Travaliu creativ

Beauty CaroLUSH

Picture 889

O mică fetiță pe nume Carolina, se naște în Orhei, apoi pleacă să studieze Literele la Oradea. Totuși, ceva acolo, în adânc, nu o mulțumește să se joace doar cu literele. Dorința de a transforma în frumos totul din jurul ei, dar și preocuparea pentru sănătate a îndemnat-o la mai multe. A și reușit. Pentru că, nu-i așa, dacă îți dorești ceva nespus de mult – se poate! Carolina Portărescu, povestește-ne despre tine și despre pasiunile tale minunate!

Să încep întâi de toate cu primul lucru cu care ar începe orice femeie cu copii. Sunt mamă a două fetițe minunate. Ele sunt pilonii mei de sprijin, clipele mele de fericire, de liniște și de neliniște; ele sunt izvorul nesecat de putere și de încredere. Dar și izvorul haosului, uneori deloc creativ.

De unde pasiunea pentru creație?

Ca oricărui copil căruia i-a fost lăsat la îndemână totul, de la rochii vechi, mașină de cusut și draperiile bunicii, am avut toată libertatea de a face orice am vrut eu și m-am folosit cu prisosință de această libertate. Am fost un copil fericit și probabil că sămânța tuturor aptitudinilor vine încă de atunci, din copilărie, când mă puteam ascunde în podul bunicii ca să mă joc printre sacii de făină, când puteam să fac avioane din cărțile bunelului sau să fac torbe pentru păstrat ceapa, pe care, apropo, le vindeam.

Cum se îmbină pasiunea cu meseria ta?

Meseria de traducător, deși nu pot să o numesc plictisitoare, nu a fost suficientă pentru mine. Pasiunea pentru creație face casă bună cu ceea ce fac eu acum. Însă, doar două dintre ele sunt și sursă de venit, celelalte își așteaptă rândul. 

Este  vorba despre bijuteriile pe care le produci, propriul tău brand BeautiT Designer Jewelry & Accessories și linia de cosmetice naturiste care îți aparține – Cosmetice Naturiste Carolush Beauty?

Exact.

De ce anume bijuterii create din piese electronice vechi? 

Am răspuns atât de des la această întrebare și parcă tot timpul mai rămâne ceva de adăugat. Sunt o adeptă a reciclării și a non-consumerismului, atât de propriu timpurilor noastre, dar până la urmă nu acesta a fost motivul pentru care am început să folosesc aceste materiale. A fost pură întâmplare (neîntâmplătoare) apărută, cel mai probabil, din lungile mele căutări de a face ceva cu totul ieșit din comun.

De unde ai învățat tehnologia și ce pare cel mai greu sau, din contra, cel mai haios în procesul de muncă?

Tehnica am învățat-o din mers, sau mai bine spus nu îmi erau străine unele instrumente sau tehnici pe care am avut ocazia să le admir încă din copilărie, când bunelul sau unchiul meu își reparau motocicletele. Dar și mai târziu am avut ocazia să îi urmăresc pe fratele și pe tatăl meu care tot timpul meștereau ceva împreună și îi tot rugam să mă implice și pe mine. Haios mi se pare acel moment când descopăr singură vreo funcție sau capacitate nouă a unui instrument. Haios este pentru că atunci mă simt un pionier al tehnicii și o mare descoperitoare, pe când adevărul este că specialiștii sau marea majoritate a bărbaților cunosc deja toate acele lucruri și li se par firești. Cred că mai este timp până să spun și eu că îmi pare firesc să cunosc câte turații poate face un instrument sau altul.

Cum de ai avut curaj să pornești și o linie de cosmetice?

Nu cred că este vorba despre curaj. Totul a pornit din necesitatea mea personală pentru îngrijire naturistă, încă începând cu anul 2000, când mi-am băgat pe față prima cosmetică și care nu m-a înfrumusețat deloc, ba din contra. Am ajuns să o produc și pentru alții, atunci când m-au rugat să o fac. La început mi-a părut foarte dificil. Și este în continuare. Am urmat cursuri specializate în domeniu, dar, acum patru ani, când m-am aventurat în producția de cosmetică artizanală, nici nu știam ce voi face mai departe. Un plan bine pus la punct nu exista. Nici măcar niște estimări ale cheltuielilor și încasărilor nu am făcut. Ulterior, am descoperit, că de un an mergeam pe minus și atunci am fost nevoită să ajustez cantitatea de ingrediente și multe alte detalii legate de profitabilitate până la urmă.

13227762_1019149008174849_1728124036920909251_o

Înțeleg că, totuși, pasiunea pentru cosmetica naturistă a început mai de demult?

Cunoștințe despre cosmetica naturista am început a acumula încă din studenție, chiar din primii ani de facultate. Am și acum mii și mii de foi printate, sortate pe categorii și pe care le reciteam de fiecare dată când aveam nevoie de ceva informații. Chiar aveam și un catalog, cu cuprins ca la o enciclopedie Acum mi se pare foarte amuzant dar acesta a fost lucrul care m-a ajutat mult atunci să capăt cunoștințele necesare.

Cine sunt clientele tale?

Clientele fidele sunt în primul rând persoanele informate despre posibilele daune ale cosmeticii din comerț și despre beneficiile sigure ale produselor naturiste. Sunt și persoanele care, având o problemă de rezolvat, au făcut tranziția bruscă de la cosmeticele cu ingrediente de sinteză la cosmetica naturista. Aici includ persoanele cu acnee, dermatite, alergii, seboree etc. Timp de patru ani am ajuns să am o gama foarte variată de cosmetice, având mai mult produse de îngrijire și tratament decât cosmetică decorativă. Din cea decorativă, în acest moment produc doar ruj.

Care sunt reacțiile consumatorilor autohtoni atunci când aud că produsele sunt făcute de tine personal?

Sunt foarte diferite, de la caz la caz, de la cele mai colorate până la calmul “Și poartă cineva așa ceva?”, referindu-se la bijuterii. Când e vorba despre cosmetică, am deja un public foarte educat și dornic de a încerca minunile naturii pe propria piele. Bineînțeles că sunt și excepții și întrebări indiscrete și rugăminți rupte de realitate dar m-am învățat deja să privesc lucrurile cu calm și să continui să fac totul sârguincios și cu dedicație.

Povestește-ne ceva mai neobișnuit despre ce ți s-a întâmplat legat de experiența ta de antreprenoare sau ca om de creație. Poate despre o provocare?

În Moldova, să fii antreprenor, este deja o mare provocare, mai ales când îndrăznești să ai produse mai deosebite. În primul rând mulți te vor privi cu ochi pătrați, alții te vor ignora, unii îți vor pune bețe în roate. A fost foarte amuzant când am pornit afacerea cu bijuterii. Pentru ca a trebuit să dau explicații chiar și celor care nu trebuiau sa mi le ceara despre ce anume va produce firma și cel mai important – DE CE? De ce sunt din piese electronice? De ce nu din pietre naturale și floricele asamblate pentru că, citez „acum sunt la moda”?

Soțul înțelege pasiunea ta, sau și el întreabă de ce nu pietre, că poate s-ar vinde mai bine?

Soțul este și el un pilon important și fără susținerea, iar uneori și fără de ajutorul lui, cred că avea să fie imposibil să fac unele lucruri. Are o gândire creativă dar în același timp rațională și analitică de aceea apelez în primul rând la el în caz de necesitate. El este cel care îmi hrănește toate pasiunile, mă îndeamnă la aventură sau îmi domolește pasiunile pentru care nu a venit încă timpul. Am uneori perioade de stand by sau un fel de hibernare creativă, din care cel mai des mă scoate prințul meu călare pe vreo idee luminată.

Soțul este și el creativ?

Este, însă e mai mult un generator de idei decât persoana care să se apuce să facă ceva. Tot timpul îmi va sugera ceva, va veni cu noi idei, îmi va găsi cursuri de perfecționare, însă, niciodată nu va face ceva cu mâinile proprii. 

Ce ți-ai dori mult să realizezi, dar încă nu ai avut curajul, căci la el ne raportam, de fapt, atunci când ne vin idei noi?

În general am un curaj foarte bine dozat și aceste doze, am observat că, depind foarte mult de timpul de care dispun sau de riscurile pe care le implică realizarea unei idei. Am o mulțime de idei, gânduri și vise pe care le doresc împlinite peste noapte, la fel ca și marea majoritate a oamenilor, însă… Totul are un preț iar uneori acel preț depășește cu mult ceea ce sunt gata să ofer eu în schimb. Mi-aș dori să pot aduna atâtea cunoștințe de preț în tot ceea ce fac, încât să le pot așterne într-o carte pe care să o folosească toți cei care ar avea nevoie de o descriere profesionistă a unor procese sau tehnici de lucru. Dar, în general, nu îmi aduc aminte să nu fi avut vreodată curajul sa fac ceva nou și aceasta luând în calcul toate posibilele riscuri sau eventuale pierderi. Deși, trebuie să recunosc, că nu este în totalitate meritul meu.

Contează sprijinul celor din jur?

Enorm. Am avut tot timpul sprijinul persoanelor apropiate și a prietenilor. Am primit aprobarea lor, iar aceasta mi-a fost suficient ca să mă aventurez să pornesc două afaceri concomitent.

Așadar – perseverență, talent dar și, neapărat susținere la început de drum, nu?

Te felicit pentru curaj și aștept, curioasă, să văd cu ce altceva nou vei mai veni pe piață, pentru că sunt sigură că surprize frumoase vor mai urma.

Mulțumesc mult. Așa este. Fiți cu ochii pe mine!

DSC_0481bbb2

 

 

Travaliu creativ

Cioburi de viață

34640500_10155295017837032_4509167429699502080_n

Probabil că nu întâmplător ar fi trebuit să se numească inițial ”Cioburi”. Aș fi spus chiar ”Cioburi de viață”, reflectând asupra vieților personajelor. Sumbre, urâte, înecate în alcool sau droguri, sau, exact acolo unde totuși exista o rază vie, un chip tânăr, frumos și la suflet, trebuia să se frângă în plină floare, iar amintirea ei, apoi, să fie lăsată pe o bancă, sub forma unor rochii colorate ale vieții care a fost. Care ar fi putut să fie și, totuși, s-a rupt.

Noua carte a Tatianei surpă, fracturează mai totul. Ani, amintiri, trecutul și viitorul, speranțele și, mai ales, destinele. Până și limba vorbită ale personajelor a fost frântă – rusa înfrântă de moldovenească, apoi moldovenească – de cea română. Până și nou-născuta Tamara – singura șansă de normalitate a acestui roman, singura speranță a corectării unor trecuturi și a unor nedreptăți, devine ea însăși simbolul înfrângerii. Singura viață nouă, un frumos rod al dragostei (și aceea până la urmă aparentă), se naște frântă din fașă. Cu mâna ruptă, din cauza bolii oaselor de sticlă.

Fragilitatea vieților, incertitudinea, am resimțit-o în fiecare rând, aidoma sticlei gata oricând să se facă țăndări. De la schimbările politice, sociale, tranzițiile culturale și lingvistice, care conturau nebuloasa acelor vremuri până la instabilitatea atmosferei de la internat și situația precară din noua casă – totul este confuz. De la decizia de a învăța într-o limbă care peste noapte devine complicată și greu de adaptat, până la dualitatea sentimentelor legate de Tamara Pavlovna, totul este incert. De la devalorizarea banilor munciți o viață și transformarea acestora în cupoane până la slăbiciunea soțului, care se eschivează de la creșterea propriului copil bolnav – totul degradează. Până și multele semne de întrebare legate de foștii părinți contestă, deseori, utilitatea și rostul propriei veniri pe lume: ”Acasă am ajuns cu un trandafir alb și unul roșu. Mărțișor. O cană cu lapte și una cu sânge. Cheltuisem mai mult de o sută de ruble pe străini. Tot ce furasem de la ea în opt ani pierdusem în câteva minute. Voiam la Maricica, la Olea (personaje care au murit în carte). Voiam să veniți și să mă luați cu voi la capătul lumii. Cu florile acelea în brațe, mă simțeam ca un om care întârzie la propria înmormântare!” Sau ” Cum ar fi fost viața mea dacă m-ar fi crescut o altă femeie? Bella Isaakovna, Ekaterina, sau cineva ca Raia. M-aș fi considerat evreică, aș fi ales mai bine în dragoste, i-aș fi urât pe ruși așa cum merită: pentru toate? Cât din mine este alegere și cât sânge? Atunci când mă gândesc la voi, car în mine două valize cu oase și slăbiciuni. Răceala, ochii, degetele subțiri – pun asta pe seama ta, mamă. Nepăsarea, gustul pentru băutură, frica de câini – frica în genere – ți le las ție, tată. Pe tine te desenez mereu mai urât și mai rău ca pe ea. Așa cum merită să fie ținut minte un bărbat care nu-și oprește femeia din a-și arunca copilul în râpă”. ”Inima mi-e cioburi, mamă. Sângele mi-e apă, tată. Orfană o dată, orfană o viață, asta nu ați știut voi”.

Iar despre dragoste, mai are rost să vorbim? ”Cu ea, mai bine să nu te încurci… Nu merită ea atâta vorbă, cât rău a făcut pe lume… O ucigașă, asta e dragostea. Căci omul care nu iubește, ce face? Trăiește, lucrează, e om – omul care nu iubește. Își caută liniștit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubește – omul – cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi…”

”Grădina de sticlă” se citește greu. Taie și mai adânc și stilul inconfundabil al autoarei de a tranșa prin cuvinte. De a toca mărunt realități, imagini, simțuri și sorți. Totul. E greu, mai ales pentru cei care am simțit pe pielea noastră acele vremuri, ale sărăciei și confuziei, ale anarhiei, spaimei și ale fărădelegerilor. Care am avut mereu de suferit de pe urma inferiorității etnice într-un Chișinău rusificat și aburit de disperare și alcool. În schimb, plin de puncte de colectare ale sticlelor goale pe la toate colțurile: de lapte – mari, de chefir – medii și de smântână – cele mai mici și ma ieftine. Care îți erau returnate dacă erau ciobite la gură.

Pentru ceilalți poate părea doar o poveste dramatizată intenționat pentru a impresiona. Ar fi fost frumos dacă era așa. Dar, din păcate, nu este…

Travaliu creativ

Cei frumoși și cei buni

34485650_10216522494273630_2575846360204967936_n-1.jpg

Cartea lui Cristian Fulaș vorbește, într-un fel aparte, caracteristic autorului, despre unele realități banale, probleme cotidiene sau unele frământări existențiale ale personajelor, fie Giovanni, fie Pavel, sau ale personajului surd din ”Liniștea”, care pe parcursul a 28 de pagini își înșiruie durerea într-o singură frază fără sfârșit, fără final de propoziții, ca pe un lung oftat: ”lumea mea în care totul e vedere și atingere, nimic altceva, lumea asta ciuntă și nebună, în care nu am vrut să intru, în care am fost târâtă atunci…” și atunci ”pune țigările pe noptieră, gata mă culc, poate îi visez pe toți și eu, acolo, în vise, aud tot”.

Fie, este descrisă frica personajului, care compune scrisori pe care așa și nu le trimite prietenului sau. Autorul scoate la suprafață acel travaliu al omului care scrie, dar care o face, de fapt pentru el însuși. Care nu are curaj să iasă la lumină pentru că ”ar putea fi o contribuție la destinul literelor, dar ar frânge destinul meu”. Care își ține manuscrisele în sertar, pentru că ”cred prea mult în ideea de stil și în minunatul ei corolar, anume gratuitatea operei literare, ca să devin și eu un biet comentator al timpurilor pe care le trăiesc”. Același personaj care își justifică singurătatea, ca pe un rol asumat, dorit și realizat, considerând-o ca pe o stare de bine greu cuantificabilă și care este, de fapt, mai degrabă o lovitură publicitară și un efect scenic al literaturii care ne vorbește de secole despre nenorocirea celui singur. Iar singurătatea aceasta ”nu e nimic mai mult decât alegerea celui care nu înțelege lucrurile simple și palpabile, a celui care nu salută vecinii și nu participă la sărbători, a celui care, departe de fi mort din punct de vedere social, a ales să ignore societatea și să o trateze ca pe o ultima dintre necesități”.

Autorul descrie unele decizii asumate ale unor situații diferite, oferind lucrurile și din perspectiva celuilalt, ale acțiunilor sale justificate, ale punctului său de vedere.

Pentru că, nu-i așa, că înclinăm să vedem doar ceea ce vrem în anumite situații. De fapt, să observăm doar ce dorim noi să se lase observat și să evităm să ascultăm și celălalt punct de vedere. Or, cartea ”Cei frumoși și cei buni” a lui Cristian Fulaș oferă și cealaltă perspectivă. Depinde de noi cât de mult dorim să o înțelegem.

Travaliu creativ

Un soare aproape fericit

Am numit-o Om-soare pentru căldura pe care o emană, pentru versurile care pansează și pentru sinceritatea asumată. Am aflat apoi că avem prieteni comuni și că, ironia sorții, de fapt ne-a unit dragostea pentru vers. Sau cum zicea însăși Carmen – ne-a născut aceeași mamă – poezia. Versurile ei pansează suflete, iar menirea ei de a pune pansamente atunci când doare vine și prin meseria ei de asistent medical. Vede moartea de mai multe ori pe zi. Simte durerea celor suferinzi. Transmite emoțiile așa, cum numai ea știe – Carmen Secere, noua voce a poeziei românești.

31947768_1741444229282911_1293733145572540416_n

De când s-a născut în același corp un alt suflet, cel de poet și cât a durat travaliul?

În același trup au locuit dintotdeauna poezia și restul. Mă știu doar scriind. Public scriu de aproximativ un an de zile, deci, vorbind despre lumină, travaliul a fost lung și fără anestezie.

Povestind într-o seara cu tine, despre cei cu suflete sensibile, cei pe care sensibilitatea îi face mai vulnerabili, am ajuns de comun acord la adevărul că formatul sensibil nu poate fi ”up-grad-at”. Și, atunci, te întreb, care ar fi primul ajutor acordat celor suferinzi de ”inima rea?”

Niciun om nu este în totalitate rău, așa cum niciun om nu este în totalitate bun. Cred în emoție. Știi ce tratament este administrat pe ureche, în caz de urgență? Cuvintele care mângâie.

De ce doare, atunci când încă mai doare?

Doare pentru că suntem durere. Pușkin spunea că „durerea este soarta celor vii.”

Cine ți-a citit prima dată din Pușkin?

Tatăl meu. El a fost omul care m-a învățat cititul din spatele cuvintelor. Îi plăcea literatură rusă, iar eu am ajuns să iubesc descrierile. Lui îi datorez cerul meu liric. Zâmbești, tată, așa-i? 🙂

Așadar, să înțeleg că ești fata tatei?

Care fată nu este fata tatei?

Poate cea care nu a avut norocul nostru?

Când ai simțit că vrei să demisionezi de pe acest pământ? Citez:

zilnic prinşi între două inele
executăm un salt echer înainte
fără întoarcere
o rutină devenită regulă esenţială
pentru supravieţuire

nimeni nu îşi lipeşte urechea
de centrul pământului
să respire bătăile tuturor inimilor

în pauzele publicitare
intrăm fraudulos pe uşa din spate
în filmul vieţii altora
ocupăm ostentativ locurile primului rând
şi ţinem lecţii de moralitate
spărgând seminţe a lehamite

suntem combinaţia
care dăunează grav sănătăţii
iertaţi-mă
eu cobor la prima…

Revolta pe care o exprim în texte vine din faptul că ne-am îndepărtat de lucrurile simple, complicându-ne inutil existența. Suntem indiferenți, ne grăbim și culmea, ne prefacem atât de bine că ne pasă. Din această cauză, aș vrea să cobor la prima.

Apropo, la ecografie se văd cicatricile sufletului?

Doar cu ochii închiși.

Dacă nu le aveai atât de adânci, cicatricile, crezi ca ai fi fost la fel de frumoasă?

Am învățat să mor de câteva ori, așa cum învăț să trăiesc în fiecare zi. Și nicicând n-am fost mai frumoasă ca-n învierile mele interzise.

Cum bate inima unui viu mort?

Îi lipsește a doua bătaie a inimii. Incomplet este o stare pe care nimeni nu și-o asumă.

Dacă auzul este ultimul simț care se stinge în procesul morții, ce ai fi vrut sa auzi ultima?

Mama.

De ce ne cărăm pietrele după noi, o viață întreagă?

Pentru că în ele ne sunt poveștile, din ele ne compunem și ne recompunem. Încearcă să le arunci și vei vedea cât de goală te găsești. Sau nu te mai găsești.

Ce usucă cel mai mult sentimentele unui om?

Neiubirea. Nu lăsa o floare fără apă, dar nici nu trece pe lângă ea fără să-i simți parfumul. A primi și a dărui, în egală măsură. Acesta este, după umila mea părere, echilibrul vital.

Unde nu se poate ierta?

Cel mai greu se iartă în fața oglinzii. Pacea cu tine înseamnă vindecare și când te obișnuiești cu boala, îți ferești privirea. Dar se iartă. Peste tot se poate ierta.

În ce anotimp vei șterge cu creionul ”aproape” de pe coperta primei tale cărți de versuri ”Aproape fericiți”?

Întotdeauna am încurcat anotimpurile și dacă ninge, nu înseamnă că neapărat e iarnă. „Aproape” mi se pare fericirea absolută. Și e fără anotimp.

30652268_1808864115836701_408131401901146112_n

Aici te las să îți plasezi tu însăți o întrebare pe care nimănui nu i-a dat, încă, în cap să te întrebe. Dar aștept și răspunsul.

De ce iubesc elefanții? Pentru că devin roz când îmbătrânesc. 🙂

Da? Pe asta nu o știam…Fain! Și, atunci, cum devin oamenii care îmbătrânesc?

Frumoși. În sfârșit, frumoși.

Primele 200 de bucăți de ”Aproape fericiți” s-au dus ca pâinea caldă. Ce urmează?

Nu-mi fac planuri. M-am obișnuit să fiu luată prin surprindere. Mă agăț de visuri. Ăsta e mersul meu. Să vină alt mâine și mai vedem. Până atunci, hai să dansăm!

Mulțumesc mult, dragă Carmen. Atunci, dans să fie!

34015797_1696702837043660_3499329328880025600_n

Travaliu creativ

Mon petit soleil

27781609_10214674928282852_1376959712_n

Irina Volutza Gorbatenko, ți-am descoperit creațiile vestimentare pe pagina de facebook ”Mon petit soleil”. Mi-a atras atenția atât sigla cu denumirea ei caldă cât și creațiile tale deosebite și rafinate. Povestește-ne un pic despre tine și despre pasiunea ta pentru design vestimentar.

În primul rând consider că amprenta în tot ceea ce fac și-a pus-o copilăria mea fericită! Eram un copil jucăuș și foarte visător, aveam de toate: jucării, prieteni, spații de explorat în jurul blocurilor, multe căsuțe din carton de construit și păpuși de îmbrăcat. Pe când aveam 5 ani, mama, a remarcat cât de bine decupam diverse aplicații din hârtie. Acest moment s-a întipărit în mintea mea ca o bucățica de film cu toate detaliile chiar. Mama, de fapt a fost primul meu profesor, cochetă cu croitoria. Mă simțeam răsfățată să-i port creațiile cusute sau împletite, cu mult drag, pentru mine. Încă din copilărie, viața, mi-a adus în cale oameni ce aveau tangență cu acest domeniu al designului vestimentar, oameni care m-au inspirat, care m-au atins cu ceva și acel ceva a început să încolțească în mintea mea de copil.

Și ți-ai stabilit încă de atunci obiectivul de a deveni designer?

Nu tocmai. Adolescența, deloc ușoara, a venit într-o perioadă grea pe care o traversau toți atunci. Anii nouăzeci. Familia mea, trecea prin momente dificile, iar eu, nicidecum nu am fost o domnișoară răsfățată care își schimbă ținutele de 2-3 ori pe zi. Cu toate că știam ce-mi place și unde aș vrea să ajung, nu am avut curajul să-mi urmez visul și am decis să dau admiterea la un liceu cu profil real, să mă orientez spre economie și informatică.

Vorbim despre acea frica de a-ți urma un vis, întâlnit deseori în anii adolescenței? Și cum ai făcut față unui liceu cu profil real?

Primul an de liceu a fost unul crucial pentru mine, anul în care am prins încredere în propriile forțe dar mai ales, pentru că am realizat că am luat-o în direcția greșită. Conflictele financiare din familie m-au făcut să renunț la liceu și să mă orientez cât mai repede spre o nișă care să-mi permită să obțin o profesie,  și venituri proprii, să-mi permită pe viitor să mă întrețin la facultate. Astfel, făcând legătură dintre toate nevoile, dorințele și visele mele, mi-am urmat intuiția și am dat admitere la colegiu de tehnologie, specializare Design Vestimentar din Chișinău. De aici pe mână mea au intrat adevăratele cliente. Aici am avut ocazia să ciopârțesc tot stocul de materiale de la bunica, care m-a și certat dar, a fost și cea care mi-a oferit încredere și sprijin și mi-a cumpărat primele mașini: de cusut și de surfilat. Bunica mi-a dat aripi să zbor… să zbor spre visele mele.

Așadar, totuși, ai avut nevoie de cineva care să te sprijine și în cazul tău aceasta a fost bunica. Ai fost o norocoasă, zic eu!

Așa este, de aici încolo s-au întâmplat multe minuni, multe drumuri s-au arătat, multe uși s-au deschis. Și totuși, să absolvești o facultate în București (am dat admiterea ulterior la București) cu o bursă de 30 Euro pe luna, n-a fost deloc ușor, în condițiile în care, eu, nu aveam nici o școală de arte, nici meditații făcute, nimic, și trebuia efectiv să fur cunoștințe de la cei din jurul meu. Sincer, cred că am visat exact la această facultate în cele mai adânci vise ale mele.

Vezi, totuși nu trebuie să renunțăm la vise niciodată. După facultate ți-a fost ușor să găsești de lucru în domeniu?

Imediat după absolvire am lucrat ca și angajata unor branduri locale. Între timp am devenit și mămica, de aici am început colaborări cu câteva magazine, unde îmi vindeam creațiile proprii, din proiectul IVA pret-a-porter.

Când în familia noastră a venit și cel de-al doilea copil, prioritatea de a fi mamă și soție, de a avea o familie unită, frumoasă și activă mi-a ocupat foarte mult loc din timpul personal, însă pentru mine a devenit prioritar, pentru că din generațiile mele și din exemplele din viață de zi cu zi am învățat că a avea o familie unită și armonioasă, nu e un lucru ușor.

Și atunci ți-a răsărit ideea creării unui brand propriu?

Așa este. Cum doar copii pot aduce în viețile noastre atâta iubire și fericire – așa și ’’Mon petit soleil’’ și-a propus să aducă o rază de lumină și de bucurie în viată fiecărui copil, în fiecare familie.

Dar de unde vine certitudinea necesității pe piață a unui brand de hăinuțe de copii, în serie limitată?

Fenomenul Crafy ia amploare pe zi ce trece, apar numeroase platforme pentru creatorii de design autentic, numărul târgurilor se mărește in fiecare an, iar asta ne dă de înțeles că lumea caută și cumpără creație, sau cel puțin dacă nu cumpără măcar apreciază și caută să simtă energia creativitații.

Cine sunt clientele tale?

Clientele mele sunt mămicile iubitoare de frumos, de calitate, de originalitate, simplitate și naturalețe. Sunt persoanele care caută să aducă în dar, unui copil, o hăinuță deosebită, unică, sau să bucure o familie cu un set de șorțuri colorate, personalizate. Nu toți părinții sunt fanii hăinuțelor mass-market, unii caută unicitatea și excepționalul, alții sunt fanii handmade-ului. Și bineînțeles că primii clienți au fost prietenii, care erau în căutare de cadouri pentru copii prietenilor lor și își doreau ceva deosebit, frumos, creativ și calitativ.

Cine se ocupă de promovarea creațiilor tale, sau consideri că o pagină de facebook este suficientă?

Promovarea și vânzarea este esențială în viața creatorilor de orice produs, dar nu este un procedeu tocmai ușor. Creatorii, în general, sunt buni la creat și nicidecum la vândut. Internetul, în acest caz, ne este de mare ajutor, dar și aici avem multe de învățat. Cea mai  bună promovare o fac totuși, clienții care rămân mulțumiți de produsele noastre și ne recomandă mai departe. Aceștia ne pot găsi prin platforma http://www.crafty.ro/monpetitsoleil sau prin blog-ul nostru https://monpetitsoleilsite.wordpress.com, cât și pe facebook – https://www.facebook.com/monpetitsoleil. De acolo pot afla ultimile noutăți, despre reduceri, oferte sau să câștige unul dintre produsele noastre. participând diverse concursuri.

De ce anume hăinuțe pentru fetițe?

Pentru că pentru ele simt că trebuie să creez. Ele sunt ca o muză, este înscris în codul lor genetic să-și iubească ținutele, să se bucure de ele și să primească aprecieri și laude. Pentru că așa cum se bucură o fetiță de o hăinuță deosebită, nu se mai bucură nimeni, de fapt băieții, dar când primesc un Lego. Mi-ar plăcea să fac și hăinuțe de băieți și de mămici, însă vreau să mă stabilesc pe o nișă, cel puțin în acest moment, și să o dezvolt, iar pe viitor vom vedea.

De când ți-a venit ideea cu pelerinele de alăptare ?

De când a apărut al doilea copil, și petreceam destul de mult timp afară, la spații de joacă. Sincer, pentru mine a fost de mare ajutor, afară în spații deschise, și în călătorii, în avion sau când vizitam diverse orașe, monumente istorice, cu copilul într-un marsupiu, la diverse evenimente: nunți, botezuri, ieșiri la restaurante, când copilul era mereu cu mine pentru că alăptam exclusiv la sân. Când alergăm prin oraș după materiale, cu copilul după mine, alăptam, oriunde găseam o bancă și oricând era nevoie. Mie mi-a oferit un confort psihic, și copilul se simțea și mânca bine. Au folosit-o și multe prietene și au rămas mulțumite. Cred că este unul dintre acele obiecte utile care sunt chiar de ajutor unei mămici active.

Am remarcat în ultimul timp și o gamă de șorțulețe de bucătărie pentru copii. Ai dori prin aceasta să încurajezi implicare copiilor în bucătăriile mamelor?

Îmi plac pozele realizate în bucătărie. În general, bucătăria mi se pare cel mai călduros loc din casă, e locul care unește, locul unde trăiește focul, locul unde soția gătește cu dragoste pentru familie sau prieteni, locul unde copiii roiesc în jurul mamei când această pregătește deserturi sau ceva delicios. Probabil acesta a fost motivul pentru care m-am decis să creez modele de șorțulețe pentru întreaga familie. Le simt a fi acel liant care transformă o simplă rutină, în ceva mai deosebit, ceva ce v-a rămâne întipărit în mintea copiilor și a părințiolor pe viață. Însă ideea e la început și urmează să o dezvolt.

De ce crezi că în lumea hainelor multe și ieftine, mai persistă necesitatea cusutului la comanda?

De ce în era televiziunii și a filmului oamenii mai merg la teatru, concerte de muzică, mai citesc cărți? Pentru că omul care coase este un artist, un creator. Pentru că a ști să cosi o haină care să stea impecabil pe corp, și să știi să transmiți o emoție prin acea haină, este o artă. Este ca profesorul care transmite cunoștințe, ca doctorul care te vindecă, ca muzicantul care te încânta cu vocea sa. Ce fac ei, de fapt? Transmit darul, energia creatoare cu care au fost înzestrați. Iar celălalt primește și se simte împlinit.

Îți mulțumim mult Irina și îți dorim creativitate și vânzări!

Mulțumesc mult!

Travaliu creativ

Portbagaj

28383606_10215674762360862_53298539_n

Portbagajul lui Ciprian Măcesaru, recompensat cu Premiul ”Tânărul scriitor al anului 2013” ascunde un secret în trusa de prim-ajutor medical – jurnalul soției sale, Alina. O femeie cândva adorată, iar acum urâtă ”femeia pe care o iubisem ca un nebun, mama copilului meu, femeia care nu mă dorea, femeia căreia îi era silă de mine, frigidă, femeia cu sexul ca un deșert, femeia fără sex, femeia fără viață, femeia moartă…”

Jurnalul nu doar că îi descoperă un alt aspect al căsniciei naratorului, ci și un trecut traumatizant al fostei sale soții – abuzată de unchi, devenit apoi soțul mamei sale. Femeia mai ascunde și alte secrete, iar soțul începe un jos demonic în schimbul returnării jurnalului acesteia. Pentru fiecare partidă de amor, forțat din partea ei, urmează să primească înapoi câte o filă din el. Astfel, conveniența părea a fi confortabilă pentru ambii – el își primește doza zilnică de care a fost privat în ultimii ani, iar ea respiră ușurată pentru că secretele ei (himosexualitatea) au fost deconspirate și acceptate.

Soțul, însă, un individ meschin și stăpânit de fascinația răului, are alte planuri cu acest jurnal. Să scrie o carte în baza lui, subiectul părându-i unul foarte reușit iar succesul asigurat.

Romanul mai atinge și unele aspecte legate de relația tată-fiu, încărcată de așteptări și temeri din partea naratorului: ”Dansează ca un bărbat, i-am zis…l-am prins de braț și l-am zgâlțâit. Nu voiam să ajungă un fătălău!” dar descrie și relația încordată cu tatăl său bolnav de Alzheimer. Ne este prezentat și un monolog legat  de latura violentă ale bărbaților și nevoia lor de a domina: ”Cred chiar mai mult de atât. Cred că toți bărbații sunt potențiali violatori. Violența fizică, sau umilirea, fie și trucate, ca fantezie, așadar, sunt semne clare ale atracției față de ideea de viol”.

Iar referitor la Dumnezeu, autorul zice : ”Dumnezeu era invenția fricii noastre. Fără ideea vieții de apoi, religiile n-ar fi interesat pe nimeni. Asta credeam, chiar dacă îmi doream și eu să existe un Dumnezeu salvator, care să nu mă lase să dispar în neant”.

Romanul se citește ușor, cursiv, iar finalul este unul neașteptat. Care le rezolvă dintr-o dată pe toate.

Travaliu creativ

Bobiță – copilul tranziției

28407741_10215673105879451_913623799_o.jpg

Cele doisprezece povestiri înșiruite de Bogdan-Alexandru Stănescu în cartea ”Copilăria lui Kaspar Hauser” cuprind soarta unui adult, conturat în ani, ca un produs al unei copilării nu tocmai perfecte, în care personajul Tătuțu (tatăl vitreg) își face simțită amprenta mai mult decât tatăl biologic (cel de week-end) dar și a perioadei de tranziție de la comunism la o democrație încă derutantă, care îi modelează caracterul de adolescent într-un București plin de pericole. Dintr-un amalgam stufos de experiențe și amintiri mai mult sau mai puțin plăcute, naratorul ne prezintă transformarea acelui copil într-un adult plin de vicii ajuns, totuși, într-un punct al maturității sale spirituale. După mai multe deziluzii și  eșecuri, sărăcie și un divorț dureros, reușește să găsească dorință de a o lua de la capăt altfel. Se lasă de băutură, iar la a 60-a zi de dezalcoolizare, fosta soție și un bun prieten (un autor de carte de succes, retras din țară într-un sătuc din Bulgaria, datorită dificultății de acceptare a homosexualității sale în România) îi fac un cadou binemeritat, oferindu-i un sejur de două săptămâni pe insula Creta.

”Anul viitor împlinesc 40 de ani. Fumez două pachete de țigări pe zi, țigări slabe, și, în general, mă simt foarte rău dimineața. Sunt fericit însă pentru că mă simt mai bine decât atunci când beam. Am hotărât să vin în Creta pentru două săptămâni pentru cu o ofertă last minute pentru că-n cărțile de self-help pentru alcoolici se spune că după primele 60 de zile de on the wagon ar trebui să-ți oferi un cadou scump”.

”Așadar, sunt un agent literar de succes, cum se spune, alcoolic, recent divorțat. Am o fetiță pe nume Mara, de șase ani abia împliniți, și mă gândesc zilnic la sinucidere. Fac terapie, care nu mă ajută foarte mult, pentru că sunt obsedat de detalii și nu pot să nu remarc privirile Danielei spre ceasul de mână sau faptul că reușesc să-i ofer în timpul ședințelor o variantă idealizată de-a mea, idealizată în rău, menită să o ascundă pe cea banală, a unui tip dezamăgit de propria viață, slab, egoist, incapabil de orice efort de voință”.

Este radiografia unui copilării tulbure și a unei societăți impregnate de insecuritate și instabilitate. Este, dacă vreți, un exemplu de acea lipsă de bază, de fundament al unei construcții emoționale solide, esențială pentru psihicul unui copil. Este un copil crescut de lupi, după cum îl descrie însuși autorul.

Consider că parcursul acestui copil era previzibil. Deși, devenit un personaj carismatic, inteligent și, într-un final, un agent literar de succes  – ecourile trecutului își spun, totuși, cuvântul. Nu știu pe cât va reuși definitiv să își depășească sechelele și viciile. Mi-a plăcut sinceritatea pe alocuri înfiorătoare a episoadelor descrise și mi-ar place să citesc peste vreo 10 ani, totuși, ce fel de bărbat a devenit apoi Kaspar Hauser. Unul matur și stăpân pe situație, refăcut definitiv, sau alunecat în recidive? Poate că vom afla dintr-o viitoare carte.

 

Travaliu creativ

Femeile lui Cărtărescu

28340741_10215674793881650_95758646_o

Nu știu dacă este cazul să îl mai prezint pe scriitorul Mircea Cărtărescu, câștigător al numeroaselor premii literare de-a lungul timpului, cel mai recent  fiind „Thomas Mann” pentru literatură pe 2018, unul dintre cele mai prestigioase premii literare germane. Un scriitor profund, poet, autor contemporan de succes, născut pe data de 1 iunie 1956, în București, care va afirma că anii copilăriei „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”.

În biblioteca din Wembley am găsit, din păcat o singură carte, dar una potrivită, zic eu, zilei de Dragobete, ziua în care am terminat lecturarea ei. Este despre femei, despre toate experiențele din viața autorului. Și cele cuceritoare dar și cele în care nu a fost să fie, sau nu au fost deloc până la o anumită vârstă, deși dorite cu adevărat. Este incitant de-a dreptul să auzi și o perspectivă masculină asupra dorințelor, relațiilor și felurilor în care le privim diametral diferit, totuși, noi, femeile. La ce îi stă gândul unul bărbat tânăr când își dorește o relație și cum o gândesc femeile. În scopuri diferite.

Autorul mai descrie însă, o poveste, care pe mine m-a fascinat de-a dreptul. Cea care ține de o istorie. A unei femei, numite Zarada, datorită căreia a apărut cântecul interpretat de Cristian Vasile, într-un București postbelic, și care a cunoscut un succes amețitor – Zaraza: ”Vreau să-mi spui, frumoasă, Zarază, cine te-a iubit? Câți au plâns nebuni pentru tine, și câți au murit?”. Succesul cântecului l-a determinat pe rivalul lui Vasile, un alt cunoscut interpret al vremurilor, Zavaidoc, să o ucidă pe frumoasa țigancă. Aceasta a fost incinerată la Crematoriul ”Învierea” din București, iar urna a fost furată din firida ei din interiorul crematoriului. Mai târziu, s-a aflat, că Vasile a dus urna acasă și a mâncat din cenușa iubitei, zi de zi, câte o linguriță, gest disperat al unui îndrăgostit smintit. Iar la final și-a turnat terebentină pe gât, pentru a muri. Nu a reușit, însă și-a ars coardele vocale pentru totdeauna. Ce s-a întâmplat apoi? Vă las să descoperiți din filele cărții.

Pe lângă măiestria narativă excepțională a lui Mircea Cărtărescu, am apreciat mult și nota finală, în care acesta le mulțumește fostelor iubite, dar și profesorilor și prietenilor, pomeniți în această carte, pentru deformarea sfruntată a faptelor. Pentru că ”sunt riscurile pe care ți le asumi când te încurci cu scriitori”.

Travaliu creativ

De pe pervazul Anei

27710874_10215482069423659_1569803242_o

De pe pervazul Anei Barton, Dumnezeu ne urmărește și se uită la noi. ”Apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară”. Cartea am citi-o pe bucăți. Pe porții săptămânale, ca pe un desert, supărată că are doar 246 pagini de text. Pentru că fiecare felie îmi aducea o stare. Uneori de bine. Altă dată ciocolata era prea amară. Și mă plasa într-un spațiu profund meditativ. Uneori, însă, simțeam menta copilăriei sau cimbrul maturității. Este atât de complexă. De la amintiri, povești reale sau evadare în mistic. Am început să o urmăresc și pe blog, apoi pe facebook. Ca să descopăr omul și nu doar scriitoarea care m-a fascinat. Pentru mine un autor trebuie să fie frumos în toată complexitatea lui. Nu știu dacă e de bine sau rău, dar am ajuns să constat acest fapt după mulți ani. Că nu pot delimita creația unui autor de Eul lui. Știu, nu e corect. Însă Ana Barton mi-a devenit și mai dragă după ce m-am urcat pe pervazul profilului personal și i-am urmărit postările. De la bunătățile coapte și până la participarea activă la proteste, de la dispute referitoare la educație până la apelurile de solidarizare întru diverse cauze. Este femeie. Este luptătoare. Este mamă. Este vie. Este Ea. Și îi pasă.

Las mai jos doar câteva fragmente pentru a va face poftă.

”Memoria, memoria. Este bine că știm, că-nvățăm, că ținem minte peste minte. Însă cămara de ceață plutitoare e memoria noastră de odihnă și de artă, de siguranță și regenerare. Locul din tine care nu te cere, nu te absoarbe. Care te desfată când ți-e dor de necunoscut, că mai necunoscut decât tine nimeni nu-ți este. Iar ceața aia te ține-n brațe ca pe un descântec vechi, șamanic, cât vrei tu, cât poți, cât duci. Când ți-e gata, te șterge de abur și-ți dă drumul înapoi, în carne, își scoate fluierul și cântă”.

”Și omul, și inima lui au fiecare câte un spațiu personal și nu e bine să-l încalce nici unul dintre ei, să fie bună trăire fără amestecare. Între om și inima lui mai este și un timp. Dulce și puțin. Atunci când sunt numai ei doi acasă. Oglindință. Adică oglindire în credință. Omu-n ea și ea în om. A, și vezi pe unde umbli și un-te-așezi. Să nu ajungi să stai pe vreo altă inimă”.

”Iubește-te și pe tine. Să fii blândă cu ceilalți, dar să nu uiți niciodată de tine, că blândețea asta trebuie hrănită cu ceva. Să ști când să renunți, când să spui ”nu”, să ai bucurii care să fie numai ale tale, pentru tine. Că omul, orice om, dacă vede că i te dai, vrea din ce în ce mai mult, n-are saț. Dă-le de mâncare altora, dar nu toată. Păstrează și pentru tine, ca să ai mereu din ce da. Și cântă când ești singură. Bine, prost, tu cântă. Te-aude sufletul tău!”

După lecturarea cărții Anei, îmi tot imaginez că Dumnezeu, agățat de pervaz, ne privește cu mult drag și se bucură împreună cu noi.

Travaliu creativ

Povestiri de pe Calea Moșilor

povestiri-de-pe-calea-mosilor_1_fullsize

”Povestiri de pe Calea Moșilor” m-a ținut într-o continuă comparație dintre fetița din carte, care descrie o istorie a transformării străzii pe care locuia – Calea Moșilor din București și copilăria mea din Chișinău, care suferea și ea aceleași transformări post-sovietice. Adina Popescu este fetița din București, care în una dintre banalele zile de la grădinița, urmărește la televizor înmormântarea lui Brejnev, așezați fiind toți copii pe scăunelele din fața televizorului. Apoi, duminica venea la ea bunica care, susținea că datorită lui Kaspirovskii, pe care îl urmăreau, neaînțelegând mai nimic din ce zice, i-au trecut durerile de genunchi. Apoi, cum au dispărut rând pe rând magazinele vechi de stat, cofetăria, magazinul de jucării, iar locul le-a fost luat de cele noi, cu reclame luminoase, care au schimbat imaginea străzii, iar odată cu ea, și a unei noi copilării. Autoarea povestește și despre păpușile ce se găseau la Obor de vânzare, iar mie mi-a reapărut în fața ochilor copilăria mea – cu aceleași magazine jerpelite de stat, cu aceleași vânzătoare plictisite, cu aceleași jucării standardizate și cu aceleași neoane noi și magazine ”consignatii” care apăruseră după căderea URSS-ului. Autoarea povestește și despre profesoara severa care ii bătea pe copii, amintindu-mi și mie despre una dintre cele avute, care mai dădea cu liniarul peste mâini, despre grupulețele formate la școală și colegi-tocilari sau alții, marginalizați de toți. Despre acel ”oracol”, care la Chișinău se numea ”ancheta” în care colegii trebuiau să răspundă la unele întrebări, scopul, evident fiind elucidarea misterului la întrebarea ”De cine îți place?”, despre primele cupluri din clasa dar și primele despărțiri. Și despre un singur cuplu dintre colegii din clasa, care ulterior s-au căsătorit și, coincidenta, am și eu un asemenea exemplu. Doar unul Despre tonetele apărute peste noapte, care vindeau ”apa dulce” la noi și ”suc” cu aromă de fructe exotice la București, despre bomboanele ”din străinătate” care erau de ambele maluri ale Prutului o raritate, despre gumele ”Turbo” vândute în fața blocului autoarei, iar la noi, în fața magazinului ”Marița” de la Botanica și pe bani frumoși de tot și despre ce a fost voie să ”scoatem din casă” în perioada când deja pionieri nu mai eram, dar frica, încă, mai domina societatea. Atâtea paralele – și o singură concluzie: acea perioadă am trăit-o, oarecum, identic. Degeaba ni s-au tot pus vămi, vize și bariere…pentru că noi ”iubim la fel, simțim la fel!”