Căminul își are poveștile nespuse. Nu le-a rostit nimeni nici măcar în șoaptă, la ureche. Ca să nu afle și alții – colegii, prietenii, rudele și mai ales, bunica.
Ca în fiecare primăvară, an de an, tot mai multe cupluri se conturau în complexul nostru studențesc. În toamnă veneau ”prospăturile”, iar ”veteranii” luau cu asalt căminele de fete pentru a culege roada nouă. Proaspătă și încă neatinsă. La mâna întâi. Ca de fiecare dată, trebuia să se miște rapid, că ”marfa buna se dă repede!”. Iarna aducea primele tatonări, întâlniri, sărutări și certuri la pachet. Primele încercări de a fi împreună, da a fi ”noi”, de a sublinia ca, da, eu am fost cea aleasă!
În același timp, căminul venea cu problemele lui: ”Când să eliberam camera?”, ”Dar nu e prea devreme?”, ”Băi, la ăștea li s-o mai apleca de-atâta…” Și mai ales: ”Da, sigur, nu zicem la nimeni!”. Lucruri știute și nespuse, nici măcar în șoaptă, la ureche. Acel ”nimeni”, în cazul nostru, se întâmpla sa fie tot Hașdeul, ba chiar și Observatorul, care respira cu același aer, plin de secrete studențești.
Așa se face că fata noastră, cultă și educată la oraș, îndrăgostită de un El la fel de carismatic, s-a îndrăgostit din prima. A trecut toamna, apoi iarna, iar în primăvară, parca se cerea ceva mai mult. Așa simțea el. ”Nu”, spunea ea. ”Dar sunt tânăr și e normal să îmi doresc…”. ”Nu”, se ținea ea tare. ”Și atunci ce-i de făcut?”, întreba el. ”Rezolvă-ți problema cu alta!”, îi spusese ea. ”Promit că nu mă supăr, serios!”. Și nu de alta, dar și-ar fi dorit și ea, o, cât și-ar fi dorit!!! Citise atâtea despre cum e prima dată, auzise atâtea de prin cămin, de la cei care avusese parte de acel ”balcon”(momentul în care camera era eliberată la cerere de către colegi) și de care, da, sigur, nu știa nimeni, pentru că nu se vorbea, nici măcar în șoaptă, la ureche.
Aici era buba. Sigur se va afla, mai devreme ori mai târziu. Vor afla colegii, prietenii, iar de la ei și până la Chișinău, știrile ajungeau rapid cu prețul unei fise de telefon. Gândul ăsta nu o lăsa în pace pe fată, pentru că avea o relație specială cu bunica ei, învățătoare la oraș, care o înțelegea dintr-o privire și căreia îi promisese să fie fată cuminte, să nu o facă de rușine, orice ar fi. Ei, drept că bunica nu îi dăduse la Cluj o cămașă de noapte de ”baikă”, cum numeam rusește moltonul, un fel de ”moartea pasiunii”, căcărie la culoare și cu niște trandafiri băbești imenși, semnată pe dos: ”Să îți păstrezi cu demnitate poalele!”, asa cum o făcuse mama unei colege de a ei, dar totuși… Toate s-au ruinat într-o bună zi, când el i-a rugat pe colegi să ”ii facă balcon” cu o alta și i-a trimis la bere, pe banii lui. Ca să vezi, Hașdeul a aflat. A auzit și fata noastră. Teoria cu ”nu o sa mă supăr, sigur!” a căzut ca un castel de nisip. Și atunci ea a alergat într-un suflet la căminul lui. Și a ajuns înaintea celeilalte. Și de aici nu mai zic nimic, pentru că e acel ceva despre care nu se spune nici măcar în șoaptă, la ureche.
Apoi a venit vacanța de Paște.
Și fata a plecat acasă, la părinți și, desigur, la bunica.
Aceasta, privindu-și nepoata în ochii mari și îndrăgostiți, a luat-o de-o poarte și a întrebat-o zâmbind doar atât: ,, Și cum a fost?”
Privirea bunicii nu a dat greș, chiar dacă nu apucase nimeni sa îi zică nici în șoaptă și nici la ureche…
Gânduri Despletite 