Travaliu creativ

Herta Muller

370911

Deținătoarea premiului Nobel, scriitoarea de origine română -Herta Muller – mi-a deschis niște realități puțin cunoscute de mine prin cartea sa ”Omul este un mare fazan pe lume” (”Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt” în limba germană sau ”The passport” în engleză). Este o carte despre atmosfera anilor 80 din România, emigrarea fiind un vis greu de realizat pe atunci. Familia Windisch nu poate înțelege de ce ceilalți vecini ai lor reușesc să obțină pașapoarte, fiecare prin mijloace știute doar de ei, și să plece, în timp ce hârtiile lor sunt mereu amânate. Până înțeleg că polițistul care ar trebui să le elibereze actele o dorește pe fiica lor Amalia. Momentul de o maxima tensiune este acela în care mama o ajuta pe fiica sa, Amelia se aranjeze frumos, să îmbrace rochia roșie și să meargă la polițist ca să ”ridice actele” și denotă renunțarea la lupta cu sistemul. Compromisul rușinos săvârșit în favoarea visului unei familii – cel de a emigra. Merita schimbul? E de acuzat gestul? Subiectul și, mai ales, felul abordării mi-a părut unic. Cu toate că tematica emigrării a mai fost abordata de Herta Muller și în cartea ”Călătorie într-un picior”, in care protagonista Irene are de înfruntat alte greutăți în drumul spre emigrare, povestea familiei Windisch m-a afectat mult mai mult.
După cum se vede, emigrarea și-a avut victimele ei de-a lungul anilor. Iar repercursiunile acestui fenomen sunt descrise de mai mulți autori descoperiți de mine în ultimul an. De altfel, însăși Herta a abordat subiectul în mai multe dintre cărțile dumneaei.

Travaliu creativ

Goana după începuturi

visniec

Negustorul de începuturi de roman” este unic, în primul rând, prin construcția sa. Mai multe linii de subiecte – un domn care se trezește într-o dimineață și constată că oamenii din orașul său au dispărut, un băiat care își descrie viața sa raportată la succesele fratele său mai mare Victor (model și exemplu în toate), un tânăr scriitor care, la un eveniment literar, primește de la un domn misterios o carte de vizită, prezentându-se ca fiind ”negustor de începuturi de roman” și care începe o corespondență interesantă cu acesta în încercarea de a-i vinde un început de roman cu succes garantat, dar și o relație cu o oarecare domnișoară Ri, care spre final va transpune iubirea lor într-o carte și va dispărea misterios – toate continuă în planuri paralele și se dezvoltă dozat, câte puțin, prelungind suspansul, amânând, parcă, tot mai mult deznodământul. Sunt mai multe începuturi, iar Matei Vișniec încearcă să observe evoluția unui nou tip de drog social: dependența de iluzia începutului.

Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este însă mai mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa vieţii” scria Vișniec.

Însuși autorul spunea : ”Și de ce sa nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?”

Aidoma ”Fericirii paradoxale” a lui Gilles Lipovetsky, care m-a marcat profund în procesul studiului doctoral despre influența publicității asupra societății de consum și care ajunge la ideea unei fericiri pe care încercăm să o obținem prin actul achiziționării, dar, care nu ne aduce decât o iluzie a fericirii cartea lui Vișniec m-a dus cu gândul la aceeași problemă nerezolvată a omenirii – goana după începuturi (comparată cu goana după cumpărături) și neasumarea ulterioară (comparată cu plictiseala și incapacitatea de a te simți împlinit și îndestulat resimțite la scurt timp după).Vorbim despre același neo-consumator mereu în goana după satisfacerea unor noi și noi nevoi, de doze tot mai multe și mai mari de adrenalină și, paradoxal, mereu nemulțumit și chiar decepționat.

Societatea a uitat să trăiască cu răbdare, înfruntând dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii, dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpăram lucruri de care ne plictisim imediat. Declanșăm revoluții, dar nu mai avem energia de a construi societăți juste și trainice pe ruinele emoțiilor inițiale… Oare ce ne lipsește în această lume ca să fim atât de dispuși să luăm totul de la început, iar și iar, cu un fel de veșnica speranță că secvența următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă?” scria Matei Vișniec.

O întrebare care încă își caută răspunsuri.

Matei Vișniec a studiat filozofia şi istoria la Bucureşti unde s-a lăsat însă aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sînul generaţiei ’80. Membru fondator al Cenaclului de Luni. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

Din 1987 autorul locuiește la Paris unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale.

Travaliu creativ

La un ceai cu Regina Elizabeth

O tânără din Mihăileni, raionul Rîșcani, care absolvise chimia analitică, a venit in Anglia acum 12 ani, printr-un work experience. A promis rudelor și prietenelor, dar mai ales mamei, că se va întoarce acasă imediat după ce își va aduna bani de un apartament. Dar, se pare că viața a avut alte planuri cu ea. Totul a început de la întâlnire cu John, cu care, inițial comunica mai mult prin semne, și care i-a furat inima. Cum a ajuns, însă, Victoria Dunford, căci despre ea este vorba, să fie decorată de către fostul  Președnte Nicolae Timofti cu Medalia ”Meritul Civic” dar, mai ales, de către Regina Elisabeth cu medalia British Empire Medal pentru Centrul ”Phoenix” deschis de ea în Republica Moldova și apoi să fie invitată la Tea Party de însăși Regina, aflați din interviul de mai jos.

24993597_10215003546980897_5945939493819642830_n

Buna Victoria. De ce, spune-mi te rog, o femeie ca tine, ajunsă în Marea Britanie, căsătorită cu un englez, alezată la casa ei, nu și-a găsit liniștea în țara adoptivă și a pornit o luptă adevărată, după cum s-a dovedit a fi ulterior, pentru a ajuta copii cu dizabilități din Moldova?

Da, ar fi fost mult mai simplu, însă nu și atât de satisfăcător. Lupta a fost grea de la început, însă apoi s-a transformat într-o responsabilitate, la care din păcate sau poate din fericire nu mă așteptam. Eu mereu am fost aproape de Moldova, de familia mea cu care suntem foarte uniți, de asta nu am putut pur și simplu să fiu spectator de la distanță.

Am citit în cartea ta ”Get MAD”, în care descrii parcursul extrem de anevoios al acestei reușite – de a înființa centrul ”Phoenix” pentru copiii cu dizabilități, despre faptul că ai fost ajutată mai mult de străini decât de cei care ar fi trebuit să fie interesați în primul rând, adică de către autoritățile noastre. Sunt ei oare mai umani, mai empatici sau doar mai bogați și pentru ei efortul nu a fost unul mare?

E greu de spus, poate pentru că mie mi-a reușit (și de fapt și în continuare îmi reușește) să ajung mai ușor la inima străinilor care sunt mai receptivi. Nu cred ca e vorba de mai bogați sau mai umani, ci e vorba de o altfel de abordare. Noi ca popor suntem mai sceptici, mai neîncrezători și avem destule motive să fim așa. Ce ține de autorități, eu nu sunt de părerea că ei ar fi trebui să facă totul, însă la capitulul de încurajare și de colaborare aportul lor ar fi foarte binevenit.

Consideri că această carte, pe care ai scris-o în engleză în urma experiențelor negative cu care te-ai confruntat în Republica Moldova și în care ai descris niște adevăruri crude referitor la birocrația,  corupția de la noi, dezinteresul, nu în ultimul rând față de copiii cu nevoi speciale a reușit să schimbe ceva? Au fost ecouri sau vreun feed-back din partea Moldovei sau al altcuiva?

Cartea a fost scrisă în limba engleză, deci nu a făcut mare zarvă în Moldova. În schimb, din banii adunați din vânzări, susține programele asociației. Ce ține de ecou, am vrut să subliniez  mai mult faptul, că da, sunt birocrați sau altfel de obstacole pe care ni le aruncă viața, însă cu multă determinare și muncă e posibil să treci și peste ele. Ce tine de schimbările legislative, eu mereu am încercat să propun schimbări în domeniile care am observat că e necesar și ne reușește, de cele mai multe ori, mai ales dacă ne unim 2-3-10 asociații.

Dar autoritățile te-au apreciat, măcar ulterior, prin acordarea unor premii în Republica Moldova, nu?

Da, am fost decorată de către Nicolae Timofti, apoi am obținut Premiul National de la Guvern în 2018 și un titlu de Cetățean de onoare al satului meu natal.

Felicitări! Le meriți pe deplin!

Ce te-a deranjat cel mai mult, pe tine personal, pe parcursul acestui proces anevoios depășit de tine cu multă ambiție până la capăt, dar și acum, când te zbați pentru a deschide un alt centru, de data asta pentru adulții cu dizabilități?

Atunci când mi se spune că acești copii oricum nu au viitor sau când mi se spune că oricum sunt ”țintuiți la pat ” , în contextul în care în UK nici la adulții cu dizabilități nu li se spune că sunt ”la pat”. De la început mă supăra și dezamăgea întrebarea ”Ce ai tu de la asta?!” însă cu timpul am dezvoltat o imunitate foarte bună la această întrebare și zâmbesc în loc de răspuns.

De câte ori te-ai gândit serios să lași lucrurile baltă și să abandonezi ideea?

De doua ori pe săptămână . În realitate a fost foarte des, pentru că sunt lucruri care de multe ori mă depășesc și ca și capacitate, putere și timp. Cu toții – fondatorii, donatorii, autoritățile, colegii, beneficiarii, voluntarii, necesită abordări diferite și informații diferite. Este foarte solicitant.  Însă în momentul în care știm că avem sub răspundere copii care în aproape trei ani au crescut și s-au dezvoltat frumos și constant, nu mă mai pot gândi la a da mâinile în jos. Cum zice soțul meu: ”Noi avem o alegere pe care mulți dintre ei nu o au”.

Ce i-a șocat cel mai mult pe străinii care au mers chiar ei acolo, în Moldova, și au văzut realitățile pe viu, nu din descrieri?

Că Moldova e doar la trei ore de zbor față de Marea Britanie, și că nivelul de dezvoltare în sate e atât de delăsat. Însă fiecare străin care a ajuns în Moldova cu noi, a revenit și doresc să se mai implice, deoarece înțeleg că eforturile trebuie să fie comune și nu doar ale statului.

Cu ce crezi că ne-am putea implica, fiecare dintre noi, cei din diasporă, dar și cei din țară (și aici mă refer nu neapărat la donațiile bănești) pentru a pune umărul și a ajuta asociația pe care ai creat-o și o administrezi, care se numește ”MAD-Aid”. Poate niște donații de hăinuțe de la producătorii autohtoni, poate fructe, legume sau cereale, sau orice altceva care să vă fie de folos? Voluntariat? Ore de asistență, club de lectură, orice?Cu ce, consideri, că am mai putea ajuta? 

Noi mereu avem nevoie de suport, suntem o echipa foarte mică care ne-am asumat mai mult decât putem duce, însă activăm cu inima și nu mereu cu logica și cifrele. Voluntarii atât în UK, Moldova, sau din orice altă țară pot organiza evenimente să ne ajute să adunăm fondurile necesare, să ne ajute cu traduceri sau cu difuzarea informațiilor pe rețelele de socializare. În Moldova, la centrul ”Phoenix” mereu avem nevoie de produse alimentare, motorină pentru activitatea centrului, e plăcut să vedem cum în ultimul ani producătorii locali au început să se implice. Și evident că dacă cineva dorește să petreacă timp cu copii sau  să facă ore de voluntariat în activitatea centrului, sunt bineveniți. Plus că acum, la construcția centrului pentru bătrâni – noul meu proiect – avem nevoie de multe materiale de construcție. În 2018 aproximativ 4530 de ore de voluntariat au fost efectuate în cadrul organizației înafara de mine. Vă dați seama că fără aceste ore organizația practic nu ar putea exista.

Cum a înțeles soțul tău această implicare a ta cu trup și suflet în acest proiect, care înseamnă foarte mult timp sacrificat dar și multe deplasări în Moldova?

Cred că dacă nu era susținerea lui atât de puternică, nu reușeam nici o bucățică din ce am reușit. El a fost primul care a zis că pot și trebuie să o fac. Și tot el a fost și este cel care mă încurajează mereu. Călătoriile dese către Moldova sunt dificile pentru ambii, însă încercăm de câte ori e posibil să mergem împreună. John este omul care va petrece ore în șir cu copii, analizând proiectele, încercând să le dezvolte și să le îmbunătățească, însă dacă e vorba de fotografii sau camere, fuge și nu îl interesează.

De unde a aflat Regina Elizabeth despre asociația voastră și cum a fost momentul decernării medaliei? Din câte știu ești prima și singura moldoveancă decorată cu British Empire Medal.

Nu știu exact cum au aflat. Presupun că Ambasadorul Marii Britanii în Moldova Phil Batson i-a povestit despre asociație și i-a propus nominalizarea, însă este o informație confidențială care nu se divulgă și exact nu voi ști niciodată. Când am primit medalia propriu-zis, un lord a ținut un discurs despre asociație, descrisă de către persoana care m-a nominalizat și a transmis informația oratorului cu cea mai mică atenție la detalii. De asta uneori mă gândesc că poate chiar o întreagă echipă a activat pentru aceasta. Înmânarea medaliei a fost un moment important pentru asociație deoarece foarte mulți au aflat despre activitate ei iar pentru mine, personal, a fost un moment unic, pentru că am avut-o alături și pe mămica.

Ați fost instruiți înainte de eveniment referitor la normele de comportament obligatorii?

Da, desigur. Și tichetul pentru parcarea mașinii, și cel pentru accesul pe anumite străzi din Londra a fost trimis împreună cu protocolul.

47688051_740066973029995_9026985945735364608_n

Știu că ți s-au oferit multe funcții înalte pe care le-ai refuzat. De ce?

Funcție înaltă pentru mine înseamnă să fac o schimbare, asta mi-am ales pentru viață, și indiferent dacă voi activa în charity, afaceri sau vreun guvern vreodată – eu vreau să fiu sigură că pot face o schimbare în lume cu care să fiu eu mulțumită. Nu am avut nici o propunere unde să fiu sigură că e nevoie de experiența sau dedicația mea, sau, mai ales, că de ele se va ține cont.

Mulțumesc mult Victoria pentru interviu, dat mai ales, pentru curajul tău și puterea de a nu renunța. Sper să existe ecouri pozitive din partea celor care ar dori și ar putea să ajute cumva pentru a susține aceste două proiecte minunate – centrul ”Phoenix” care există deja și și pe cel nou, în curs de apariție, destinat bătrânilor cu dizabilități. Cei interesați sunt rugați să ăi scrie în privat Victoriei pe messenger sau direct pe pagina de Facebook a asociației MAD-Aid.

 

Travaliu creativ

Câinele nemângâiat

45367101_475309979627019_3230984604064153600_n

Câinele de bronz al Emanuelei este mai mult decât o poveste tristă. Este o altă formă a singurătății profunde. Mult prea mature pentru un copil, rămas să se îngrijească singur, după ce mama a plecat la Moscova, la muncă, iar tatăl, pe care eroina principală tot încearcă să și-l apropie, își demonstrează incapacitatea de  iubi așa cum și-ar dori ea. Poate chiar cum ar fi normal. Dar există, oare, reguli ale normalității?

”Erau numai zile de după plecare – lungi și confuze. Cenușa pe care o împrăștiam pe fața casei. Focul care se aprindea numai atunci când venea vecina să mă ajute. Mâncarea, niciodată destul de fiartă. Disperarea, după ce țâncul tărcat înghițise din insecticid și murea încet, privindu-mă cu ochii străvezii. Picățelele care se prelingeau de la lumânările aprinse – unica sursă de lumină după asfințit în perioada strategilor de economisire a energiei electrice, și acopereau, ca într-o biserică, toate țoalele din casă”.

Pe măsură ce distanța dintre fetiță și părinții ei devine una tot mai mare, se intensifică introspecțiile, conștientizarea realității, fără așteptări ireale. Urmărim un proces de maturizare și resemnare. Multă suferință și foame. Sărăcie și disperare.

”Făceam pașii enormi cât casa. Botinele se făceau tot mai mari, tot mai grele. Picioarele nu mai ascultau. Pământul se luase după noi. Și inspiram aer. Și expiram țărână. Și inspiram bulgări. Și expiram brazde. Și nu reușeam să mă trezesc. Mă sufocai. Timpul nostru expirase, nu doar în vis, așa credeam. Automatismele fuseseră șlefuite până la perfecțiune, legăturile neuronale nu se trădaseră”.

Dezamăgirea se aprofundează și după reîntâlnirea cu mama, care trimite colete lunar, dar care, nu înțelege rostul unei îmbrățișări: ”Și simt că acuși o să îmi dea lacrimile. E peretele ăsta între noi. Și nu știu cum să îl ocolesc. Și nici din ce parte să mă apropii. De fapt, vreau atât de puțin, atât de puțin! Nu vreau nici un fel de teatru rus, nici bolișoi, nici malenikii. Vreau doar să mergem acasă… și dacă e posibil să vorbim. Se poate și cu lumina stinsă. Nu-i o problemă. Sau, dacă nu e posibil, să tăcem. Să tăcem amândouă, împreună… Și să mă cuprindă. Și să mă țină strâns-strâns până îmi trece sau nu îmi trece… Și să plângă cu mine dacă vrea, dacă simte nevoia. Poate totuși simte nevoia… Sau să zică …Plângi cu mama. Nu mai plânge singură. Hai să plângem împreună… În sfârșit! De fapt, ce căutam, pe cine am pierdut aici, la Moscova?”

Iar textul de final constituie chintesența cărții. Comparația încercărilor chinuite și până la urmă eșuate ale unei speranțe de reușită între cățelul Șarik și relația tată-fiică: ”Când era doar un țânc (Șarik), cineva îi aruncase niște oase de pește și, cum se repezise lacom la ele, o așchie îi rămase în gât. Era greu să asculți accesele lui chinuitoare de tuse, de vomă, când încerca să elimine osul. Ne simțeam neputincioși. Veterinarul la fel. Când mă gândesc la Șarik, la noi mă duce gândul. Totul părea a fi normal până în clipa când reveneau accesele de tuse și vomă, iar cu ele, speranța noastră a tuturor că va reuși… Dar n-a reușit niciodată. Deși s-a străduit mult de tot. A și trăit mult de tot. A murit cu osul acela înfipt adânc în piept. De fiecare dată când se căznea, eram siguri că va reuși. Însă, fiecare încercare nu era decât o altă încercare. Încă una. Încă zece. Un refren. Iar și iar. Te-am pupat”.

Câinele de bronz, sau mai bine zis, Emanuela Iurkin, reprezintă pentru mine o mare surpriză. A profunzimii și a scrisului succint, bine structurat și dozat. Așteptările vor fi mari și de la următoarea carte a autoarei, care sper că nu se va opri aici.

Travaliu creativ

Lumile diferite ale Lilianei Corobca

Corobca

Ne-am înțeles sa realizăm acest interviu cu Liliana pe când speram să ne întâlnim cumva la Cluj. Nu a fost să fie. Drumurile nu așteaptă. Nu am putut face decât să le presor cu cărți – Kinderland-uri, Imperii și Siberii. Lumi diferite. Lumi ale abandonului, ale singurătății și ale exilului. Dar și ale rezistenței. Sunt toate despre diverse forme ale supraviețuirii, dominate de personaje feminine puternice, bine conturate.

Liliana, toate personajele tale, de la fetița care își crește singură frații, pentru că părinții au plecat la muncă în Italia, de la Rafira, care, uite că trec anii și tot nemăritată e, dar nu cade în păcatul seducției,  până la Cuța, cea deportată în Siberia, sunt exemple de femei puternice. Femei cu credință. Am observat că această forță este o caracteristică necesară supraviețuirii și este liantul dintre aceste personaje.

Doar Ana din Capătul drumului este atât de credincioasă, altele fie nu sunt deloc (cenzorița din Caiet de cenzor), fie alta este miza cărții și nu mă refer la gradul lor de religiozitate. Nici nu cred că sunt toate femei puternice. Dar nu vreau să iau pâinea de la gura criticilor literari sau a cititorilor.

Păi fetița din Kinderland este o fire puternică, care își crește frații de una singura și care crede că într-o zi mama se va întoarce și tatăl se va răzbuna pentru toate nedreptățile. Sau Rafira, care este o fată cu principii adânci și care crede că într-o zi va apărea El, cel care îi va merita trupul și sufletul, în contextul în care toate colegele ei gustase deja mai mute relații. Oare nu sunt femei puternice? Eu așa le-am simțit, făcând legătura cu persoana ta, pe care o văd puternică și dârză.Ori nu asta trebuia să se înțeleagă?

Candoarea, tandrețea, puritatea, feminitatea, fragilitatea înseamnă la personajele mele mai mult decât puterea. Le-am pus în situații-limită și nu avut încotro, au trebuit să se descurce. Dar nu puterea lor contează în primul rând. Există la ele o forță spirituală, o încăpățânare de a rezista și aceasta se poate numi putere. O anume putere este ocolită, iar eu o disprețuiesc, ține de efemeritatea lumii și dacă m-aș exprima precum Cuța din Capătul drumului, aș zice că acea putere smintește și putem încerca să ne ferim de ea.

Apropo de Cuța, supraviețuitoarea din Capătului drumului, m-a impresionat în mod deosebit datorită puterii ei – de a nu ceda, de a crede, de a ierta. Chiar și pe cea care i-a ”ucis” fata. Știind că ești și cercetătoare și că aceasta carte a implicat un studiu științific amplu, voiam sa te întreb dacă acest personaj a fost unul real, sau doar este un cumul de calități feminine adunate într-un singur personaj?

Cuța-străbunicuța este un personaj inventat. Din mărturii știam că va fi optimistă și foarte credincioasă, pentru că așa erau cam toți supraviețuitorii. Când am început s-o văd, când s-a conturat în mintea mea, nu gândeam în termeni „critici”, dar, da, este un cumul, sunt câteva bunici, câteva băbuțe pe care le-am cunoscut, bunătatea femeilor de la țară, a celor care au supraviețuit chinurilor de atunci. Dar cel mai mult este chipul bunicii mele Anastasia, mama mamei, de o blândețe excepțională.

P2060044

Detaliile teribile ale supraviețuirii descrise în carte, lipsa mâncării în tren, păstrarea morților pentru a beneficia de porția lor de pâine, lacrimile cu care își potoleau setea muribunzii sunt înfiorătoare. Tu, cât ai scris, cum le-ai putut îndura, mai ales că, bănuiesc că materialul brut includea o multitudine de alte grozăvenii de genul ăsta?

Omul poate îndura mai mult decât crede. Nu am avut certitudinea că voi rezista cu atâta tensiune, am combinat scenele tragice și dure cu povești (căutarea, selectarea, adaptarea lor), cu folclor, dar a mers repede și m-am descurcat bine. Erau niște pasaje la care am plâns și, după terminarea cărții, am vrut să uit tot, să mă distanțez, să fac altceva.

Este ceva ce nu ai putut include în carte și de ce?

Da, multe scene din viața deportaților, câteva povești asiatice, cu tigri și vrăjitori, scena finală în care Ana și Eugen se întâlnesc, conversația între cele două surori (Ana, studentă la Iași și mai mica Eugenia, care stă cu străbunica la țară). Devenea prea lung romanul și am renunțat.

Vorbele Cuței referitor la lumea modernă în care trăim, fără credință, fără comunicare directă între oameni, fără jocul copiilor în praf, ci doar pe calculator, pierderea credinței, a omeniei – este de fapt un semnal de alarmă. Ce consideri că este cel mai grav dintre toate astea?

Sunt legate toate, am spus în carte tot ce am avut de spus, nu-mi place să fac morală și să-mi explic romanele, banalizându-le. Viața merge înainte, așa cum e ea.

Trădarea aproapelui poate fi iertată? Sau trebuie?

Și poate, și trebuie, așa cred. Dar un preot ar fi mai indicat să răspundă.

Ar supraviețui omul modern, în condițiile actuale, unui astfel de drum lung? Sau, pe cât și-a mai păstrat omul din ziua de azi capacitatea de a se adapta oricăror împrejurări, da a supraviețui?

Unii ar supraviețui, alții nu, ca și atunci, de altfel. Nici în 1941 n-au supraviețuit foarte mulți. Întotdeauna cineva rezistă sau trebuie, în orice caz.

După Capătul drumului mi-e greu să mai vorbesc despre alte subiecte, părându-mi nesemnificative celelalte. Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne este, însă, un destin greu de dus. Sau te poți împăca cu el, totuși?

Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne mă preocupă acum la fel de puțin ca singurătățile din alte romane pe care le-am scris și le voi mai scrie. Dar e o temă cu mult potențial. Nu subiectele sunt sau nu nesemnificative, ci modul de a le privi și de a le aborda. Se pot scrie capodopere și despre muște. Poți rata sau nu orice. Există un decalaj între preocupările autorului într-un domeniu și receptarea cărții de către critici și cititori. Lucram de zor la Caiet de cenzor și atâtea aș fi avut de spus despre cenzură, dar aveam lecturi cu Kinderland și trebuia să vorbesc numai despre emigrație. Recunosc, am multe proiecte diferite între ele care mă solicită mult și nu-mi place să mă împrăștii, să trișez.

Realitatea crudă a depopulării Moldovei, a plecării tinerilor și a copiilor rămași pe la bunici și mătuși, sau, mai rău, de unii singur, este iarăși un subiect pe cât de dureros pe atât de actual. Și an de an parcă e tot mai rău. Ce remediu consideri că există, Liliana?

Acum, un remediu nu cred că există, dacă ar fi existat, s-ar fi pus în aplicare. Când nu era valul de migrație, omul nu putea să opteze, îi era interzis să iasă din țara sa, era obligat să stea într-un loc. Dacă obligația s-a anulat, odată cu căderea regimului comunist, oamenii tot pleacă. Să le oferi condiții mai bune decât acolo unde pleacă nu este real, să le interzici să plece nu este democratic.

Cartea Kinderland a fost tradusă în limba germană și a avut un real succes. Consideri că nemții au reușit să înțeleagă problema reală sau au considerat-o o ficțiune? Ai discutat referitor la feedback-ul cărții din partea publicului german cu editorii nemți?

Nu știu cât au reușit, dar au încercat să înțeleagă problema reală și aspectul social i-a interesat foarte mult. Editorul austriac mi-a trimis, la un moment dat, toate cronicile scrise, neașteptat de multe, la carte. În toate se amintea despre Moldova și despre problema migrației, pe care o au și ei, dar sub alte forme.

Povestește-mi, te rog, despre celelalte cărți ale tale, care, din câte știu, implică mai multă cercetare, de fapt?

Doar un singur roman a implicat cercetare în sensul primar și științific, Caiet de cenzor. Pentru altele, „documentare” e mai potrivit. E mai greu să scrii roman istoric bazat pe fapte reale, decât să stai cu ochii în pod și să-ți imaginezi tu ceva. Pretenția de a descrie realitatea limitează, îmi dau seama că anumite scene n-ar fi posibile sau verosimile și atunci trebuie să renunț la ele. Altfel, temele abordate au fost și vor fi diferite. Primul, Negrissimo e despre scrisul la negru, despre plagiat; Un an în Paradis – trafic de ființe umane; Kinderland – copii abandonați, efectele migrației; Cenzura pentru începători, o introducere; Imperiul fetelor bătrâne – singurătate, nebunie și război, Caiet de cenzor – instituția cenzurii; Capătul drumului – deportări. Am mai răspuns la această întrebare. Această diversitate mă ajută și pe mine mult. E una să citești ceva într-un domeniu și cu totul altceva să scrii, să te implici, să simți din „interior”.

”O basarabeancă realizată la București” – mai funcționează sintagma? Pentru că în anii, 96, pe când venisem și eu la Cluj, abia ne înfiletam în societatea română de dincolo de Prut. În cazul tău, cum a fost? Te mai consideri un personaj, autor, diferit de cei din România?

Din fericire pentru mine, nu cred că e cazul să dorm pe lauri. Uneori îmi pare rău că nu am mers mai departe, că nu am încercat să scriu într-o altă limbă decât româna. Am crezut că pot mai mult, de multe ori am fost nemulțumită de ceea ce trebuia să fac sau de ce am făcut. Această nemulțumire, reală sau exagerată, mă motivează însă tot timpul. Să fii diferit e un atu și e foarte bine ca scriitorii să fie diferiți între ei. Am ajuns la București în 1997 și îmi amintesc despre basarabeni că păreau încă destul de exotici. Eu am aterizat direct în bibliotecă, la doctorat. Studenții au putut altfel socializa, altfel comunica și vedea lucrurile, dar doctoranzii, singuratici prin definiție, nu-și doreau decât să lucreze la doctorat și să-l susțină (cazul meu). Îmi amintesc de întâlnirea cu domnul Nicolae Mătcaș de la Ministerul Educației din București care mi-a spus, așa, printre altele, când am trecut pe acolo, că „până acum (era în 1997) doar 4 moldoveni și-au susținut doctoratul din sute care vin aici cu burse”. Am tăcut, nu i-am răspuns, dar în gând am hotărât că voi fi a cincea care-și susține doctoratul (ca să măresc statistica de la minister).

Aici te las să zici ce consideri tu. Așa fac de obicei. Ceva ce nu ai mai fost întrebată de nimeni.

Mulțumesc pentru întrebări. Chiar dacă răspund în grabă, sunt provocări care pot influența viitoarele mele cărți. Dacă ar fi existat asemenea interes sau acel „ feedback” la Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009, dacă s-ar fi scris vreo cronică despre acea antologie editată de mine, eu aș fi închis subiectul și n-aș fi scris niciodată Capătul drumului. Dar am considerat o nedreptate pentru Golgota… această tăcere și am revenit, ca să fac dreptate și cărții, și bucovinenilor ignorați. Există atâta imprevizibil în a alege un subiect, încât nu știi niciodată cum va fi mâine și ce-ți va veni să scrii.

Poate că așa au trebuit să se așeze lucrurile, ca această minunată carte Capătul drumului să apară totuși, iar prin ea și interesul pentru Golgota Românească care presimt că este la fel de valoroasă. Îți mulțumim pentru interviu și suntem curioși să vedem cu ce altceva va veni nou Liliana Corobcă și, de ce nu, poate că vom avea parte de o o carte scrisă într-o altă limbă.

 

 

 

Travaliu creativ

Beauty CaroLUSH

Picture 889

O mică fetiță pe nume Carolina, se naște în Orhei, apoi pleacă să studieze Literele la Oradea. Totuși, ceva acolo, în adânc, nu o mulțumește să se joace doar cu literele. Dorința de a transforma în frumos totul din jurul ei, dar și preocuparea pentru sănătate a îndemnat-o la mai multe. A și reușit. Pentru că, nu-i așa, dacă îți dorești ceva nespus de mult – se poate! Carolina Portărescu, povestește-ne despre tine și despre pasiunile tale minunate!

Să încep întâi de toate cu primul lucru cu care ar începe orice femeie cu copii. Sunt mamă a două fetițe minunate. Ele sunt pilonii mei de sprijin, clipele mele de fericire, de liniște și de neliniște; ele sunt izvorul nesecat de putere și de încredere. Dar și izvorul haosului, uneori deloc creativ.

De unde pasiunea pentru creație?

Ca oricărui copil căruia i-a fost lăsat la îndemână totul, de la rochii vechi, mașină de cusut și draperiile bunicii, am avut toată libertatea de a face orice am vrut eu și m-am folosit cu prisosință de această libertate. Am fost un copil fericit și probabil că sămânța tuturor aptitudinilor vine încă de atunci, din copilărie, când mă puteam ascunde în podul bunicii ca să mă joc printre sacii de făină, când puteam să fac avioane din cărțile bunelului sau să fac torbe pentru păstrat ceapa, pe care, apropo, le vindeam.

Cum se îmbină pasiunea cu meseria ta?

Meseria de traducător, deși nu pot să o numesc plictisitoare, nu a fost suficientă pentru mine. Pasiunea pentru creație face casă bună cu ceea ce fac eu acum. Însă, doar două dintre ele sunt și sursă de venit, celelalte își așteaptă rândul. 

Este  vorba despre bijuteriile pe care le produci, propriul tău brand BeautiT Designer Jewelry & Accessories și linia de cosmetice naturiste care îți aparține – Cosmetice Naturiste Carolush Beauty?

Exact.

De ce anume bijuterii create din piese electronice vechi? 

Am răspuns atât de des la această întrebare și parcă tot timpul mai rămâne ceva de adăugat. Sunt o adeptă a reciclării și a non-consumerismului, atât de propriu timpurilor noastre, dar până la urmă nu acesta a fost motivul pentru care am început să folosesc aceste materiale. A fost pură întâmplare (neîntâmplătoare) apărută, cel mai probabil, din lungile mele căutări de a face ceva cu totul ieșit din comun.

De unde ai învățat tehnologia și ce pare cel mai greu sau, din contra, cel mai haios în procesul de muncă?

Tehnica am învățat-o din mers, sau mai bine spus nu îmi erau străine unele instrumente sau tehnici pe care am avut ocazia să le admir încă din copilărie, când bunelul sau unchiul meu își reparau motocicletele. Dar și mai târziu am avut ocazia să îi urmăresc pe fratele și pe tatăl meu care tot timpul meștereau ceva împreună și îi tot rugam să mă implice și pe mine. Haios mi se pare acel moment când descopăr singură vreo funcție sau capacitate nouă a unui instrument. Haios este pentru că atunci mă simt un pionier al tehnicii și o mare descoperitoare, pe când adevărul este că specialiștii sau marea majoritate a bărbaților cunosc deja toate acele lucruri și li se par firești. Cred că mai este timp până să spun și eu că îmi pare firesc să cunosc câte turații poate face un instrument sau altul.

Cum de ai avut curaj să pornești și o linie de cosmetice?

Nu cred că este vorba despre curaj. Totul a pornit din necesitatea mea personală pentru îngrijire naturistă, încă începând cu anul 2000, când mi-am băgat pe față prima cosmetică și care nu m-a înfrumusețat deloc, ba din contra. Am ajuns să o produc și pentru alții, atunci când m-au rugat să o fac. La început mi-a părut foarte dificil. Și este în continuare. Am urmat cursuri specializate în domeniu, dar, acum patru ani, când m-am aventurat în producția de cosmetică artizanală, nici nu știam ce voi face mai departe. Un plan bine pus la punct nu exista. Nici măcar niște estimări ale cheltuielilor și încasărilor nu am făcut. Ulterior, am descoperit, că de un an mergeam pe minus și atunci am fost nevoită să ajustez cantitatea de ingrediente și multe alte detalii legate de profitabilitate până la urmă.

13227762_1019149008174849_1728124036920909251_o

Înțeleg că, totuși, pasiunea pentru cosmetica naturistă a început mai de demult?

Cunoștințe despre cosmetica naturista am început a acumula încă din studenție, chiar din primii ani de facultate. Am și acum mii și mii de foi printate, sortate pe categorii și pe care le reciteam de fiecare dată când aveam nevoie de ceva informații. Chiar aveam și un catalog, cu cuprins ca la o enciclopedie Acum mi se pare foarte amuzant dar acesta a fost lucrul care m-a ajutat mult atunci să capăt cunoștințele necesare.

Cine sunt clientele tale?

Clientele fidele sunt în primul rând persoanele informate despre posibilele daune ale cosmeticii din comerț și despre beneficiile sigure ale produselor naturiste. Sunt și persoanele care, având o problemă de rezolvat, au făcut tranziția bruscă de la cosmeticele cu ingrediente de sinteză la cosmetica naturista. Aici includ persoanele cu acnee, dermatite, alergii, seboree etc. Timp de patru ani am ajuns să am o gama foarte variată de cosmetice, având mai mult produse de îngrijire și tratament decât cosmetică decorativă. Din cea decorativă, în acest moment produc doar ruj.

Care sunt reacțiile consumatorilor autohtoni atunci când aud că produsele sunt făcute de tine personal?

Sunt foarte diferite, de la caz la caz, de la cele mai colorate până la calmul “Și poartă cineva așa ceva?”, referindu-se la bijuterii. Când e vorba despre cosmetică, am deja un public foarte educat și dornic de a încerca minunile naturii pe propria piele. Bineînțeles că sunt și excepții și întrebări indiscrete și rugăminți rupte de realitate dar m-am învățat deja să privesc lucrurile cu calm și să continui să fac totul sârguincios și cu dedicație.

Povestește-ne ceva mai neobișnuit despre ce ți s-a întâmplat legat de experiența ta de antreprenoare sau ca om de creație. Poate despre o provocare?

În Moldova, să fii antreprenor, este deja o mare provocare, mai ales când îndrăznești să ai produse mai deosebite. În primul rând mulți te vor privi cu ochi pătrați, alții te vor ignora, unii îți vor pune bețe în roate. A fost foarte amuzant când am pornit afacerea cu bijuterii. Pentru ca a trebuit să dau explicații chiar și celor care nu trebuiau sa mi le ceara despre ce anume va produce firma și cel mai important – DE CE? De ce sunt din piese electronice? De ce nu din pietre naturale și floricele asamblate pentru că, citez „acum sunt la moda”?

Soțul înțelege pasiunea ta, sau și el întreabă de ce nu pietre, că poate s-ar vinde mai bine?

Soțul este și el un pilon important și fără susținerea, iar uneori și fără de ajutorul lui, cred că avea să fie imposibil să fac unele lucruri. Are o gândire creativă dar în același timp rațională și analitică de aceea apelez în primul rând la el în caz de necesitate. El este cel care îmi hrănește toate pasiunile, mă îndeamnă la aventură sau îmi domolește pasiunile pentru care nu a venit încă timpul. Am uneori perioade de stand by sau un fel de hibernare creativă, din care cel mai des mă scoate prințul meu călare pe vreo idee luminată.

Soțul este și el creativ?

Este, însă e mai mult un generator de idei decât persoana care să se apuce să facă ceva. Tot timpul îmi va sugera ceva, va veni cu noi idei, îmi va găsi cursuri de perfecționare, însă, niciodată nu va face ceva cu mâinile proprii. 

Ce ți-ai dori mult să realizezi, dar încă nu ai avut curajul, căci la el ne raportam, de fapt, atunci când ne vin idei noi?

În general am un curaj foarte bine dozat și aceste doze, am observat că, depind foarte mult de timpul de care dispun sau de riscurile pe care le implică realizarea unei idei. Am o mulțime de idei, gânduri și vise pe care le doresc împlinite peste noapte, la fel ca și marea majoritate a oamenilor, însă… Totul are un preț iar uneori acel preț depășește cu mult ceea ce sunt gata să ofer eu în schimb. Mi-aș dori să pot aduna atâtea cunoștințe de preț în tot ceea ce fac, încât să le pot așterne într-o carte pe care să o folosească toți cei care ar avea nevoie de o descriere profesionistă a unor procese sau tehnici de lucru. Dar, în general, nu îmi aduc aminte să nu fi avut vreodată curajul sa fac ceva nou și aceasta luând în calcul toate posibilele riscuri sau eventuale pierderi. Deși, trebuie să recunosc, că nu este în totalitate meritul meu.

Contează sprijinul celor din jur?

Enorm. Am avut tot timpul sprijinul persoanelor apropiate și a prietenilor. Am primit aprobarea lor, iar aceasta mi-a fost suficient ca să mă aventurez să pornesc două afaceri concomitent.

Așadar – perseverență, talent dar și, neapărat susținere la început de drum, nu?

Te felicit pentru curaj și aștept, curioasă, să văd cu ce altceva nou vei mai veni pe piață, pentru că sunt sigură că surprize frumoase vor mai urma.

Mulțumesc mult. Așa este. Fiți cu ochii pe mine!

DSC_0481bbb2

 

 

Travaliu creativ

Cioburi de viață

34640500_10155295017837032_4509167429699502080_n

Probabil că nu întâmplător ar fi trebuit să se numească inițial ”Cioburi”. Aș fi spus chiar ”Cioburi de viață”, reflectând asupra vieților personajelor. Sumbre, urâte, înecate în alcool sau droguri, sau, exact acolo unde totuși exista o rază vie, un chip tânăr, frumos și la suflet, trebuia să se frângă în plină floare, iar amintirea ei, apoi, să fie lăsată pe o bancă, sub forma unor rochii colorate ale vieții care a fost. Care ar fi putut să fie și, totuși, s-a rupt.

Noua carte a Tatianei surpă, fracturează mai totul. Ani, amintiri, trecutul și viitorul, speranțele și, mai ales, destinele. Până și limba vorbită ale personajelor a fost frântă – rusa înfrântă de moldovenească, apoi moldovenească – de cea română. Până și nou-născuta Tamara – singura șansă de normalitate a acestui roman, singura speranță a corectării unor trecuturi și a unor nedreptăți, devine ea însăși simbolul înfrângerii. Singura viață nouă, un frumos rod al dragostei (și aceea până la urmă aparentă), se naște frântă din fașă. Cu mâna ruptă, din cauza bolii oaselor de sticlă.

Fragilitatea vieților, incertitudinea, am resimțit-o în fiecare rând, aidoma sticlei gata oricând să se facă țăndări. De la schimbările politice, sociale, tranzițiile culturale și lingvistice, care conturau nebuloasa acelor vremuri până la instabilitatea atmosferei de la internat și situația precară din noua casă – totul este confuz. De la decizia de a învăța într-o limbă care peste noapte devine complicată și greu de adaptat, până la dualitatea sentimentelor legate de Tamara Pavlovna, totul este incert. De la devalorizarea banilor munciți o viață și transformarea acestora în cupoane până la slăbiciunea soțului, care se eschivează de la creșterea propriului copil bolnav – totul degradează. Până și multele semne de întrebare legate de foștii părinți contestă, deseori, utilitatea și rostul propriei veniri pe lume: ”Acasă am ajuns cu un trandafir alb și unul roșu. Mărțișor. O cană cu lapte și una cu sânge. Cheltuisem mai mult de o sută de ruble pe străini. Tot ce furasem de la ea în opt ani pierdusem în câteva minute. Voiam la Maricica, la Olea (personaje care au murit în carte). Voiam să veniți și să mă luați cu voi la capătul lumii. Cu florile acelea în brațe, mă simțeam ca un om care întârzie la propria înmormântare!” Sau ” Cum ar fi fost viața mea dacă m-ar fi crescut o altă femeie? Bella Isaakovna, Ekaterina, sau cineva ca Raia. M-aș fi considerat evreică, aș fi ales mai bine în dragoste, i-aș fi urât pe ruși așa cum merită: pentru toate? Cât din mine este alegere și cât sânge? Atunci când mă gândesc la voi, car în mine două valize cu oase și slăbiciuni. Răceala, ochii, degetele subțiri – pun asta pe seama ta, mamă. Nepăsarea, gustul pentru băutură, frica de câini – frica în genere – ți le las ție, tată. Pe tine te desenez mereu mai urât și mai rău ca pe ea. Așa cum merită să fie ținut minte un bărbat care nu-și oprește femeia din a-și arunca copilul în râpă”. ”Inima mi-e cioburi, mamă. Sângele mi-e apă, tată. Orfană o dată, orfană o viață, asta nu ați știut voi”.

Iar despre dragoste, mai are rost să vorbim? ”Cu ea, mai bine să nu te încurci… Nu merită ea atâta vorbă, cât rău a făcut pe lume… O ucigașă, asta e dragostea. Căci omul care nu iubește, ce face? Trăiește, lucrează, e om – omul care nu iubește. Își caută liniștit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubește – omul – cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi…”

”Grădina de sticlă” se citește greu. Taie și mai adânc și stilul inconfundabil al autoarei de a tranșa prin cuvinte. De a toca mărunt realități, imagini, simțuri și sorți. Totul. E greu, mai ales pentru cei care am simțit pe pielea noastră acele vremuri, ale sărăciei și confuziei, ale anarhiei, spaimei și ale fărădelegerilor. Care am avut mereu de suferit de pe urma inferiorității etnice într-un Chișinău rusificat și aburit de disperare și alcool. În schimb, plin de puncte de colectare ale sticlelor goale pe la toate colțurile: de lapte – mari, de chefir – medii și de smântână – cele mai mici și ma ieftine. Care îți erau returnate dacă erau ciobite la gură.

Pentru ceilalți poate părea doar o poveste dramatizată intenționat pentru a impresiona. Ar fi fost frumos dacă era așa. Dar, din păcate, nu este…

Travaliu creativ

Cei frumoși și cei buni

34485650_10216522494273630_2575846360204967936_n-1.jpg

Cartea lui Cristian Fulaș vorbește, într-un fel aparte, caracteristic autorului, despre unele realități banale, probleme cotidiene sau unele frământări existențiale ale personajelor, fie Giovanni, fie Pavel, sau ale personajului surd din ”Liniștea”, care pe parcursul a 28 de pagini își înșiruie durerea într-o singură frază fără sfârșit, fără final de propoziții, ca pe un lung oftat: ”lumea mea în care totul e vedere și atingere, nimic altceva, lumea asta ciuntă și nebună, în care nu am vrut să intru, în care am fost târâtă atunci…” și atunci ”pune țigările pe noptieră, gata mă culc, poate îi visez pe toți și eu, acolo, în vise, aud tot”.

Fie, este descrisă frica personajului, care compune scrisori pe care așa și nu le trimite prietenului sau. Autorul scoate la suprafață acel travaliu al omului care scrie, dar care o face, de fapt pentru el însuși. Care nu are curaj să iasă la lumină pentru că ”ar putea fi o contribuție la destinul literelor, dar ar frânge destinul meu”. Care își ține manuscrisele în sertar, pentru că ”cred prea mult în ideea de stil și în minunatul ei corolar, anume gratuitatea operei literare, ca să devin și eu un biet comentator al timpurilor pe care le trăiesc”. Același personaj care își justifică singurătatea, ca pe un rol asumat, dorit și realizat, considerând-o ca pe o stare de bine greu cuantificabilă și care este, de fapt, mai degrabă o lovitură publicitară și un efect scenic al literaturii care ne vorbește de secole despre nenorocirea celui singur. Iar singurătatea aceasta ”nu e nimic mai mult decât alegerea celui care nu înțelege lucrurile simple și palpabile, a celui care nu salută vecinii și nu participă la sărbători, a celui care, departe de fi mort din punct de vedere social, a ales să ignore societatea și să o trateze ca pe o ultima dintre necesități”.

Autorul descrie unele decizii asumate ale unor situații diferite, oferind lucrurile și din perspectiva celuilalt, ale acțiunilor sale justificate, ale punctului său de vedere.

Pentru că, nu-i așa, că înclinăm să vedem doar ceea ce vrem în anumite situații. De fapt, să observăm doar ce dorim noi să se lase observat și să evităm să ascultăm și celălalt punct de vedere. Or, cartea ”Cei frumoși și cei buni” a lui Cristian Fulaș oferă și cealaltă perspectivă. Depinde de noi cât de mult dorim să o înțelegem.

Travaliu creativ

Un soare aproape fericit

Am numit-o Om-soare pentru căldura pe care o emană, pentru versurile care pansează și pentru sinceritatea asumată. Am aflat apoi că avem prieteni comuni și că, ironia sorții, de fapt ne-a unit dragostea pentru vers. Sau cum zicea însăși Carmen – ne-a născut aceeași mamă – poezia. Versurile ei pansează suflete, iar menirea ei de a pune pansamente atunci când doare vine și prin meseria ei de asistent medical. Vede moartea de mai multe ori pe zi. Simte durerea celor suferinzi. Transmite emoțiile așa, cum numai ea știe – Carmen Secere, noua voce a poeziei românești.

31947768_1741444229282911_1293733145572540416_n

De când s-a născut în același corp un alt suflet, cel de poet și cât a durat travaliul?

În același trup au locuit dintotdeauna poezia și restul. Mă știu doar scriind. Public scriu de aproximativ un an de zile, deci, vorbind despre lumină, travaliul a fost lung și fără anestezie.

Povestind într-o seara cu tine, despre cei cu suflete sensibile, cei pe care sensibilitatea îi face mai vulnerabili, am ajuns de comun acord la adevărul că formatul sensibil nu poate fi ”up-grad-at”. Și, atunci, te întreb, care ar fi primul ajutor acordat celor suferinzi de ”inima rea?”

Niciun om nu este în totalitate rău, așa cum niciun om nu este în totalitate bun. Cred în emoție. Știi ce tratament este administrat pe ureche, în caz de urgență? Cuvintele care mângâie.

De ce doare, atunci când încă mai doare?

Doare pentru că suntem durere. Pușkin spunea că „durerea este soarta celor vii.”

Cine ți-a citit prima dată din Pușkin?

Tatăl meu. El a fost omul care m-a învățat cititul din spatele cuvintelor. Îi plăcea literatură rusă, iar eu am ajuns să iubesc descrierile. Lui îi datorez cerul meu liric. Zâmbești, tată, așa-i? 🙂

Așadar, să înțeleg că ești fata tatei?

Care fată nu este fata tatei?

Poate cea care nu a avut norocul nostru?

Când ai simțit că vrei să demisionezi de pe acest pământ? Citez:

zilnic prinşi între două inele
executăm un salt echer înainte
fără întoarcere
o rutină devenită regulă esenţială
pentru supravieţuire

nimeni nu îşi lipeşte urechea
de centrul pământului
să respire bătăile tuturor inimilor

în pauzele publicitare
intrăm fraudulos pe uşa din spate
în filmul vieţii altora
ocupăm ostentativ locurile primului rând
şi ţinem lecţii de moralitate
spărgând seminţe a lehamite

suntem combinaţia
care dăunează grav sănătăţii
iertaţi-mă
eu cobor la prima…

Revolta pe care o exprim în texte vine din faptul că ne-am îndepărtat de lucrurile simple, complicându-ne inutil existența. Suntem indiferenți, ne grăbim și culmea, ne prefacem atât de bine că ne pasă. Din această cauză, aș vrea să cobor la prima.

Apropo, la ecografie se văd cicatricile sufletului?

Doar cu ochii închiși.

Dacă nu le aveai atât de adânci, cicatricile, crezi ca ai fi fost la fel de frumoasă?

Am învățat să mor de câteva ori, așa cum învăț să trăiesc în fiecare zi. Și nicicând n-am fost mai frumoasă ca-n învierile mele interzise.

Cum bate inima unui viu mort?

Îi lipsește a doua bătaie a inimii. Incomplet este o stare pe care nimeni nu și-o asumă.

Dacă auzul este ultimul simț care se stinge în procesul morții, ce ai fi vrut sa auzi ultima?

Mama.

De ce ne cărăm pietrele după noi, o viață întreagă?

Pentru că în ele ne sunt poveștile, din ele ne compunem și ne recompunem. Încearcă să le arunci și vei vedea cât de goală te găsești. Sau nu te mai găsești.

Ce usucă cel mai mult sentimentele unui om?

Neiubirea. Nu lăsa o floare fără apă, dar nici nu trece pe lângă ea fără să-i simți parfumul. A primi și a dărui, în egală măsură. Acesta este, după umila mea părere, echilibrul vital.

Unde nu se poate ierta?

Cel mai greu se iartă în fața oglinzii. Pacea cu tine înseamnă vindecare și când te obișnuiești cu boala, îți ferești privirea. Dar se iartă. Peste tot se poate ierta.

În ce anotimp vei șterge cu creionul ”aproape” de pe coperta primei tale cărți de versuri ”Aproape fericiți”?

Întotdeauna am încurcat anotimpurile și dacă ninge, nu înseamnă că neapărat e iarnă. „Aproape” mi se pare fericirea absolută. Și e fără anotimp.

30652268_1808864115836701_408131401901146112_n

Aici te las să îți plasezi tu însăți o întrebare pe care nimănui nu i-a dat, încă, în cap să te întrebe. Dar aștept și răspunsul.

De ce iubesc elefanții? Pentru că devin roz când îmbătrânesc. 🙂

Da? Pe asta nu o știam…Fain! Și, atunci, cum devin oamenii care îmbătrânesc?

Frumoși. În sfârșit, frumoși.

Primele 200 de bucăți de ”Aproape fericiți” s-au dus ca pâinea caldă. Ce urmează?

Nu-mi fac planuri. M-am obișnuit să fiu luată prin surprindere. Mă agăț de visuri. Ăsta e mersul meu. Să vină alt mâine și mai vedem. Până atunci, hai să dansăm!

Mulțumesc mult, dragă Carmen. Atunci, dans să fie!

34015797_1696702837043660_3499329328880025600_n

Travaliu creativ

Mon petit soleil

27781609_10214674928282852_1376959712_n

Irina Volutza Gorbatenko, ți-am descoperit creațiile vestimentare pe pagina de facebook ”Mon petit soleil”. Mi-a atras atenția atât sigla cu denumirea ei caldă cât și creațiile tale deosebite și rafinate. Povestește-ne un pic despre tine și despre pasiunea ta pentru design vestimentar.

În primul rând consider că amprenta în tot ceea ce fac și-a pus-o copilăria mea fericită! Eram un copil jucăuș și foarte visător, aveam de toate: jucării, prieteni, spații de explorat în jurul blocurilor, multe căsuțe din carton de construit și păpuși de îmbrăcat. Pe când aveam 5 ani, mama, a remarcat cât de bine decupam diverse aplicații din hârtie. Acest moment s-a întipărit în mintea mea ca o bucățica de film cu toate detaliile chiar. Mama, de fapt a fost primul meu profesor, cochetă cu croitoria. Mă simțeam răsfățată să-i port creațiile cusute sau împletite, cu mult drag, pentru mine. Încă din copilărie, viața, mi-a adus în cale oameni ce aveau tangență cu acest domeniu al designului vestimentar, oameni care m-au inspirat, care m-au atins cu ceva și acel ceva a început să încolțească în mintea mea de copil.

Și ți-ai stabilit încă de atunci obiectivul de a deveni designer?

Nu tocmai. Adolescența, deloc ușoara, a venit într-o perioadă grea pe care o traversau toți atunci. Anii nouăzeci. Familia mea, trecea prin momente dificile, iar eu, nicidecum nu am fost o domnișoară răsfățată care își schimbă ținutele de 2-3 ori pe zi. Cu toate că știam ce-mi place și unde aș vrea să ajung, nu am avut curajul să-mi urmez visul și am decis să dau admiterea la un liceu cu profil real, să mă orientez spre economie și informatică.

Vorbim despre acea frica de a-ți urma un vis, întâlnit deseori în anii adolescenței? Și cum ai făcut față unui liceu cu profil real?

Primul an de liceu a fost unul crucial pentru mine, anul în care am prins încredere în propriile forțe dar mai ales, pentru că am realizat că am luat-o în direcția greșită. Conflictele financiare din familie m-au făcut să renunț la liceu și să mă orientez cât mai repede spre o nișă care să-mi permită să obțin o profesie,  și venituri proprii, să-mi permită pe viitor să mă întrețin la facultate. Astfel, făcând legătură dintre toate nevoile, dorințele și visele mele, mi-am urmat intuiția și am dat admitere la colegiu de tehnologie, specializare Design Vestimentar din Chișinău. De aici pe mână mea au intrat adevăratele cliente. Aici am avut ocazia să ciopârțesc tot stocul de materiale de la bunica, care m-a și certat dar, a fost și cea care mi-a oferit încredere și sprijin și mi-a cumpărat primele mașini: de cusut și de surfilat. Bunica mi-a dat aripi să zbor… să zbor spre visele mele.

Așadar, totuși, ai avut nevoie de cineva care să te sprijine și în cazul tău aceasta a fost bunica. Ai fost o norocoasă, zic eu!

Așa este, de aici încolo s-au întâmplat multe minuni, multe drumuri s-au arătat, multe uși s-au deschis. Și totuși, să absolvești o facultate în București (am dat admiterea ulterior la București) cu o bursă de 30 Euro pe luna, n-a fost deloc ușor, în condițiile în care, eu, nu aveam nici o școală de arte, nici meditații făcute, nimic, și trebuia efectiv să fur cunoștințe de la cei din jurul meu. Sincer, cred că am visat exact la această facultate în cele mai adânci vise ale mele.

Vezi, totuși nu trebuie să renunțăm la vise niciodată. După facultate ți-a fost ușor să găsești de lucru în domeniu?

Imediat după absolvire am lucrat ca și angajata unor branduri locale. Între timp am devenit și mămica, de aici am început colaborări cu câteva magazine, unde îmi vindeam creațiile proprii, din proiectul IVA pret-a-porter.

Când în familia noastră a venit și cel de-al doilea copil, prioritatea de a fi mamă și soție, de a avea o familie unită, frumoasă și activă mi-a ocupat foarte mult loc din timpul personal, însă pentru mine a devenit prioritar, pentru că din generațiile mele și din exemplele din viață de zi cu zi am învățat că a avea o familie unită și armonioasă, nu e un lucru ușor.

Și atunci ți-a răsărit ideea creării unui brand propriu?

Așa este. Cum doar copii pot aduce în viețile noastre atâta iubire și fericire – așa și ’’Mon petit soleil’’ și-a propus să aducă o rază de lumină și de bucurie în viată fiecărui copil, în fiecare familie.

Dar de unde vine certitudinea necesității pe piață a unui brand de hăinuțe de copii, în serie limitată?

Fenomenul Crafy ia amploare pe zi ce trece, apar numeroase platforme pentru creatorii de design autentic, numărul târgurilor se mărește in fiecare an, iar asta ne dă de înțeles că lumea caută și cumpără creație, sau cel puțin dacă nu cumpără măcar apreciază și caută să simtă energia creativitații.

Cine sunt clientele tale?

Clientele mele sunt mămicile iubitoare de frumos, de calitate, de originalitate, simplitate și naturalețe. Sunt persoanele care caută să aducă în dar, unui copil, o hăinuță deosebită, unică, sau să bucure o familie cu un set de șorțuri colorate, personalizate. Nu toți părinții sunt fanii hăinuțelor mass-market, unii caută unicitatea și excepționalul, alții sunt fanii handmade-ului. Și bineînțeles că primii clienți au fost prietenii, care erau în căutare de cadouri pentru copii prietenilor lor și își doreau ceva deosebit, frumos, creativ și calitativ.

Cine se ocupă de promovarea creațiilor tale, sau consideri că o pagină de facebook este suficientă?

Promovarea și vânzarea este esențială în viața creatorilor de orice produs, dar nu este un procedeu tocmai ușor. Creatorii, în general, sunt buni la creat și nicidecum la vândut. Internetul, în acest caz, ne este de mare ajutor, dar și aici avem multe de învățat. Cea mai  bună promovare o fac totuși, clienții care rămân mulțumiți de produsele noastre și ne recomandă mai departe. Aceștia ne pot găsi prin platforma http://www.crafty.ro/monpetitsoleil sau prin blog-ul nostru https://monpetitsoleilsite.wordpress.com, cât și pe facebook – https://www.facebook.com/monpetitsoleil. De acolo pot afla ultimile noutăți, despre reduceri, oferte sau să câștige unul dintre produsele noastre. participând diverse concursuri.

De ce anume hăinuțe pentru fetițe?

Pentru că pentru ele simt că trebuie să creez. Ele sunt ca o muză, este înscris în codul lor genetic să-și iubească ținutele, să se bucure de ele și să primească aprecieri și laude. Pentru că așa cum se bucură o fetiță de o hăinuță deosebită, nu se mai bucură nimeni, de fapt băieții, dar când primesc un Lego. Mi-ar plăcea să fac și hăinuțe de băieți și de mămici, însă vreau să mă stabilesc pe o nișă, cel puțin în acest moment, și să o dezvolt, iar pe viitor vom vedea.

De când ți-a venit ideea cu pelerinele de alăptare ?

De când a apărut al doilea copil, și petreceam destul de mult timp afară, la spații de joacă. Sincer, pentru mine a fost de mare ajutor, afară în spații deschise, și în călătorii, în avion sau când vizitam diverse orașe, monumente istorice, cu copilul într-un marsupiu, la diverse evenimente: nunți, botezuri, ieșiri la restaurante, când copilul era mereu cu mine pentru că alăptam exclusiv la sân. Când alergăm prin oraș după materiale, cu copilul după mine, alăptam, oriunde găseam o bancă și oricând era nevoie. Mie mi-a oferit un confort psihic, și copilul se simțea și mânca bine. Au folosit-o și multe prietene și au rămas mulțumite. Cred că este unul dintre acele obiecte utile care sunt chiar de ajutor unei mămici active.

Am remarcat în ultimul timp și o gamă de șorțulețe de bucătărie pentru copii. Ai dori prin aceasta să încurajezi implicare copiilor în bucătăriile mamelor?

Îmi plac pozele realizate în bucătărie. În general, bucătăria mi se pare cel mai călduros loc din casă, e locul care unește, locul unde trăiește focul, locul unde soția gătește cu dragoste pentru familie sau prieteni, locul unde copiii roiesc în jurul mamei când această pregătește deserturi sau ceva delicios. Probabil acesta a fost motivul pentru care m-am decis să creez modele de șorțulețe pentru întreaga familie. Le simt a fi acel liant care transformă o simplă rutină, în ceva mai deosebit, ceva ce v-a rămâne întipărit în mintea copiilor și a părințiolor pe viață. Însă ideea e la început și urmează să o dezvolt.

De ce crezi că în lumea hainelor multe și ieftine, mai persistă necesitatea cusutului la comanda?

De ce în era televiziunii și a filmului oamenii mai merg la teatru, concerte de muzică, mai citesc cărți? Pentru că omul care coase este un artist, un creator. Pentru că a ști să cosi o haină care să stea impecabil pe corp, și să știi să transmiți o emoție prin acea haină, este o artă. Este ca profesorul care transmite cunoștințe, ca doctorul care te vindecă, ca muzicantul care te încânta cu vocea sa. Ce fac ei, de fapt? Transmit darul, energia creatoare cu care au fost înzestrați. Iar celălalt primește și se simte împlinit.

Îți mulțumim mult Irina și îți dorim creativitate și vânzări!

Mulțumesc mult!