Probabil că nu întâmplător ar fi trebuit să se numească inițial ”Cioburi”. Aș fi spus chiar ”Cioburi de viață”, reflectând asupra vieților personajelor. Sumbre, urâte, înecate în alcool sau droguri, sau, exact acolo unde totuși exista o rază vie, un chip tânăr, frumos și la suflet, trebuia să se frângă în plină floare, iar amintirea ei, apoi, să fie lăsată pe o bancă, sub forma unor rochii colorate ale vieții care a fost. Care ar fi putut să fie și, totuși, s-a rupt.

Noua carte a Tatianei surpă, fracturează mai totul. Ani, amintiri, trecutul și viitorul, speranțele și, mai ales, destinele. Până și limba vorbită ale personajelor a fost frântă – rusa înfrântă de moldovenească, apoi moldovenească – de cea română. Până și nou-născuta Tamara – singura șansă de normalitate a acestui roman, singura speranță a corectării unor trecuturi și a unor nedreptăți, devine ea însăși simbolul înfrângerii. Singura viață nouă, un frumos rod al dragostei (și aceea până la urmă aparentă), se naște frântă din fașă. Cu mâna ruptă, din cauza bolii oaselor de sticlă.

Fragilitatea vieților, incertitudinea, am resimțit-o în fiecare rând, aidoma sticlei gata oricând să se facă țăndări. De la schimbările politice, sociale, tranzițiile culturale și lingvistice, care conturau nebuloasa acelor vremuri până la instabilitatea atmosferei de la internat și situația precară din noua casă – totul este confuz. De la decizia de a învăța într-o limbă care peste noapte devine complicată și greu de adaptat, până la dualitatea sentimentelor legate de Tamara Pavlovna, totul este incert. De la devalorizarea banilor munciți o viață și transformarea acestora în cupoane până la slăbiciunea soțului, care se eschivează de la creșterea propriului copil bolnav – totul degradează. Până și multele semne de întrebare legate de foștii părinți contestă, deseori, utilitatea și rostul propriei veniri pe lume: ”Acasă am ajuns cu un trandafir alb și unul roșu. Mărțișor. O cană cu lapte și una cu sânge. Cheltuisem mai mult de o sută de ruble pe străini. Tot ce furasem de la ea în opt ani pierdusem în câteva minute. Voiam la Maricica, la Olea (personaje care au murit în carte). Voiam să veniți și să mă luați cu voi la capătul lumii. Cu florile acelea în brațe, mă simțeam ca un om care întârzie la propria înmormântare!” Sau ” Cum ar fi fost viața mea dacă m-ar fi crescut o altă femeie? Bella Isaakovna, Ekaterina, sau cineva ca Raia. M-aș fi considerat evreică, aș fi ales mai bine în dragoste, i-aș fi urât pe ruși așa cum merită: pentru toate? Cât din mine este alegere și cât sânge? Atunci când mă gândesc la voi, car în mine două valize cu oase și slăbiciuni. Răceala, ochii, degetele subțiri – pun asta pe seama ta, mamă. Nepăsarea, gustul pentru băutură, frica de câini – frica în genere – ți le las ție, tată. Pe tine te desenez mereu mai urât și mai rău ca pe ea. Așa cum merită să fie ținut minte un bărbat care nu-și oprește femeia din a-și arunca copilul în râpă”. ”Inima mi-e cioburi, mamă. Sângele mi-e apă, tată. Orfană o dată, orfană o viață, asta nu ați știut voi”.

Iar despre dragoste, mai are rost să vorbim? ”Cu ea, mai bine să nu te încurci… Nu merită ea atâta vorbă, cât rău a făcut pe lume… O ucigașă, asta e dragostea. Căci omul care nu iubește, ce face? Trăiește, lucrează, e om – omul care nu iubește. Își caută liniștit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubește – omul – cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi…”

”Grădina de sticlă” se citește greu. Taie și mai adânc și stilul inconfundabil al autoarei de a tranșa prin cuvinte. De a toca mărunt realități, imagini, simțuri și sorți. Totul. E greu, mai ales pentru cei care am simțit pe pielea noastră acele vremuri, ale sărăciei și confuziei, ale anarhiei, spaimei și ale fărădelegerilor. Care am avut mereu de suferit de pe urma inferiorității etnice într-un Chișinău rusificat și aburit de disperare și alcool. În schimb, plin de puncte de colectare ale sticlelor goale pe la toate colțurile: de lapte – mari, de chefir – medii și de smântână – cele mai mici și ma ieftine. Care îți erau returnate dacă erau ciobite la gură.

Pentru ceilalți poate părea doar o poveste dramatizată intenționat pentru a impresiona. Ar fi fost frumos dacă era așa. Dar, din păcate, nu este…