Pastile fără zahăr

Rostul

rostul

După câțiva ani de la plecarea noastră din București, am revenit pe străduțele arhicunoscute din Dorobanți, ca un copil curios să vadă ce s-a mai întâmplat pe acolo în lipsa lui. Era o seară caldă de sfârșit de săptămână în care orașul părea golit. Terase noi, magazine falimentate, anunțuri cu spații de închiriere, dar mult mai puține decât acum patru ani. Aceeași cofetărie, același magazin vechi și demodat de draperii, cu plapume moi și colorate în vitrină. Showroom-ul cu mobilă de lux s-a închis. Magazinul de produse tradiționale țărănești la fel. În schimb, un fast-food nou cu feluri de ciorbe turnate din polobocele și o patiserie au răsărit pe străduță. Aceeași pată de asfalt găinățată din abundență exact în același loc – sub pomul unde cei din bloc nu parchează. Iar eu, cândva, nou-venită în oraș, mă bucurasem că e liber, până când era sa nu îmi recunosc mașina dimineața! Observ că notarul din clădirea nouă de birouri a subînchiriat parterul, unde era recepția, unei librării. Semn că treburile nu au mers tocmai strălucit.
La blocul unde am stat cândva au schimbat poarta. Acum e cu cifru, nu am putut intra în curte. M-am uitat doar la geamurile vecinilor și m-am bucurat că sunt flori vii la cel al bătrânei de 86 de ani (pe atunci), care ieșea aranjată și elegantă, cu perle la gât până și la magazin, coborând scările celor patru etaje de una singură. Cred că a împlinit 90 anul acesta. Sper, cel puțin. Iar de la geamul vecinului bețiv de la unu, se auzeau aceleași discuții aprinse. Pe pervazul de la etajul unu al blocului de vizavi, cel cu perdele în alb-negru, stă țanțoș același pisoi negru. Geamurile sunt larg deschise și se aude gălăgie și lume multă. Așa a fost dintotdeauna la ei. Doar că fețele ce se ițesc de la geam, cu o țigară ținută mult peste pervaz, că să nu fie vizibilă din interior, sunt acum de adolescenți, iar de pe blogul stăpânei casei aflu că fiică-sa i-a preluat obiceiul frumos de a umple casa cu voie bună. Ei, și parcă mai ieri se juca cu fiică-mea pe străduțe, de s-au umplut ambele de păduchi. Erau atât de mici!

Ambasada turcă e la fel de iluminată și cu aceeași pază plictisită. Virez pe după colțul fostului coafor, care acum s-a transformat într- un nou bar cu ușile larg deschise și intru pe aleea dosită, cu un mic părculeț. Aici îl aduceam pe cel mic pe când abia începuse să prindă viteză în pași. Parcă a fost mai ieri! Revăd casa imensă și superbă, la fel, însă, cu toate obloanele trase, de după care, mereu, o doamnă furioasă se răstea la copiii din parc. Era moștenitoarea casei, o femeie singură și care făcuse nenumărate demersuri pentru desființarea părculețului mic din apropiere, cu două leagăne și un tobogan. O deranja zgomotul. ”Nu o băgați în seamă, e nebună! Nu are cum să înțeleagă că este cel mai frumos zgomot de pe pământ – clinchetul de voci de copilași!”, mi-a spus într-o zi o altă doamnă, care îmi vorbise pentru prima dată după mult timp de observație reciprocă în serile de vară, când se mai ridica năduful de București. La fel ca și cea care striga de după obloane, această doamnă cu pălărie, mereu elegantă, îmi părea ciudățică.

Venea zilnic și urmărea copiii din parc cum se joacă, cum le pupă mamele lor pălmuțele lovite, cum le explică despre frunze și mămăruțe. Putea să stea ore întregi și să privească doar. Și avea la ea biscuiți sau sticsuri cu care îi servea pe copii, dar neapărat cu permisiunea părinților. Îmi părea mult prea manierată pentru Bucureștiul actual și mult prea rafinată pentru o nebună.

Am ridicat acum privirea involuntar spre geamurile ei, amintindu-mi acea discuție a noastră de acum patru ani. Ardeau luminile în toate cele trei camere. Cu toate că locuia de una singură de mult timp deja.
”Sunteți o mare norocoasă, continuase atunci discuția cu mine. Nici nu vă imaginați cât sunteți de norocoasă, doamnă. Am avut și eu cândva o fetiță. Și a crescut fetița mea și mi-a dăruit o nepoțică. Frumoasă ca luna de pe cer. Îngerașul bunicii! Și mi le-a omorât pe amândouă nemernicul de ginere. A intrat în depășire nepermisă și le-a zdrobit pe loc. Se grăbea, cică, tare la maică-sa. Cu câteva minute înainte de accident, m-a sunat cea mică și am vorbit cu ea la telefon. Știți ce mi-a zis? ”Să mă aștepți, că ne vom întâlni când voi pune iar picioarele pe pământ, buni. Și asta a fost tot”. A făcut apoi o pauză lungă.

Următorul apel a fost de la ruda ceea a lor necioplită, care m-a sunat să îmi zică că sunt moarte. Ambele. Să vin să le aduc acasă. M-a anunțat așa sec și a închis. Noroc că era soțul lângă mine, că de altfel cădeam pe jos. Of, și el săracul, s-a stins la puțin timp după aceea. Nu a putut duce. Aș fi vrut să fiu eu în locul lor, al fetelor, mai ales. Sau, măcar în locul soțului. Dar uite-mă, de atâția ani mă tot zbat pe pământ și nu îmi găsesc rostul. Oi fi având vreunul, sau a uitat Dumnezeu de mine??? Tocmai de aceea vin să văd îngerașii ăștia minunați cum aleargă prin parc. Prin ei a coborât și cea mică a mea pe pământ. Că doar așa mi-a zis, nu? Și mă bucur tare de ei. Și le dau câte un biscuițel, cum i-aș fi dat și ei, sărmana. Sper că nu vă deranjează?” S-a ridicat și a plecat. De atunci nu a mai deschis niciodată subiectul ăsta.

Nu am putut spune nimic atunci. Sunt exact acele situații penibile în care nu știi cum ar trebui să reacționezi. Și stai mut. Și te simțit, nu știu de ce, vinovat. Pentru ce i s-a întâmplat, dar și pentru că ai mei sunt sănătoși și dolofani. Și aleargă fericiți. Straniu sentiment. Grea apăsare.

Mă tot uit acum la geamurile ei mari, luminoase și mă întreb de ce nu doarme la ora asta. Probabil și cei care m-au observat singură, noaptea în parc, și-au pus aceeași întrebare. Da, e târziu. Eu, una, îmi caut, printre aceste străzi, amintirile. Iar ea? Încă își caută rostul?

 

Pastile fără zahăr

Rană vie

blog

E atât de greu să uit acea ultimă perioadă, încât am tot încercat, dar în zădar. Pentru că sentimentul de neputință m-a urmărit mult timp atunci, dar și după aceea. Împletit cu furie, apoi cu resemnare. Pentru că în urma plecării tale am învățat ceva – nu de moarte ar trebui să ne temem – de ea oricum nu a scăpat nimeni, ci de felul de a muri. M-ai întrebat odată seara, stând la povești în bucătărie, oare ce simte un om când moare arzând în flăcări. Ți se părea că ar fi cea mai cruntă moarte posibilă. Acum știu că nu este. Ci una lentă și în chinuri. Cu chimioterapii repetate și cu pierderea proprietăților omenești. Până ajungi rană vie, în descompunere, intubată la toate aparatele lumii, dar nu și la cel al supraviețuirii.

Nu ți-am zis nici până în ultima zi de ce suferi, de fapt. La început, pentru că ai fi capitulat numai la aflarea diagnosticului. Iar apoi, pentru că noi am tot sperat. În minuni și în tratamente miraculoase. Apoi, pentru că nu mai îndrăzneai să ne întrebi, ca să nu ne pui în situația de a te minți. Pentru că știai răspunsul. Ce s-a produs în mintea ta atunci? Câte gânduri îl trec pe un om care știe că moare, dar nu vorbește despre asta. Câte frici și remușcări au fost ferecate în acea privire? Te știam fire sensibilă, dar ai dat dovadă că erai mai tare decât noi toți. Ai avut puteri să ne protejezi de adevărul pe care toți îl știau, dar nimeni nu avea curaj să îl rostească. Dacă ai fi știut chinurile ce vor urma, nu sunt sigură că ai fi acceptat. Dar am încercat, oh, cât nu ne-am zbătut! Și nu am reușit, tată. Un singur lucru am înțeles că pot să îl fac pentru tine. Să apuc să îți aduc în brațe al treilea nepot. Măcar asta am reușit, tată. De fapt, e singurul lucru pe care  l-am mai putut face pentru tine. Sunt sigură că asta te-a mai ținut în viață încă ceva timp. Când verdictul a fost de câteva luni de viață rămasă, iar tu ai apucat să îi auzi gânguritul – am știut că te-ai ținut. De primul firicel de soare al ultimului nepot prins în viață. Și după ce l-am născut, am alergat tot un suflet să ți-l aduc, ca să apucați să stați împreună. Ca să legați trecutul cu viitorul. Atunci când l-ai apucat de mână pe ăsta mic, ai înnodat timpul dintre ce a pornit din tine și ce va rămâne prin el. Un capăt de trăiri și un început de vise.

Am avut grijă de voi ambii. Știi că am făcut-o cât de bine am putut. Unul abia venit pe lume și altul care simțeam cum se leagă de orice oră trăită. Unul care adăuga grame în fiecare săptămână și altul care le pierdea pe zi. Unul, căruia i se lua puful de nou-născut de pe cap și altul, care chelea după fiecare ședință de terapie. Unul care încă nu putea vorbi, iar altul care nu mai avea ce spune. Pentru că înțelegea. Pentru că asta transmitea privirea lui profundă. Atunci când cel mic plângea – reușeam să îl alin, atunci când te sufocai – nu reușeam să îmi găsesc liniștea. Și-mi plecam ochii. Pentru că ambii știam că te mint. Din priviri.

Astăzi, am vrut să îți cer iertare pentru acea minciună. Nespusă. Dar care m-a ajutat să supraviețuiesc pe mine, în primul rând. Sunt sigură că și pe tine. Și anume că ”totul va fi bine”.

De-ai ști cât te-au plâns copiii mei cei mai mari ascunși în curte, pe după copaci și cât m-au certat că nu le-am zis că vei pleca. Pentru că îi mințeam și pe ei. Ca să nu sufere. Și cât îmi reproșează că i-am dus la ceilalți bunici, atunci când am văzut că tuburile se tot înmulțesc, masca de oxigen nu mai ajută, iar tu nu mai poți dormi. Da, am încercat să iți cânt ceva de leagăn, ca la ăsta micu, întinsă în pat lângă ce mai rămăsese din tine, studiindu-ți fiecare centimetru și mai ales, ochii. Pupilele decolorate. Rămăsese-i doar un zaț de om. Dar mi-ai zis doar atât – că nu are rost, oricum. Că viața e un hău. Un mare gol. A fost ultimul lucru pe care mi l-ai spus. Pentru că erai supărat, tată.

Știu. Și mai simțeam că te dureau ultimele tale celule vii, pentru că gemeai. Iar eu îi certam pe toți din jur că nu îți dădeau morfină. Niciunul dintre ei nu a avut curaj să îmi zică atunci că nu mai ai mult, iar morfina te-ar fi omorât pe loc, pentru ca ți-ar fi îngreunat respirația. Iar tu nu mai aveai decât niște franjuri de plămâni. Ei doar își fereau privirea de a mea, iar eu de a ta și tu de a nepoților. Mesaje nespuse, surde, dar atât de clare. Dureroasă minciuna, dar necesară tuturor.

Și oricât te-am păzit zi de zi, oră de oră, minut de minut, ca pe un copilaș, ai așteptat să pleci atunci când ai rămas singur-singurel, într-un pat de spital. Pentru a ne proteja, știu, într-o noapte de iulie, trecut de doișpe, când a sunat telefonul…

17521922_10212565400548760_1350596590_o

Pastile fără zahăr

Goana după like-uri

Rețelele de socializare au adus, zic eu, pe lângă multe beneficii informative, emoționale și de conectivitate, mai ales în contextul migrației în masă a populației, și o mare obsesie – like-oholismul.

Obsesia numărului de like-uri. De ce numai atâtea, de ce nu mie, dar altora, da de ce la poza cealaltă sau la postarea mai veche și nu la astea noi, oare nu îs faine etc. Problema mi-am pus-o nu doar după ce am auzit constant de la persoane apropiate frământări referitoare la numărul și expeditorii acestora, ci mai ales, de când am pornit blogul și am început să studiez fenomenul paginilor de creație. Și am intrat într-un câmp minat. Mi s-a ridicat o sprânceană și a rămas blocata în această poziție de când am observat că goana după like-uri este mai crâncenă decât mi-am imaginat. Obsesia cuantificării a devenit un sport național, detronând la greu plăcerea actului creativ în sine, indiferent care-o fi acesta – actorie, regie, cântare, scriere sau pictură. Am pictat – postat, am scris – postat, am făcut un cântecel – postat. Până aici totul e în ordine. Apoi – numărat, numărat și iar numărat. De la cine, de ce la alții mai mult, de ce și la celălalt, despre care zicea că e sub orice critică etc.

Like-ul care ar fi trebuit să fie un semn de apreciere, mai întâi de toate, pentru că asta îi este semnificația reală, a devenit instrument de obligativitate, sau de lingușire, sau de răzbunare, de la caz la caz. Am observat cum se like-uiesc oamenii care știu că în realitate își spală oasele inclusiv cu Domestos, că doar Ariel -ul nu le era suficient. Am observat like-uri date paginilor unora din obligație pentru că și ei, la fel din obligație, ar trebuie să primească like-ul înapoi. Și atunci invocând acel ”gest de binefacere” oferit altuia, stau ”în așteptare”.

Am observat râuri de like-uri date când trebuie și când nu prea persoanelor de la care se poate obține un beneficiu într-un anumit moment al vieții. Un fel de pupincurism cuantificat statistic. Iar un like dat unei persoane concurente (că e altă femeie, fostă iubită, alt blogger, scriitor sau pictor) poate fi considerat un gest de sfidare sau răzbunare pentru un/o altul/alta, care participă în cursă pentru același trofeu. Sau, am mai constatat cu silă o categorie de oameni care odată crescându-le numărul de vizite sau like-uri, le-a cam crescut și lungimea nasului, la care cu greu se mai poate ajunge. Și atunci remarci din comentariile lor ”de sus” că nu prea mai au nevoie de muritorii, de like-uitorii de rând, că, vezi Doamne, au ajuns oameni de top.  Uitând, de fapt, că acești oameni i-au dus acolo.

Un alt fenomen remarcat este și mai penibil. Am observat like-uri date și acolo unde apoi, pe statistica blogului, țara din care like-uia persoana rămânea inactivă. Adică un like pentru ceva necitit (în cazul meu). Un gest de binefacere gratuită. Sau un text care, în mod normal, poate fi parcurs în 2-3 minute,  primește like în 10-15 secunde de la postarea lui. Pentru ce? Pentru încurajare, sau cum?

Eu personal, dau like-uri atunci când consider că merită imaginea sau textul. Când descopăr o persoană simpatică, curioasă, haioasă care vine cu ceva nou sau mă binedispune. Care mă pune pe gânduri sau îmi prezintă o realitate diferită de a mea, aduce o noutate. Dau cu drag și la toți pe care apuc să îi prind în ziua aceea, pentru că se întâmplă să nu vezi chiar totul și atunci, nu știu de ce, unii sedimentează niște supărări gratuite. Lipsa unui like, nu neapărat din partea mea, dar din partea oricui, nu trebuie privită ca o tragedie. Nu, nu ești mai urâtă azi și de aceea poza nu a prins, ci poate că oamenii, într -adevăr au alte treburi de făcut, sau nici nu au intrat câteva zile bune pe net sau nu au avut chef să butoneze și s-au mulțumit doar cu privitul. Sau, în cazul celor hiperactivi, există și o saturație a like-urilor la adresa acestora. E democrație – fiecare postează ce vrea și cât vrea și de cealaltă parte, există democrația sub forma butonului ”unfollow” sau ”block”. Nu ai mai puțin succes azi decât ieri, sau luna trecută – succesul e o chestie pe termen lung și nu cuantificat pe zi, postare sau like-urile de ieri.  De cele mai multe ori numărul like-urilor este legat și de funcția pe care o deții, de numărul prietenilor, al relațiilor și nu neapărat de succesul postării.

De fapt, ceea ce am vrut să transmit astăzi este că facebook-ul nu are pagini, profile, comment-uri si like-uri limitate. Postați, pozați, scrieți, comentați și share-uiți ce vă place, când vă place și de câte ori vreți. Dar sincer, mai bine mai puțin, dar acolo unde chiar ați apreciat sau chiar ați citit, ați privit, ați parcurs. Like-urile de umplutură se văd de la o poștă și nu fac bine nimănui. Ba chiar umilesc, zic eu.

Pastile fără zahăr

Coincidențe

Noaptea trecută la urgență.
– Nu știu ce i-o apucat săptămâna asta să îi aducă pe toți, zice doctorița către asistentă. Și în ce hal? Știi, aia de 86 de ani? Era uscată de tot. Au băgat trei litri de apă în ea. Da chiar apă să nu le dea? Da asta de azi, de 91? Săraca, comă de grad 3. Avea și hematomă pe creier. De asta ei nu mi-au spus când au adus-o. O fi scăpat-o pe jos și n-au vrut să recunoască. Doar mi-au adus-o și gata. Nu a vrut să o primească nici Cardiologia, nici Neurologia. Au plimbat-o și au adus-o înapoi. Ei, de ce? Era să zic acuma. Da, las că e mai bine așa. Norocul ei, poate. Azi pe tură e Ursu, și ala, dacă mai e de resuscitat ceva – sigur o va face. Zici că nu e azil de bătrâni, da exterminator, zău. Și cineva mai și plătește pentru asta…
Groaznic. De cele mai multe ori, viața noastră depinde, de fapt, de niște coincidențe…Doar coincidențe…

Pastile fără zahăr

Setea de viață

FB_IMG_1487416873520
Sunt oameni care reușesc în orice condiții și împrejurări să vadă partea plină a paharului. Sunt optimiștii incurabili pe care, sincer, îi invidiez din tot sufletul. Orice cădere a lor se transformă într-un salt uriaș, orice dezamăgire, într-un pas înainte, iar puținul lor este atât de mult, încât ajunge să fie împărțit cu toți.
Dacă am judeca-o după principiile morale sau după normele sociale ale existenței, i-am găsi un șir de nereguli. Dacă aș sta să mă gândesc la câte a făcut pentru cei din jur, aș zice că este unul dintre puținii altruiști pe care îi cunosc, care mereu zâmbește și mai ales, găsește fericirea chiar și acolo unde aceasta ar mai avea de lucru.
Atunci când s-a dezamăgit de primul, a făcut copil cu al doilea. Și nu unul, ci doi. Iar când și acesta a plecat, s-a înscris la cursuri de sculptură. Singurătatea împletită cu arta a dat naștere unor lucrari uimitoare!  Când a înțeles că a plecat cu totul, s-a înscris la cursuri de dans, că doar ”nu e bine să fie omul singur”  și s-a bucurat că i-s copiii sănătoși. Atunci când s-a stricat mașina și nu a avut bani pentru reparație, s-a bucurat că în sfârșit, va merge cu bicicleta, iar când copii au stricat tableta, a fost un motiv bun de a citi mai mult.
 A fost învățată de fostul ei șef că dacă o problemă poate fi rezolvată cu bani, atunci nu este, de fapt,  o problemă, ci  o cheltuială. În cazul ei, însă, nici celelalte, nerezolvate, nu au reușit să îi vină de hac. Pentru că au greșit din star persoana și nu au avut nicio șansă.
Și mai are ceva acest om. Un pod imens deasupra casei, care simbolizează toată mărinimia ei. În acest pod încape totul – obiectele netrebuincioase ale prietenilor legate de amintiri abandonate, cutiile cu cărți ale altor amici, citite de toți care ajung să pătrundă în acest loc mistic, bucăți din trecutul foștilor, dar și loc pentru unul viitor și, mai ales, există loc pentru toate confesiunile, neîmplinirile, neiubirile și lacrimile tuturor adunate la un loc. Pentru că da, tot la ea vin să se plângă mai toți. Iar podul are urechi să le asculte și răbdare să le depoziteze acolo și pe astea, în rând cu toate vechiturile. Ca un confident fidel, care știe să păstreze secrete. Din toate aceste bucăți și resturi, cei care vin, găsesc puteri să se reinventeze și să renască. Pe un fotoliu vechi, lăsat de cineva cândva pe acolo, alături de o saltea abandonată, se spun cele mai tainice trăiri și se râde în disperare. Se bea cea mai amară bere, dar și cel mai dulce ceai de mentă. Încă nimeni nu a reușit să coboare de acolo, pe scările vechi și ciobite, nerefăcut. Cu rănile neoblojite. Pentru că are ea, acolo, în acel rai creat din trecuturi și dezamăgiri, un leac miraculos pentru fiecare – setea de viață!
Pastile fără zahăr

Două dureri

15380551_10154093781346315_5403902016584154244_n (1)
Nu îmi explic de ce pe unii oameni viața îi trece prin sită și îi tot cerne și cerne, de nu se mai lasă din scuturat, până o parte din ei se pietrifică și rămâne pe suprafața ei. Ca un corp mic și dur, indestructibil și insensibil.
Mai întâi a avut un tată vitreg, de la care o încasa atunci când îi lua apărare mamei. Și altul nativ, la-fără-frecvență, doar cu promisiuni telefonice și vorbe în vânt. Apoi, când a absolvit școala, i s-a sugerat că a fost hrănită și îmbrăcată suficient sub acel acoperiș și că ar trebui să fie recunoscătoare și să se care de acasă. Era cam greu pe atunci, în primii ani de după căderea URSS-ului. Și asta în timp ce toți ceilalți ”avuți”de vârsta ei erau premiați de părinți cu haine noi și scumpe, pentru că intrase la facultate ”la contract” și o sunau să meargă să sărbătorească. Și ea a plecat. Dar nu la chef, ci la muncă în Italia. Ilegal, pitită într-un TIR, fără acte și bani. Riscând. Dar fără frică sau regrete.
Au trecut ceva ani – de studenție cu beții și fără griji pentru ceilalți, cu multă muncă și luptă interioară pentru ea. Pentru că știa că vrea să studieze. Pentru că dorea să facă psihologie și să găsească multele răspunsuri la comportamentele taților ei. Și ale celui ”rău” de ”la zi”, dar și a celuilalt ”bun” de la ”fără frecvență”. Dar mai ales la ale ei. Să se cunoască și să își definească durerile. Să le recunoască cu voce tare, în fața oglinzii, privindu-se drept în ochi. Să învețe să și le asume și să le doboare. Cu o singură iertare pentru toți. Și împăcare cu propriul destin.

Peste un timp, scurt pentru cei cu diplome, lung pentru cei la muncă și mai ales, departe de casă, fata noastră reveni la Chișinău. Avea nevoie de o pauză și nu mai fusese de vreo doi ani. Într-o noapte se întorcea de la sala de sport. Îmbrăcată într-o blană scumpă și cu punga cu necesarele pentru sală la ea, în lift, înainte de a se închide, o mână păroasă îi smulse punga de printre uși și fugi. Liftul porni spre etajul 7. O reacție normală ar fi fost să te bucuri, că ai scăpat. Fără smuls de cercei din urechi și dat jos de blană, fără cerut portmoneu cu amenințări de cuțit, că până la etajul ei era timp suficient. Fata, însă, opri liftul. Și apăsă butonul P, spre parter. Fără frică sau regrete. Baba nebună la care a lucrat în Italia și care îi scutura scara, pe când era urcată sus să spele geamurile, o călise cât pentru 10 vieți. O scuturase de toate fricile, îi cernuse toate simțurile și o transformase în acea pietricică din sită. Și-a promis să nu se mai lase niciodată umilită și intimidată. De nimeni, nici chiar de un hoț fricos în miez de noapte. A ieșit din bloc și, instinctiv s-a îndreptat în spatele acestuia, spre desișul  de tufe, neiluminat. Știa sigur că acolo va merge hoțul. Ceva îi spunea că e un amator, pentru că simțise miros de băutură ieftină, rămasă după ce se închisese ușile liftului. Bănuia că a băut pentru a prinde curaj.

Hoțul tocmai ieșea. Văzând-o, tresări. Se rușină și plecă privirea. ”Nu am vrut, i-a zis. Îmi pare rău!” Iar ea venise cu scopul ferm de a-și revindeca bunurile. ”Adu-mi punga, ai auzit?!”. ”Da”, repetă el stânjenit și se întorse în desiș. ”Nu le-am găsit pe toate, că e noapte”, încercă el să se scuze. ”Nu mă interesează!”, spuse ea sec și după ce verifică atent conținutul pungii îi reproșă: ”Lipsește șamponul, du-te înapoi!” Hoțul se supuse instant. Și în timp ce îi întindea șamponul, cu cealaltă mână a scos din buzunar un pumn de semințe: ”Vrei?”…
Stăteau față în față două dureri. Două destine ale unei epoci sărace, care nu mai aveau ce pierde…
Astăzi este fericită, frumoasă și împlinită. Absolventă de Psihologie. Care a găsit răspunsurile căutate. Chiar și pentru gestul hoțului cu semințe.
Pictură de Cristina Kelly.  www.instagram.com/Cristina.kelly_
Pastile fără zahăr

Cămașa

indragos

Uneori ne pare că dramele sau răsturnările de situații cele mai crude sunt doar în romane sau în filme. Că se pot întâmpla oricui, numai nu nouă. Că niciodată nu vom putea trece peste un anume episod din viață, dacă am fi fost noi protagoniștii. Analizăm, judecăm, ne indignăm, tragem concluzii și, neapărat, ”diagnosticăm” vinovații.

Mai târziu, ajungem să înțelegem că doar nouă, spectatorilor din sală, ne este simplu să definim ceva ca fiind alb sau negru. În cazul actorilor, lucrurile sunt de neînțeles, chiar și pentru ei. Mai ales, că joacă spectacolul vieții lor. Al celei reale.

”Calcă-mi cămașa, asta albă, te rog”, i-a zis iubitul, într-o dimineață, iubitei sale.  Era un cuplu tânăr, aflat în febra pregătirilor pentru nuntă. Agitație, nopți nedormite. Telefoane peste telefoane. Nervi, calcule, notițe, mâzgălituri. Mai rămăseseră câteva luni. Liste, invitații, meniuri, băuturi. ”Va fi cald sau va ploua?”, ” Vor reuși ăia cu rochia?”, ”Oare mai trebuie o pereche de pantofi?”. ”Da cameramanul sigur e unul bun?”, că doar o dată ești mireasă. Acestea erau frământările ei.

Iar el și-a îmbrăcat cămașa și a plecat în grabă la Oficiul Stării Civile. Cu fosta. Și și-au oficializat căsătoria.

Am analizat, am judecat, ne-am indignat, am tras concluzii. Și, neapărat, l-am ”decapitat”. De-ar ști de câte ori și cât de crud!!! Ca niște spectatori-călăi cu drept de execuție. Iar ea, iubita, a plâns, l-a urât, l-a înjurat și l-a alungat. El însă a regretat fapta și a ales să o iubească din nou. Mai hotărât și mai înverșunat. În pofida a tot și a toate.

Și au ajuns sa aibă și nunta lor. Cu mult alai. Exact cum și-a imaginat-o ea de prima dată. Și îi calcă în continuare cămășile. Atât lui cât și celor doi copii minunați.

O nouă scenă a unui vechi spectacol…

Pastile fără zahăr

Sirop de agave

Încerc să nu judec oamenii. Cu toate că este foarte greu. Și îmi rămân, uneori, pe vârful limbii, cuvinte nespuse. Dar am unele nedumeriri. Mai nou, toată lumea adoptă noi stiluri de viată, de gândire, dar, mai ales, de mâncare. De la cei care nu mănâncă aproape nimic, până la cei care mănâncă de toate și, de dorit, amestecate. Da. Cu puțin pătrunjel să nu pice greu la stomac. Să le fie de bine și la unii, și la ceilalți: că sunt carnivori sau vegetarieni, raw-vegani sau doar vegani, că sunt bio-eni sau carno-fobi. Nu mă deranjează. Doar o întrebare am: oamenii care te-au invitat la cafea și iți întind bolul cu zahăr alb în timp ce ei își toarnă sirop de agave, cum se numesc?