Ultima sută de metri în anii de studenție este cea mai grea. Pentru că știi că e definitorie. Și pentru că este un prag dincolo de care începe o altă viață.

Visam cu ochii deschiși să mă văd scăpata de licență. Eram un boț de nervi atât eu, cât și cele două colege de cameră care absolveau în acel an. Calculator nu aveam. Avea vecina Elena care ne lăsa, de milă, cu rândul, să ne facem lucrările de licență la ea. La internet-caffe-ul din complexul nostru Hașdeu era  coada mai mereu și netul mergea prost de tot. Și mai costa și bani. Iar eu îi dădusem pe ultimii pe o sticlă de vin, pentru băiatul care îmi formatase discul nou. Mai știți, alea negre, pătrate?  Așa că bani – iok! De aceea ocupam rând, bucuroase, la Elena și respectam cu strictețe graficul. De când mă știu am fost ”bufniță” așa că, ocupam tura de noapte. Era liniște și nu mai umbla nimeni de colo-colo prin cămin după cartofi, ceai și țigări. Sau pur și simplu. Astfel, într-o noapte, când liniștea se lăsase abia după ora 3 și când focusarea pe ecran era la cote maxime numai iată ca auzisem cum cineva de pe hol porni să zdrăngăne la chitara: ”Idealul meu în viață, e femeia care-nvață!!!”.

Au început să iasă fete somnoroase de prin camere, supărate și indignate, care încercau sa apeleze la bunul-simț al tinerelului cu aere de muzician. Cântărețului nostru,  evident, i se rupea. O ardea și mai tare: ”Idealul meu în viață, e femeia cu mustață”!!! Ușile începuse a se trânti, scandalul, care, evident ii alimenta și mai mult avântul și satisfacția, lua amploare. Degeaba. Chitara zdrăngănea și mai tare: ”Idealul meu în viață, e femeia tare creață…apoi, certăreață…etc”. Pe când s-au resemnat vecinele și au încetat să se mai certe cu el am ieșit pe coridor, măcar să privesc cretinul în ochi și să îi transmit și eu ”niște salutări amicale”. Ce mai, mi-am zis, în doua săptămâni plec din căminul ăsta, din orașul ăsta cu totul (cine ar fi știut???) și mă și mărit. Așa că nu am nimic de pierdut. ”Nu scuipa în fântâna din care vei mai ajunge, poate, să bei apă”, îmi zicea tata. Dar cine stătea să își mai amintească atunci?

Am ieșit, mi-am spus ”oful” dintr-o suflare și cu mult curaj tipului simpatic cu păr lung și creț, prins în coadă. Urechilor nu le venea să creadă ce ieșise pe gură. Apoi repede, de frică, am încuiat ușa după mine. Totuși mândra că am răzbunat tot căminul. Și mai ales, pe studenta, pentru care venise el și care, am aflat ulterior, îl scosese pe ușă afară în toiul nopții. Răzbunare, ce mai!

Peste câteva zile aveam de susținut licența. Stresul – la cote maxime, examinatori – vreo patru. Dar eram pregătita. Totul îmi reușise. Subiectul lucrării de licență, despre presa din Republica Moldova, oricum nu îl știa nimeni mai bine decât mine, și de îndrugam aiureli. Așa că – capul sus! Intru. Zâmbesc. Mă prezint. Se prezintă și ceilalți doi membri ai comisiei, pe care nu îi cunoșteam. Unul dintre ei avea parul creț prins într-o codiță… Am simțit cum mă răcesc toată. Am muțit. ”Îi gata, mi-am zis, adio notă mare și masterat! Poți sa te măriți liniștită!”. Tipul a ridicat și el privirea și a înlemnit. Eram ca doi hoți care s-au surprins reciproc la furat. Frica lui m-a liniștit, însă. Și am răspuns la toate întrebările celor din comisie. Și foaaaarte politicos, la cele ale crețului, chiar și de ne umfla râsul pe ambii. Nu i-am reținut numele atunci și nici nu l-am mai văzut din acea zi. Știu doar că îl chema, parca, Călin. Cred, însă, că a fost o lecție bună pentru ambii.