Pe când aveam 10 ani, ne-am mutat în primul nostru apartament.
Patru camere din care una – numai a mea. Cosmosul meu mic, cu vedere spre Porțile Orașului. Înainte de a pleca la Cluj, la studii, am făcut o poză din acel geam. Ca sa o am cu mine toată viața.
Dincolo de Porțile Orașului (pentru cei care nu știu, e vorba de două blocuri mari, în formă de nai, care marchează intrarea în Chișinău) era o toloacă și un lac. „Vasimiorka”, așa îi ziceam pe atunci, pentru că forma lui amintea de cifra 8. Iar în apropiere se afla Gradina Zoologică. Proaspăt mutată în bloc nou, din lipsă de prieteni, cutreieram toloaca unde băieții prindeau șopârle și le lăsau fără cozi, iar fetele adunau plante pentru ikebane. La Zoo nu mă duceam, pentru că era scump biletul. În schimb, am găsit o gaură în gardul de sârmă, de la țarcul animalelor. Era țarcul cu cămile. Doua mari și grase (bănuiesc că erau masculi) și una sfrijită, aproape fără cocoașe, os și piele. Vizitatorii grădinii Zoo le aruncau mâncare. Cele doua mari alergau în grabă să adune de pe jos pâine și biscuiți. Cea mai mica nici măcar nu încerca, pentru ca era gonită imediat. ”Câtă nedreptate e în lumea animalelor” m-am zis atunci și mi-am propus să-i duc zilnic de mâncare. Mă strecuram prin gaura de sârmă, adunam brațe de fân și i le duceam cămilei mele nenorocite. A fost primul meu prieten din noul cartier. Încercam să ajung în fiecare zi, iar ea, bucuroasă, mă vedea de departe și alerga spre gard, scuturând cocoașele fleșcăite, lăsate pe o parte. Mă simțeam eroină. Salvatoare și făcătoare de dreptate. Până când gaura din gard a fost închisă. Iar eu mi-am făcut prieteni noi de joaca. Și de cămilă am uitat. Ca de un obiect nefolositor, abandonat, atunci când nu mai e nevoie de el.  Ea, probabil, m-a tot așteptat. Până când a înțeles că lumea oamenilor este și mai nedreaptă.