Despre Ivan Pilchin, personajul și omul, autorul culegerii de poezii „Omul acvariu”, am citit la soția sa Maria în unul dintre poemele postate pe rețea, acum câțiva ani. Imaginea unui ”rus bun” m-a amuzat. Apoi, poemul erotic în care autoarea este ”frământată” ca o pâine și se întreabă dacă îi aud vecinii, mi-a trezit simpatia față de acest cuplu literar, o simpatie, confirmată de poemele lui Ivan, în care citim ”ești rusoaică la București și româncă la Moscova, iar în patul meu ești femeia de iubit” (dialog-ecou cu volumul Mariei ”Poeme pentru Ivan Gogh”) sau

”tu și eu suntem apă

și atunci când ne iubim

unul pe altul

apele noastre se contopesc

împreună

se împletesc ca niște valuri mlădioas

și devin un tot întreg”.

”Melancolie cu ochi albaștri”, o dezmiardă Ivan și, înțeleg că, privind lucrurile în ansamblu, doar într-o simbioză, într-un joc de ocheade, împletindu-le apele, reușesc să am o imagine completă – una de o rară sensibilitate. Or, într-o perioadă în care poezia sensibilă și senzuală a fost considerată un act de slabiciune, în discordanță cu temele dure și formele tăioase ale modernității, Ivan devine eroul care își recunoaște și cultivă ”călcâiul lui Ahile” – dragostea pentru Maria. Personajul liric își asumă dezgolirea publică a acesteia, cu toate consecințele, în acest minunat volum ”Omul acvariu” apărut la editura ARC în 2020. Vă învit să descoperiți, prin lentila sticlei acvariumului, această inimă dezgolită de viteaz , să îi urmăriți ritmul și pulsul. Să îi auziți sensibilitatea. Oare, totuși, o aud vecinii?!?