momente magnifice petrecute împreună, să înșirui acele povești amintite prin ochi de copil. Aș invita cititorii să găsească poveștile despre unii dintre acești oameni mari pe blog, tocmai pentru a nu condensa aici, în două cuvinte, imaginea lor mult prea amplă. Iar despre rude și părinți, nu pot să zic decât că Dumnezeu a fost mult prea generos cu mine, iar eu, la rându-mi simt responsabilitatea de a duce acest nume onorabil mai departe cu demnitate. Pentru că familia noastră a avut de suferit din cauza luptei pentru românism și pentru libertatea de exprimare a cuvântului, a plătit cu Siberii și cu persecuții KGB-iste. Cu morți în accidente suspecte, cu înscenări de dosare și acuzații pe nedrept. Și asta doare. Chiar și de mi-am schimbat numele – sângele apă nu se va face niciodată. Iar despre mama nu pot să zic decât că Dumnezeu nu mi-a luat-o atunci, la marea ei cumpănă de la 35 de ani, tocmai pentru ca a știut câtă nevoie voi avea de ea peste ani. Este modelul meu de putere și de forță spirituală de la care au ce învăța și nepoții, nu doar eu. Sper să trăiască cel puțin ca și bunica ei, Ileana, până la 96 de ani, sau să o detroneze. Ar fi în stare.

Putem defini destăinuirile tale de pe blog ca pe o gâlceavă a scriitorului cu lumea sau ca și o formă neobișnuită de dialog cu oamenii, în care unul vorbește, celălalt citește?

În cazul micilor povești, cum îmi place să le definesc, prezint cazuri reale din viață, trăite și simțite. Nu neapărat de mine. Dar observate și descrise prin prisma lentilelor mele. Și aici de multe ori apare dialogul cu cititorii, fapt care mă bucură. Unii se regăsesc în acele situații, altora le par neverosimile, dar ce încerc eu să redau prin ele, este natura umană, așa cum este ea. Cu bune și cu rele. Și aici nu puteam face nimic mai mult de atât. Iar în jurnalul meu londonez, lună de lună, prezint situații noi cu care mă confrunt și în care, de multe ori conștientizez diferența dintre lumi, mentalități și culturi. Este fascinant de-a dreptul!

Care Cristină te inspiră mai mult – cea din brațele tatei sau cea cu copii în brațe?

Brațele tatei au fost pentru mine leagănul siguranței și al iubirii desăvârșite. Amintirile ne constituie, iar experiențele ne șlefuiesc structura. Așa că tot ceea ce a purtat prin lume de-a lungul timpului fetiță cu codițe din pozele alb-negru a fost produsul a ceea ce au construit acele brațe. Și mai ales al acelei inimi. Brațele tatei au fost evadarea mea emoțională atunci când apăsările au fost grele. Că doar avem cu toții perioade ma puțin colorate. Iar inspirația cu siguranță își are rădăcina în acele trăiri pure.

Poezia e un text, în care concentrația de frumos e atât de mare încât îți dă senzația unei creșteri imediate. Poezia se naște, de obicei, din exces, al suferinței mai în toate cazurile, dar și dintr-un exces al fericirii, pentru că se dă și fericirii drept de existență literară. Din ce se naște poezia ta?

Este mai degrabă o formă de exprimare a preaplinului. De dezlegare a nodurilor interioare. De căutare a esenței. De reflecție, de acceptare. De asumare și de împăcare. Este acea pastilă de urgență, de cele mai multe ori, salvatoare pentru mine, cu efect imediat atunci când ”nu se mai poate”. Acel defibrilator vital în anumite momente de cotitură. Scriind, m-am împăcat cu multe, dar cel mai important e că m-am împăcat cu mine însămi în primul rând. Și de aici toată liniștea venită spre acești 40. Proza oferă tratament pe termen mai îndelungat, iar farmecul unui vers este anume forța comprimată  a acestuia.

Am descoperit-o parțial pe scriitoarea-poetă-bloggeriță Anda-Cristina Ghimpu-Vahnovan. Urmează s-o descopere și cititorii, să-i aprecieze ideile și descrierile din blogul personal http://www.ganduridespletite.com apoi, să sperăm, din cartea viitoare. După care să recitească acest dialog.

Vom avea portretul psihologic, aproape perfect, al Andei pe care autoarea să-l completeze cu noi fapte literare! La mulți ani creativi!

Mulțumesc!

Și eu vă mulțumesc mult!

Interviu realizat de Larisa Verdeș pentru revista Realități culturale.

46519089_1401528983315753_1699269124506517504_n.jpg

Travaliu creativ

Amos Oz – ”Iuda”

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu
20181229_184510.jpg

De ce anume aceasta carte? Pentru ca prezintă o altă perspectiva a termenului de „iudă”, adică de trădător. Pentru că, de multe ori, compromisul este confundat cu actul trădării și numai acei care ajung să facă compromisuri știu cât de greu este sa le fie credibilă acțiunea. Că au crezut sincer și dezinteresat în gestul lor, considerat a fi unul bine intenționat, menit să rezolve o anumita situație.

Romanul ”Iuda” vorbește despre relațiile dintre evrei și creștini, pe de o parte, dar și despre conflictul dintre Israel și lumea araba. Fiind susținător al soluției celor doua state pentru conflictul israeliano-palestinian, Oz încearcă să identifice, imparțial, prin intermediul personajelor sale, o ieșire din acest impas. Cei doi cuscri, certați din cauza opiniilor politice divergente, ajung să își înmormânteze unicul fiu (ginere) în urma uciderii acestuia în timpul unor lupte, iar moartea lui schimba perspectiva de a vedea lucrurile doar dintr-un singur unghi. Concluzie la care se ajunge mult prea târziu în cazul dat. Este greu să acopăr în câteva cuvinte multiplele substraturi pe care le conține „Iuda”, cert este că mie mi-a schimbat mult percepția cuvântului ” trădător”. Să îi fie luminata calea celui care ne-a lăsat o bogată moștenire literară – Amos Oz.

Ana Barton: ”Cuvintele umblă prin sângele meu și aievea, și în somn”
Travaliu creativ

Ana Barton: ”Cuvintele umblă prin sângele meu și aievea, și în somn”

Anda-Cristina VahnovanImagine3 comentarii
SAMSUNG CSC
Photo: Alex Voicescu

„Iubește-te și pe tine. Să fii blândă cu ceilalți, dar să nu uiți niciodată de tine, că blândețea asta trebuie hrănită cu ceva. Să știi când să renunți, când să spui nu, să ai bucurii care să fie numai ale tale, pentru tine. Că omul, orice om, dacă vede că i te dai, vrea din ce în ce mai mult, n-are saț. Dă-te de mâncare altora, dar nu toată. Păstrează și pentru tine, ca să ai mereu din ce da. Și cântă când ești singură. Bine, prost, tu cântă. Te-aude sufletul tău!” Au fost printre primele cuvinte cu care m-a cucerit Ana, probabil venite și într-un moment foarte potrivit mie. Așa că voi începe cu ele.

Cum a învățat Ana Barton să zică „nu” și, invers, dacă regretă vreun „nu” aruncat prea ușor?

Greu am învățat, foarte greu. Practic, încă învăț. Deocamdată, nu regret niciun „nu”, dar e timp, sunt foarte la-nceput. (Râde.) Nici nu-mi stă bine când îl spun, se vede de la o poștă că la mine „nu” este un cuvânt-copil care se joacă de-a v-ați ascunselea. Dar recunosc că ne simțim din ce în ce mai bine împreună, deși duoul nostru provoacă adesea șocuri după ce ne manifestăm. Sunt întrebată: „Dar de ce nu?” Și răspund: „Pentru frumusețea lui nu.”

În textele tale se întrezărește cunoașterea Bibliei – de la jertfa cu ardere de tot și până la pasajele legate de mana primită de evrei în pustiu care „nu îngrășa”, sunt multe sintagme, dar și povețe preluate în textele și în comentariile tale. Știind că ești absolventă de Teologie, aș vrea să te întreb cât consideri că este importantă religia în formarea unei structuri umane. În condițiile în care modernitatea, în accepțiunea ei distorsionată, înclină spre alte valori mai „evoluate” și consideră religia un impediment în evoluția umană adevărată, o piedică pentru emancipare?

E importantă și religia, firește, ia un creștin și-un budist în vârstă de 40 de ani și vei vedea diferențele. Religia e pentru om o supramamă. Și contează care e supramama ta în devenirea ta. Așa cum contează și mama. Te formezi în lichidul amniotic al religiei în care te naști și crești, îți va transmite bucuriile, dar și spaimele ei, îți va șopti „nu”-urile ei, așa cum face și mama.

Însă pe mine nu atât diferențele dintre oameni mă interesează, cât asemănările. Omul are valoare necondiționată, fiecare om. Nu ai cum să-l iubești pe Dumnezeu, indiferent ce nume dai divinității, dacă nu-ți pasă de aproapele tău și dacă nu-l respecți. Și n-ai cum să-l iubești și să-l respecți pe aproapele tău, dacă nu ți-ai făcut mâna pe tine, deci dacă nu te iubești și nu te respecți. Așa că ordinea firească, indiferent de religia pe care o ai, este: te iubești pe tine, îți iubești aproapele, iubești dumnezeirea. N-am înțeles eu exact care-i treaba cu „evoluată” din întrebarea ta, dar dacă te referi la ateism, îți spun că am prieteni atei, mulți am, sunt semenii mei, fiecare este aproapele meu, nu m-am născut pe lumea asta ca să-i judec pe oameni, în funcție de credințele și necredințele lor, ci ca să fiu de ajutor sau de bucurie, aici merge și „și”, celor de lângă mine. Nu sunt mai puțin oameni cei ce nu cred, nu am nevoie de credința nimănui ca să cred eu. Avem o mulțime de lucruri în comun, dar nu avem credința. Nu-i nimic, avem umanitatea, avem și omenia, este enorm.

Piedici pentru emancipare pot fi fixațiile, nu credința adevărată.

„Și omul, și inima lui au fiecare câte un spațiu personal și nu e bine să-l încalce niciunul dintre ei, să fie bună trăire fără amestecare. Între om și inima lui mai este și un timp. Dulce și puțin. Atunci când sunt numai ei doi acasă. Oglindință. Adică oglindire în credință. Omu-n ea și ea în om. A, și vezi pe unde umbli și un’ te-așezi. Să nu ajungi să stai pe vreo altă inimă”. Cum reușești să îi ierți pe cei care totuși au călcat-o? Poți ierta definitiv?

Nedându-mi prea mare importanță, negândindu-mă că mie mi-au greșit, ah!, eu, mie. Au făcut pentru că au rănile lor și nu și le știu sau le știu și nu vor să le vindece, asta nu e treaba mea. Am compasiune pentru neputințele oamenilor, pentru durerile lor, chiar și atunci când aceste neputințe și răni duc la comportamente care mă afectează. Iau în calcul că e posibil să simt asta pentru că nu am fost pusă în situații dramatice sau tragice, dar, da, am suferit din cauza multor lucruri pe care le pot face oamenii răniți, și nu de mine răniți.

Iertarea e doar definitivă, altfel nu e iertare, e diminuarea resentimentului. Sunt totuși atentă la cuvântul ăsta fiindcă a ierta te poate face pe tine, iertătorul, să crezi că ai un ascendent asupra iertatului, că ești mai bun decât el. Iar aici scoate capul orgoliul, și nu e bine. Nu port ranchiună, însă există oameni cu care nu doresc să reiau nicio formă de relație. Ne salutăm dacă ne întâlnim, dar asta e tot și cred că e destul. Să ierți nu înseamnă să te lași călcat în picioare. Mai greu e atunci când ierți, dar nu te desparți de om, aia e proba adevăratei iertări, acolo vezi tu cât poți, însă în astfel de momente simți și gustul divin al iertării. La fel e și când ești iertat, ai aceeași bucurie, aceeași eliberare. Pentru că asta este iertarea, de ambele părți: o imensă eliberare.

Bănuiesc că ceea ce ai scris despre copilăria și adolescența ta în „Jurământ de rătăcire” în mare parte au fost evenimente reale și ce a fost total neașteptat pentru mine, a fost lipsa de viață, o depresie chiar, care urmărea mereu fetița crescută de bunici, cu care, de altfel, a avut o relație de invidiat. Indiferent dacă a fost fictiv sau nu personajul, consideri depresia ca fiind o moștenire genetică, predispoziție sau un rezultat a unor conjuncturi nefaste?

Nu au fost în mare parte evenimente reale, este un roman, așadar vorbim despre ficțiune. Au existat însă niște surse de inspirație care au fost lucruri trăite, auzite sau văzute de mine. M-a interesat însă acel tip de suferință al copiilor, m-a interesat dezrădăcinarea, smulgerea de pe trunchi. Am întâlnit cândva o femeie care mi-a spus că cea mai mare durere a vieții ei a fost când părinții au decis că trebuie să se mute în alt cartier. Mai mulți oameni mi-au vorbit despre cât de traumatizantă este o astfel de schimbare de viață. Da, cred că te naști cu distimie, dar contează enorm parcursul vieții tale. Dacă e lin, ai șansa ca distimia să nu se manifeste în forme grave, să nu crească, să nu se facă depresie. Dar câți oameni au vieți line? Pe de altă parte, poți să nu ai o disforie congenitală, dar să ai traume așa de mari încât să faci depresie. Înțeleg că depresie pot face oamenii care au pierderi mari în viață, părinți, frați, pierderea adăpostului, sărăcie cumplită, boală gravă, dar ce te faci cu acei foarte mulți oameni care fac depresie pentru că nu sunt iubiți, respectați, prețuiți de propriii părinți, care sunt sănătoși, îi îmbracă, îi încalță, îi hrănesc, îi dau la școli? Copii care fac depresie pentru că părinții se ceartă tot timpul, se amenință, sunt indisponibili emoțional unul pentru altul și, firește, și pentru copii?

E complicat aici, nimeni nu este vinovat pentru gradul lui de suportabilitate a durerii. Nici fizice, nici emoționale. Pe unii îi dărâmă lucruri care altora li se par minore sau măcar posibil de depășit. Pe alții îi clatină moartea cuiva apropiat, dar nu-i demolează. Suntem atât de diferiți și de-aia e bine să nu sărim să judecăm și nici să generalizăm. În cartea asta, pe mine m-a interesat durerea unui copil dezrădăcinat, tratat ca un bun mobil. O durere care n-a trecut niciodată.

ana-f-mic
Photo: Ovidiu Moisin

Fragmentele din romanul „Jurământ de rătăcire” în care naratoarea povestește despre lucruri mai personale sunt ca niște spovedanii. Acel pasaj de mângâieri dintre eroina principală și vărul Horațiu (relație căreia s-a opus bunica vehement) dau dovadă de expunere și mai ales de risc. Mulți îl vor considera autobiografic, chiar și dacă nu este. Ai simțit vreodată că ai dat prea mult din tine publicului? Sau aceștia și-au permis să rupă prea adânc din tine?

De ce să-l considere autobiografic, pentru că e scris la persoana întâi? Atunci, n-avem decât să considerăm ca fiind autobiografie toate scrierile la persoana întâi, nu? Literatura e ficțiune, până și literatura subiectivă, jurnalul, memoriile, reprezintă tot ficțiune. Autentic înseamnă verosimil în raport cu adevărul ficțiunii, nu cu realitatea.

Pot scrie despre orice, eu sunt în toate personajele mele, și în cele drăgălașe, și în criminalul Hans, de exemplu. Pentru că, orice-ai scrie, te scrii pe tine. Treci totul prin mintea ta, prin sufletul tău, cum altfel să scrii?

Nu rupe nimeni nimic din mine, Anda, nu are cum. Autor, narator, personaj, cititor.

Cât consideri că ai avut dreptul de a scrie despre personaje reale din cartea ta, ușor identificabile, și dacă ai primit vreodată vreun reproș referitor la faptul că i-ai expus, poate, fără dorința lor? Sau poate le-ai cerut dreptul anterior?

Nu există persoane reale în cărțile mele, eu scriu literatură, nu public știri. Ficțiunea operează cu personaje, nu cu persoane.

Scrisul tău are o amprentă aparte. Răsucirile de cuvinte, răsturnările neașteptate, utilizarea lor în anumite forme, atipice, dar perfect corecte gramatical, m-ar duce cu gândul că lucrezi mult asupra formei. Sau a scris pixul înaintea ta, așa cum menționai la un moment dat?

La mine, pixul nu scrie niciodată, scriu doar cu stiloul. (Râde.) Lucrez mult asupra minții, am învățat să stau în trăirile mele, să le contemplu, să le las să curgă, să mă curgă, să iau din ele ce vor să-mi dea. Între mine și cuvinte există dragoste, prietenie, liberă conviețuire. Le iubesc, le respect, ele umblă prin sângele meu și aievea, și în somn. Sunt făcută din carne, oase și cuvinte. Fiind ele libere să facă ce vor și când vor, e normal să își permită să ia forme neobișnuite, noi. Se-adună-n haita ineditului când vor ele, așa este, eu nu pot decât să mă bucur. Am observat că, dacă le respecți și nu le pui zăbală, cuvintele sunt fericite. Mi-ar plăcea să se spună despre mine că sunt „femeia care fericea cuvintele”.

Dacă crezi că într-o bună zi stiloul s-ar opune să mai scrie, l-ai forța? Sau, făcând o comparație poate nu tocmai potrivită cu sportivii accidentați, ce altceva te vezi făcând? Sau în cazul tău va fi vorba despre acea „ardere de tot”?

N-apuc eu să trăiesc atât de mult încât să am când să scriu toate poveștile din mine, aș avea nevoie de sute de ani. Însă nu renunț la niciunele. Pe cele pe care nu le scriu le spun familiei și prietenilor, le râdem sau le plângem – ori amândouă – împreună. Sau le gătesc. Îți imaginezi că le curăț, le toc, le pun sare, le fierb, le dau la cuptor? Totul e poveste, Anda. O exista un sfârșit al lumii, dar povestea nu are sfârșit pentru că ea se toarce singură, independent de om. Ei, dacă și omul ar înțelege asta, ar fi ceva mai smerit.

Știu că ți-a apărut și o carte nouă, cea de-a cincea – „Nemuritorii de rând”. Despre ce este vorba de data aceasta?

E un roman în care dragostea e personaj, unul nemuritor, așa cum sunt și trăitorii ei, așa cum suntem toți, de fapt. Păcat că n-avem conștiința nemuririi, mare păcat. Ne-ar face să fim mai cumsecade. Fiecare cu sine și-apoi cu ceilalți. Dar trăim hulpav și disperat și-apoi ne mirăm c-o ținem tot într-o indigestie emoțională. E un roman de foarte multă dragoste. Multă și pe alocuri grea, ca viața, nu-i așa? De ce-ar fi dragostea altfel decât viața?

Aici te las să întrebi din partea mea ceva care nu i-a dat în cap încă nimănui să te întrebe, dar despre care ți-ar plăcea să vorbești.

Nimeni nu m-a-ntrebat cum sunt eu ca prietenă. Și-o să-ți spun ție. Sunt cumplită. Nu dau telefoane, nu-mi caut prietenii niciodată. Când mă caută ei, mă găsesc întotdeauna ca și cum ne-am fi despărțit acum o jumătate de oră. Dacă ei vin la mine, deschid frumos ușa, îi îmbrățișez și-i sărut și-apoi le zic: „Ți-e foame? Vezi în cuptor/pe aragaz/în frigider. Vrei să te-mbraci cu ceva mai comod? Du-te și vezi în dulap, ia ce-ți convine.” Și-apoi ne-așezăm la vorbă, la râs, la făcut scenarii. Dacă au ceva dureri sentimentale, activez cyborgul. Îmi iubesc prietenii și-i mănânc cu fulgi cu tot. Nu-i menajez, cum nu-mi menajez nici familia. Dacă te iubesc, nu dansez menuet cu tine, că dansez destul cu ceilalți oameni. Nu sunt diplomată deloc cu familia și prietenii, noroc că ei știu că am cele mai bune intenții și mai știu și că eu nu cred c-aș fi buricul pământului, ci doar că încerc cât pot eu să le pun pe tipsie toate posibilitățile pe care le pot eu vedea și o fac într-o formă abruptă, care sigur că nu exclude respectul și include din greu râsul, dar tot abruptă este. Pe scurt, dacă te iubesc, te bag în mă-ta. Pentru că-mi pasă.

Mulțumesc mult, Ana, pentru interviu, în al doilea rând, pentru că în primul rând vreau să îți mulțumesc pentru alifia textelor tale, care dezmiardă și pansează. Abia aștept să pun mâna pe nou-născuta ta copertată.

SAMSUNG CSC
Photo: Alex Voicescu
Travaliu creativ

Din calidorul lui Goma

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

big

”Din calidor”-ul lui Paul Goma este povestea scrisă a amintirilor unui copil. Satul copilăriei autorului, Mana, privit din calidorul casei, până să se refugieze cu trenul în Ardeal, va rămâne pentru acel copil centrul universului său. Punctul de unde a urmărit evenimentele petrecute în sat (arderea cărților părinților lui, scoaterea mobilelor din casă, adunatul de haine și plapume pentru refugiu) dar și locul unde va reveni în amintirile sale mereu. Este un bun exemplu de a ne reaminti istoria, pericolele, cât și repercursiunile unor decizii luate în anumite perioade de răscruce. Familia lui Goma s-a refugiat în Ardeal, apoi, persecutați fiind de securitate, se refugiază la Paris. Moș Iacob, vecinul, care decide, însă, să rămână în sat zicând ”Bună, ră, asta-i casa me…Unde să mă pornesc ca jidovu rătăcitor? Că și rusu-i om și creștin de-al nostru, și dacă ne-om da cu ghinișoru pi lângă dânsu…că oameni suntem cu toții…” a fost deportat în Ircutsk, iar soția sa și mai departe, unde a și murit. Mos Iacob a revenit după ceva ani în satul natal dar casa i-a fost ocupată și noii locatari nici nu i-au deschis portița. A pornit moșul înapoi, în Ircutskul lui, dar a fost găsit mort în șanț, la doi kilometri distantă de sat.
Iar micuțul Paul, ajungând cu mama sa în Ardeal, înțelege că viața lui din acea zi va fi alta – cea de refugiat și îi zice mamei că nu vrea sa fie refugiat. Că e flămând și îi e frig, și că îi e foame. Mama îl îndeamnă să se culce, ca să doarmă: ”Să dormim, puiul mamei. Măcar în somn să nu fim refugiați…”
Nu mai e de adăugat nimic… 

Travaliu creativ

Herta Muller

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

370911

Deținătoarea premiului Nobel, scriitoarea de origine română -Herta Muller – mi-a deschis niște realități puțin cunoscute de mine prin cartea sa ”Omul este un mare fazan pe lume” (”Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt” în limba germană sau ”The passport” în engleză). Este o carte despre atmosfera anilor 80 din România, emigrarea fiind un vis greu de realizat pe atunci. Familia Windisch nu poate înțelege de ce ceilalți vecini ai lor reușesc să obțină pașapoarte, fiecare prin mijloace știute doar de ei, și să plece, în timp ce hârtiile lor sunt mereu amânate. Până înțeleg că polițistul care ar trebui să le elibereze actele o dorește pe fiica lor Amalia. Momentul de o maxima tensiune este acela în care mama o ajuta pe fiica sa, Amelia se aranjeze frumos, să îmbrace rochia roșie și să meargă la polițist ca să ”ridice actele” și denotă renunțarea la lupta cu sistemul. Compromisul rușinos săvârșit în favoarea visului unei familii – cel de a emigra. Merita schimbul? E de acuzat gestul? Subiectul și, mai ales, felul abordării mi-a părut unic. Cu toate că tematica emigrării a mai fost abordata de Herta Muller și în cartea ”Călătorie într-un picior”, in care protagonista Irene are de înfruntat alte greutăți în drumul spre emigrare, povestea familiei Windisch m-a afectat mult mai mult.
După cum se vede, emigrarea și-a avut victimele ei de-a lungul anilor. Iar repercursiunile acestui fenomen sunt descrise de mai mulți autori descoperiți de mine în ultimul an. De altfel, însăși Herta a abordat subiectul în mai multe dintre cărțile dumneaei.

Travaliu creativ

Goana după începuturi

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

visniec

”Negustorul de începuturi de roman” este unic, în primul rând, prin construcția sa. Mai multe linii de subiecte – un domn care se trezește într-o dimineață și constată că oamenii din orașul său au dispărut, un băiat care își descrie viața sa raportată la succesele fratele său mai mare Victor (model și exemplu în toate), un tânăr scriitor care, la un eveniment literar, primește de la un domn misterios o carte de vizită, prezentându-se ca fiind ”negustor de începuturi de roman” și care începe o corespondență interesantă cu acesta în încercarea de a-i vinde un început de roman cu succes garantat, dar și o relație cu o oarecare domnișoară Ri, care spre final va transpune iubirea lor într-o carte și va dispărea misterios – toate continuă în planuri paralele și se dezvoltă dozat, câte puțin, prelungind suspansul, amânând, parcă, tot mai mult deznodământul. Sunt mai multe începuturi, iar Matei Vișniec încearcă să observe evoluția unui nou tip de drog social: dependența de iluzia începutului.

„Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este însă mai mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa vieţii” scria Vișniec.

Însuși autorul spunea : ”Și de ce sa nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?”

Aidoma ”Fericirii paradoxale” a lui Gilles Lipovetsky, care m-a marcat profund în procesul studiului doctoral despre influența publicității asupra societății de consum și care ajunge la ideea unei fericiri pe care încercăm să o obținem prin actul achiziționării, dar, care nu ne aduce decât o iluzie a fericirii cartea lui Vișniec m-a dus cu gândul la aceeași problemă nerezolvată a omenirii – goana după începuturi (comparată cu goana după cumpărături) și neasumarea ulterioară (comparată cu plictiseala și incapacitatea de a te simți împlinit și îndestulat resimțite la scurt timp după).Vorbim despre același neo-consumator mereu în goana după satisfacerea unor noi și noi nevoi, de doze tot mai multe și mai mari de adrenalină și, paradoxal, mereu nemulțumit și chiar decepționat.

“Societatea a uitat să trăiască cu răbdare, înfruntând dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii, dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpăram lucruri de care ne plictisim imediat. Declanșăm revoluții, dar nu mai avem energia de a construi societăți juste și trainice pe ruinele emoțiilor inițiale… Oare ce ne lipsește în această lume ca să fim atât de dispuși să luăm totul de la început, iar și iar, cu un fel de veșnica speranță că secvența următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă?” scria Matei Vișniec.

O întrebare care încă își caută răspunsuri.

Matei Vișniec a studiat filozofia şi istoria la Bucureşti unde s-a lăsat însă aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sînul generaţiei ’80. Membru fondator al Cenaclului de Luni. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

Din 1987 autorul locuiește la Paris unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale.

Travaliu creativ

Câinele nemângâiat

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

45367101_475309979627019_3230984604064153600_n

Câinele de bronz al Emanuelei este mai mult decât o poveste tristă. Este o altă formă a singurătății profunde. Mult prea mature pentru un copil, rămas să se îngrijească singur, după ce mama a plecat la Moscova, la muncă, iar tatăl, pe care eroina principală tot încearcă să și-l apropie, își demonstrează incapacitatea de  iubi așa cum și-ar dori ea. Poate chiar cum ar fi normal. Dar există, oare, reguli ale normalității?

”Erau numai zile de după plecare – lungi și confuze. Cenușa pe care o împrăștiam pe fața casei. Focul care se aprindea numai atunci când venea vecina să mă ajute. Mâncarea, niciodată destul de fiartă. Disperarea, după ce țâncul tărcat înghițise din insecticid și murea încet, privindu-mă cu ochii străvezii. Picățelele care se prelingeau de la lumânările aprinse – unica sursă de lumină după asfințit în perioada strategilor de economisire a energiei electrice, și acopereau, ca într-o biserică, toate țoalele din casă”.

Pe măsură ce distanța dintre fetiță și părinții ei devine una tot mai mare, se intensifică introspecțiile, conștientizarea realității, fără așteptări ireale. Urmărim un proces de maturizare și resemnare. Multă suferință și foame. Sărăcie și disperare.

”Făceam pașii enormi cât casa. Botinele se făceau tot mai mari, tot mai grele. Picioarele nu mai ascultau. Pământul se luase după noi. Și inspiram aer. Și expiram țărână. Și inspiram bulgări. Și expiram brazde. Și nu reușeam să mă trezesc. Mă sufocai. Timpul nostru expirase, nu doar în vis, așa credeam. Automatismele fuseseră șlefuite până la perfecțiune, legăturile neuronale nu se trădaseră”.

Dezamăgirea se aprofundează și după reîntâlnirea cu mama, care trimite colete lunar, dar care, nu înțelege rostul unei îmbrățișări: ”Și simt că acuși o să îmi dea lacrimile. E peretele ăsta între noi. Și nu știu cum să îl ocolesc. Și nici din ce parte să mă apropii. De fapt, vreau atât de puțin, atât de puțin! Nu vreau nici un fel de teatru rus, nici bolișoi, nici malenikii. Vreau doar să mergem acasă… și dacă e posibil să vorbim. Se poate și cu lumina stinsă. Nu-i o problemă. Sau, dacă nu e posibil, să tăcem. Să tăcem amândouă, împreună… Și să mă cuprindă. Și să mă țină strâns-strâns până îmi trece sau nu îmi trece… Și să plângă cu mine dacă vrea, dacă simte nevoia. Poate totuși simte nevoia… Sau să zică …Plângi cu mama. Nu mai plânge singură. Hai să plângem împreună… În sfârșit! De fapt, ce căutam, pe cine am pierdut aici, la Moscova?”

Iar textul de final constituie chintesența cărții. Comparația încercărilor chinuite și până la urmă eșuate ale unei speranțe de reușită între cățelul Șarik și relația tată-fiică: ”Când era doar un țânc (Șarik), cineva îi aruncase niște oase de pește și, cum se repezise lacom la ele, o așchie îi rămase în gât. Era greu să asculți accesele lui chinuitoare de tuse, de vomă, când încerca să elimine osul. Ne simțeam neputincioși. Veterinarul la fel. Când mă gândesc la Șarik, la noi mă duce gândul. Totul părea a fi normal până în clipa când reveneau accesele de tuse și vomă, iar cu ele, speranța noastră a tuturor că va reuși… Dar n-a reușit niciodată. Deși s-a străduit mult de tot. A și trăit mult de tot. A murit cu osul acela înfipt adânc în piept. De fiecare dată când se căznea, eram siguri că va reuși. Însă, fiecare încercare nu era decât o altă încercare. Încă una. Încă zece. Un refren. Iar și iar. Te-am pupat”.

Câinele de bronz, sau mai bine zis, Emanuela Iurkin, reprezintă pentru mine o mare surpriză. A profunzimii și a scrisului succint, bine structurat și dozat. Așteptările vor fi mari și de la următoarea carte a autoarei, care sper că nu se va opri aici.