Cândva, demult, din noroc sau nenoroc, familia mea a locuit într-un cămin al Institutului de Arte, pe strada Tolbuhin din Chișinău. Pentru că tata preda la Arte și la ai lui aproape 50 de ani, încă stătea în cămin. Pe atunci părea a fi o normalitate. Acum văd altfel lucrurile. Căminul era unul ”îmbibat” de talente. De la un etaj se auzeau vocalize, la alt etaj locuiau doi mari actori, iar în scara de alături, un mare muzician autohton avea țambalul scos pe balcon, pentru că în cămăruța mică creșteau două fetițe. Era o feerie de sunete, râsete și voie bună. Mai era, tot la scara de alături, o domnișoară, actriță, care încă pe atunci (anii 85-86), ne interzicea nouă, copiilor, să ii spunem Lena, pentru ca pe ea o chema ”Helene”. Asa era scris și pe ușa ei. Despre ea nu am mai auzit nimic ulterior.

Dar nu despre asta am vrut să scriu azi, de fapt. Mai aveam câțiva vecini copii în scara mea. La etajul cinci, pe dreapta era Vladic, fiu de balerină, iar pe stânga era Iulia, care cânta la vioară. Iar mai jos, la etajul patru, era Mașa, care dansa. Mama ei era tot balerina. De la Mașa am aflat eu, destul de devreme pentru timpurile alea, de unde apar copiii. Dar nici despre asta nu s-a vrut postarea de azi. Ideea e că Vladic era pasionat de balet. Deseori se îmbrăca în hainele mamei sale și ne interpreta ”Lacul lebedelor” pe scara blocului, unde ne așezam pe pernuțe și ne petreceam o buna parte din timp. Toți râdeau de el și îl descurajau. Iar el încerca să ascundă recuzita mamei sale, înainte ca aceasta să vină de la repetiții, pentru ca ea ii interzicea. Și ne ruga și pe noi să nu-l pârâm. Acest secret devenise un instrument de șantaj din partea noastră. Copiii pot fi foarte răi. Și noi chiar eram. Iulia cânta la vioară în fiecare zi. Mai mult de frica părinților. Și acuma îmi amintesc cu groază cum o încasa cu arcușul peste mâini, dacă greșea vreo notă. Mașa dansa pentru ca îi plăcea. Și făcea cam tot ce ii plăcea. Iar eu cântam, cică, la pian. Nu că tare aș fi vrut, dar pentru că aveam remușcări. Atât de mult l-am rugat pe tata să-mi cumpere pian, încât acesta a făcut tot posibilul să-mi ia un Bluthner. Vechi și valoros. Și a costat mult să-l urce hamalii la etajul 5. Nu am mai avut curaj să ii zic tatei că mă cam săturasem de el, ba chiar că îl și urâsem într-un târziu.

Concluziile, vă rog să le trageți singuri, pentru că finalul poveștii este următorul. Vladic (a cărei mamă murise, pe când avea 10 ani) a ajuns mare baleron la Sankt-Petersburg. Iulia e și ea vioristă pe la Odesa. Mașa a devenit dansatoare profesionista într-un ansamblu cunoscut din Chișinău și a călătorit jumătate de glob. Iar eu am absolvit, după 7 ani chinuiți, școala de muzică. Din respect pentru tata, care nu mi-a impus și nu mi-a interzis niciodată nimic. Și nici nu m-a bătut. În afară de câteva diplome pentru compoziție, nu am sclipit la nimic în acea școală. Lume paralelă cu a mea.

Diploma i-am adus-o tatei acasă și i-am făcut-o cadou. De pian nu m-am mai atins. Iar tata, oricum, a fost mândru de mine.