Cele doisprezece povestiri înșiruite de Bogdan-Alexandru Stănescu în cartea ”Copilăria lui Kaspar Hauser” cuprind soarta unui adult, conturat în ani, ca un produs al unei copilării nu tocmai perfecte, în care personajul Tătuțu (tatăl vitreg) își face simțită amprenta mai mult decât tatăl biologic (cel de week-end) dar și a perioadei de tranziție de la comunism la o democrație încă derutantă, care îi modelează caracterul de adolescent într-un București plin de pericole. Dintr-un amalgam stufos de experiențe și amintiri mai mult sau mai puțin plăcute, naratorul ne prezintă transformarea acelui copil într-un adult plin de vicii ajuns, totuși, într-un punct al maturității sale spirituale. După mai multe deziluzii și  eșecuri, sărăcie și un divorț dureros, reușește să găsească dorință de a o lua de la capăt altfel. Se lasă de băutură, iar la a 60-a zi de dezalcoolizare, fosta soție și un bun prieten (un autor de carte de succes, retras din țară într-un sătuc din Bulgaria, datorită dificultății de acceptare a homosexualității sale în România) îi fac un cadou binemeritat, oferindu-i un sejur de două săptămâni pe insula Creta.

”Anul viitor împlinesc 40 de ani. Fumez două pachete de țigări pe zi, țigări slabe, și, în general, mă simt foarte rău dimineața. Sunt fericit însă pentru că mă simt mai bine decât atunci când beam. Am hotărât să vin în Creta pentru două săptămâni pentru cu o ofertă last minute pentru că-n cărțile de self-help pentru alcoolici se spune că după primele 60 de zile de on the wagon ar trebui să-ți oferi un cadou scump”.

”Așadar, sunt un agent literar de succes, cum se spune, alcoolic, recent divorțat. Am o fetiță pe nume Mara, de șase ani abia împliniți, și mă gândesc zilnic la sinucidere. Fac terapie, care nu mă ajută foarte mult, pentru că sunt obsedat de detalii și nu pot să nu remarc privirile Danielei spre ceasul de mână sau faptul că reușesc să-i ofer în timpul ședințelor o variantă idealizată de-a mea, idealizată în rău, menită să o ascundă pe cea banală, a unui tip dezamăgit de propria viață, slab, egoist, incapabil de orice efort de voință”.

Este radiografia unui copilării tulbure și a unei societăți impregnate de insecuritate și instabilitate. Este, dacă vreți, un exemplu de acea lipsă de bază, de fundament al unei construcții emoționale solide, esențială pentru psihicul unui copil. Este un copil crescut de lupi, după cum îl descrie însuși autorul.

Consider că parcursul acestui copil era previzibil. Deși, devenit un personaj carismatic, inteligent și, într-un final, un agent literar de succes  – ecourile trecutului își spun, totuși, cuvântul. Nu știu pe cât va reuși definitiv să își depășească sechelele și viciile. Mi-a plăcut sinceritatea pe alocuri înfiorătoare a episoadelor descrise și mi-ar place să citesc peste vreo 10 ani, totuși, ce fel de bărbat a devenit apoi Kaspar Hauser. Unul matur și stăpân pe situație, refăcut definitiv, sau alunecat în recidive? Poate că vom afla dintr-o viitoare carte.