Zi de toamnă. Galbenă și caldă, când simți mierea soarelui pe piele ca pe o mângâiere de bun rămas. În cartier se așterne liniștea de după vârtejul de copii ce au fost duși pe la școli și grădinițe, iar părinții s-au împrăștiat ca furnicile care încotro.

Ziua abia începe. Merg spre casă reflectând la această dimineață splendidă care-și cerșește atenția. În care nu mă mai grăbesc nicăieri. În care am timp să observ frunzele, culorile și să simt mirosul toamnei. În care simt nevoia să mă alint în această picătură de miere și să meditez.

Câți ani am așteptat să vină și astfel de dimineți? Cu somnul în sfârșit împlinit după un film privit seara în liniște, cu deșteptarea înainte alarmei, fără snooze-ul terorist, redundant și enervant, cu cafeaua sorbită cu atâta satisfacție privindu-i cum dorm pe toți trei, copilași măricei de acum. De fapt nici nu aș mai putea să îi numesc copii pe cei mai mari. Pentru mine, însă, tot copii vor rămâne. Mereu.

Iar vârtejul amintirilor mă întoarce spre acele dimineți cu plânsete și mofturi, cu fuga constantă contra cronometru, cu nervii întinși la maxim încă de la primele ore ale dimineți din cauza nesomnului. Și atunci îmi spuneam: ”Of, când or mai crește să mai pot respira și eu un pic?”. ”Oare de la ce vârsta încep să fie mai ascultători?”, ”Când odată mă vor înțelege din prima și nu va fi nevoie să repet de zeci de ori, pentru că simt că nu mai pot?”. Și mai ales: ”Vor ajunge vreodată să se simtă în pielea mea, să vadă cum este?”.

În acel moment în parcarea din fața centrului de îngrijire a bătrânilor din zona mea a oprit o mașină. Din ea a ieșit un tânăr bine făcut, care a mers să îi deschidă portiera unei bătrâne. Am dedus ulterior că era o mamă cu fiul său. Fiul a ajutat-o atent să își coboare câte un picior, ia răsucit trunchiul și susținând-o cu ambele mâini a ridicat-o în picioare, ca pe n fulg. Bătrâna nu se putea ține bine pe verticală, așa că a rezemat-o de ușă, rugând-o să se țină de ea, dar să nu o clatine.

Bătrânica micuță, cu părul scurt, gri, foarte îngrijită și cu picioarele exagerat de subțiri înfipte în niște papuci de casă supradimensionali, dădu din cap în semn de acceptare. Când fiul ei, se întoarse cu spatele pentru a merge să închidă portiera sa, băbuța începu să clatine ușa de care era rezemată. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, tot mai tare și mai tare. Băiatul, observând-o, a tresărit și a strigat ”Maaam!”. S-a întors imediat de a prins-o cu o mână și a oprit ușa. Apoi a dojenit-o nițel. Nu că aș fi auzit tot ce spunea, sau am înțeles engleza pe care o vorbea, dar gesturile și expresia feței asta trădau. Ia mai zis ceva foarte ferm și s-a dus să deschidă portbagajul din care a scos un cadru cu rotile și i l-a adus maică-sii.

Băbuța stătea cuminte. A ajutat-o să se desprindă de ușa mașinii și să apuce cadrul cu ambele mâini, apoi asigurându-se că stă bine, s-a pornit iar spre portbagaj, cotrobăind ceva mai mult în el.  În acel moment bătrâna, căreia i-am surprins privirea ghidușă, s-a uitat un pic prin părți, și văzându-se fără supraveghere – tulea la vale cu cadru cu tot, crescând periculos viteza și înaintând spre stradă. Când a închis fi-su portbagajul s-a schimbat la față. A lăsat pungile din mâini și a alergat, strigând disperat ”Maaam, please! Please stop!!!” A prins-o aproape de poartă. Și-a șters fruntea transpirată cu dosul palmei și a oftat adânc. Și-a dat ochii peste cap disperat. Baba se uita într-o parte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Comportamentul ei m-a distrat teribil. Drăcoasă babă, nimic de zis! Sau poate era senilă și chiar nu înțelegea nimic? Totuși, mă cam îndoiesc.

Și aici, printre razele lungi ale soarelui tomnatic, am avut un moment de revelație. Da… Cum se întorc în viața asta mai toate. Va veni ea și clipa aceea. Doar că, vom mai fi conștienți atunci de ea?

PS. Poza este de pe internet și nu reprezintă centrul de îngrijire pomenit mai sus.