Uneori ne pare că dramele sau răsturnările de situații cele mai crude sunt doar în romane sau în filme. Că se pot întâmpla oricui, numai nu nouă. Că niciodată nu vom putea trece peste un anume episod din viață, dacă am fi fost noi protagoniștii. Analizăm, judecăm, ne indignăm, tragem concluzii și, neapărat, ”diagnosticăm” vinovații.

Mai târziu, ajungem să înțelegem că doar nouă, spectatorilor din sală, ne este simplu să definim ceva ca fiind alb sau negru. În cazul actorilor, lucrurile sunt de neînțeles, chiar și pentru ei. Mai ales, că joacă spectacolul vieții lor. Al celei reale.

”Calcă-mi cămașa, asta albă, te rog”, i-a zis iubitul, într-o dimineață, iubitei sale.  Era un cuplu tânăr, aflat în febra pregătirilor pentru nuntă. Agitație, nopți nedormite. Telefoane peste telefoane. Nervi, calcule, notițe, mâzgălituri. Mai rămăseseră câteva luni. Liste, invitații, meniuri, băuturi. ”Va fi cald sau va ploua?”, ” Vor reuși ăia cu rochia?”, ”Oare mai trebuie o pereche de pantofi?”. ”Da cameramanul sigur e unul bun?”, că doar o dată ești mireasă. Acestea erau frământările ei.

Iar el și-a îmbrăcat cămașa și a plecat în grabă la Oficiul Stării Civile. Cu fosta. Și și-au oficializat căsătoria.

Am analizat, am judecat, ne-am indignat, am tras concluzii. Și, neapărat, l-am ”decapitat”. De-ar ști de câte ori și cât de crud!!! Ca niște spectatori-călăi cu drept de execuție. Iar ea, iubita, a plâns, l-a urât, l-a înjurat și l-a alungat. El însă a regretat fapta și a ales să o iubească din nou. Mai hotărât și mai înverșunat. În pofida a tot și a toate.

Și au ajuns sa aibă și nunta lor. Cu mult alai. Exact cum și-a imaginat-o ea de prima dată. Și îi calcă în continuare cămășile. Atât lui cât și celor doi copii minunați.

O nouă scenă a unui vechi spectacol…