Nu îmi explic de ce pe unii oameni viața îi trece prin sită și îi tot cerne și cerne, de nu se mai lasă din scuturat, până o parte din ei se pietrifică și rămâne pe suprafața ei. Ca un corp mic și dur, indestructibil și insensibil.

Mai întâi a avut un tată vitreg, de la care o încasa atunci când îi lua apărare mamei. Și altul nativ, la-fără-frecvență, doar cu promisiuni telefonice și vorbe în vânt. Apoi, când a absolvit școala, i s-a sugerat că a fost hrănită și îmbrăcată suficient sub acel acoperiș și că ar trebui să fie recunoscătoare și să se care de acasă. Era cam greu pe atunci, în primii ani de după căderea URSS-ului. Și asta în timp ce toți ceilalți ”avuți”de vârsta ei erau premiați de părinți cu haine noi și scumpe, pentru că intrase la facultate ”la contract” și o sunau să meargă să sărbătorească. Și ea a plecat. Dar nu la chef, ci la muncă în Italia. Ilegal, pitită într-un TIR, fără acte și bani. Riscând. Dar fără frică sau regrete.

Au trecut ceva ani – de studenție cu beții și fără griji pentru ceilalți, cu multă muncă și luptă interioară pentru ea. Pentru că știa că vrea să studieze. Pentru că dorea să facă psihologie și să găsească multele răspunsuri la comportamentele taților ei. Și ale celui ”rău” de ”la zi”, dar și a celuilalt ”bun” de la ”fără frecvență”. Dar mai ales la ale ei. Să se cunoască și să își definească durerile. Să le recunoască cu voce tare, în fața oglinzii, privindu-se drept în ochi. Să învețe să și le asume și să le doboare. Cu o singură iertare pentru toți. Și împăcare cu propriul destin.

Peste un timp, scurt pentru cei cu diplome, lung pentru cei la muncă și mai ales, departe de casă, fata noastră reveni la Chișinău. Avea nevoie de o pauză și nu mai fusese de vreo doi ani. Într-o noapte se întorcea de la sala de sport. Îmbrăcată într-o blană scumpă și cu punga cu necesarele pentru sală la ea, în lift, înainte de a se închide, o mână păroasă îi smulse punga de printre uși și fugi. Liftul porni spre etajul 7. O reacție normală ar fi fost să te bucuri, că ai scăpat. Fără smuls de cercei din urechi și dat jos de blană, fără cerut portmoneu cu amenințări de cuțit, că până la etajul ei era timp suficient. Fata, însă, opri liftul. Și apăsă butonul P, spre parter. Fără frică sau regrete. Baba nebună la care a lucrat în Italia și care îi scutura scara, pe când era urcată sus să spele geamurile, o călise cât pentru 10 vieți. O scuturase de toate fricile, îi cernuse toate simțurile și o transformase în acea pietricică din sită. Și-a promis să nu se mai lase niciodată umilită și intimidată. De nimeni, nici chiar de un hoț fricos în miez de noapte. A ieșit din bloc și, instinctiv s-a îndreptat în spatele acestuia, spre desișul  de tufe, neiluminat. Știa sigur că acolo va merge hoțul. Ceva îi spunea că e un amator, pentru că simțise miros de băutură ieftină, rămasă după ce se închisese ușile liftului. Bănuia că a băut pentru a prinde curaj.

Astăzi este fericită, frumoasă și împlinită. Absolventă de Psihologie. Care a găsit răspunsurile căutate. Chiar și pentru gestul hoțului cu semințe.

Pictură de Cristina Kelly.  www.instagram.com/Cristina.kelly_