Anunțul despre apa din bloc mi-a adus aminte de un caz din copilărie. Nu știu dacă povestind-o celor de aici – m-ar înțelege, însă.

La Chișinău aveam o prietenă în scara de alături, care locuia cu mama ei. Despre ele am crezut toată viața că sunt rusoaice, pentru că vorbeau rusește. De fapt, era o familie de ucraineni. Am aflat asta mai târziu și abia atunci am înțeles ce îi făcea diferiți de ceilalți vecini ai mei. Mama fetei încerca să vorbească cu mine românește, pentru că mergea la cursuri și considera că trebuie să ne cunoască limba. Iar Tanea, prietena mea, se amuza de faptul că în limba română exista cuvântul ”perdele”. Am admirat-o pe mama Tanei și mai mult atunci când am aflat că soțul ei, căpitan de vas, un bărbat de-a dreptul frumos, cu uniformă albă și epoleți, a plecat la alta. De fapt, nu s-a mai întors de peste mări și țări. Iar ea încerca să se țină. Demnă și frumoasă. Și să nu-și arate suferința de dragul fetiței lor. Părul însă, îi însurise peste noapte.

Pe timpul acela, unica modalitate de ”a te blondi” erau pastilele de ”ghidroperit” care se găseau în farmacii și care trebuiau pisate bine și amestecate cu nu știu ce, ca să iasă o pasta albă cu spume. Nu știu cum se prepara ”vopseaua”, pentru că atunci când m-a chemat Tanea la ea, să ne facem blonde, amestecul era deja făcut. Era ce mai rămăsese de la mama ei, care își acoperise recent urmele durerii și plecase la o prietenă. Primul blond în viața mea. Wow!

Ne-am pus una alteia vopseaua pe cap și niște pungi de plastic, pentru a mări efectul și așteptam transformarea în ”the best blonde” de la bloc. Râdeam în hohote, uitându-ne una la alta, de felul în care arătam și mai ales, de curajul nostru. Care va fi reacția părinților? Dar a învățătorilor? Să fi fost prin clasa a 7-8 pe atunci. Și tot în hohot o țineam, chiar și de începea să ne ardă pielea și urechile, pe care uitasem să le ocolim. Iar noi răbdam eroic – sacrificiu pentru frumusețe!

Atunci când pielea a prins a sfârâi insuportabil, iar blondul nostru se oprise la o culoare galben-pui și noi am înțeles că alta ”nu mai pupăm” nicicum, am decis că trebuie să ne scoatem turbanele din cap și să ne spălam urgent. Fuga la baie, capul de-asupra ligheanului și hopa! S-a luat apa la bloc. Niciun strop. Nici măcar rece.

Apă depozitată Tanea nu avea. Dar pielea ardea parcă din ce în ce mai tare, iar de urechi am uitat, pentru că nici nu le mai simțeam. Ai mei tot nu erau acasă. Ne-am gândit să fugim la mine, poate e problemă cu apa doar la scara lor. Am pus prosoapele pe cap, gecile în spate, și ne-am prelins ca doi șobolani pe lângă bloc, în speranța să nu dăm ochii cu alți copii din curte. Iok! Apa nu era nici la mine, iar pe atunci apa se lua subit, fără anunțuri, și putea să lipsească și 3 zile. Aici ne-a venit prima idee genială. Rezervorul de la veceu. Ridicăm încet capacul, ținem cu mâna sârma ca să nu se ridice și să se scurgă ”ultima speranță” și adunăm apa rămasă cu cana. Ceva-ceva s-a adunat. Oricum era puțin. Decidem să ne clătim ambele, măcar să amețim un un pic chimicalele de pe scalpul nostru. Apoi, ne-am așezat una în fața alteia ca să decidem ce facem mai departe. Mai întâi am râs până la lacrimi, înțelegând în ce situație ridicolă suntem, apoi ne-am mobilizat și ne-am îndreptat spre debara.  Poate găsim ceva. Apă nu era. În schimb, am dat de borcanele cu compot ale mamei. Am tot răscolit în căutarea unuia de caise sau mere, dar, ghinion – erau doar de vișine. Tania a refuzat din start. Intre timp a sunat-o mama ei și a plecat acasă. Eu nu am avut de ales. După ce am clătit capul cu compot de vișine, desigur, trebuia să pornească și apa. Murphy știa el ce știa. și degeaba am stat sub apa juma de ora, ca nuanțele movulii tot se puteau observa pe acel galben-strașnic-de-tot.

În scurt timp au revenit părinții mei acasă. Nedumerire și resemnare în ochii mamei. Mirare, dar și încurajare din partea tatei. Pedagogul din el nu l-a lăsat să nu mă susțină în acel moment de cumpănă. ”Îți stă bine blondă, chiar dacă nu e tocmai nuanța cea mai reușită”, mi-a zis el, văzând cât de dezamăgită sunt. Iar a doua zi, după cum era de așteptat, a fost chemat la scoală. Cu toate că ieșisem de câțiva ani din comunism, pe o bună parte dintre profesori acesta refuza să-i părăsească. Tata a fost rugat să dea explicații unei profesoare de matematică, ce făcuse scandal referitor la ținuta mea școlară, ca este normal ca ”la această vârstă copiii să experimenteze”, că nu e ”nimic grav într-o încercare, chiar și nereușita”, că ”altfel cum ar învăța copiii, dacă nu vor fi lăsați să testeze” și tot din astea. Profesoara s-a resemnat. Probabil, a înțeles, ”cu așa un tată”, nu avea cu cine să facă educație.

Sechelele mele, după acest caz, însă n-au fost legate de culoarea părului și nici de școală.

Și acum, după atâția ani, puteți găsi în garajul meu londonez meu un bidon cu apă.