Nerv de mamă³

Scrisoare către urmași

2017-03-05 (1)

Scumpii mei ieduți, fărâmele mele de oameni care veți rămâne în urma mea. Dragostele vieții mele dar și zvâcnirile nervoase ale ochiului meu stâng. Iubirile și lacrimile mele. Speranțele dar și resemnările mele. Astăzi, vreau să vă transmit prin această scrisoare, că toată dragostea pe care am simțit-o pentru voi, am primit-o înzecit. Și am absorbit-o cu fiecare por de pe piele. Dar și toate răutățile pe care le-ați testat, de-a lungul timpului, pe nervii mei, o să vă fie întoarse înzecit. Și o să le simțiți, fiți siguri, prin proprii pori.

Știu că atunci când voi fi deja bătrână, sclerozată, cu Alzheimer, reumatică și osteoporotică,  sau cât  voi mai fi de teafără pe atunci, nu o să mă vreți nimeni pe capul vostru. O babă nebună nu trebuie nimănui. Am înțeles asta și atunci când am asistat la o discuție dintre o mamă și ai ei doi fii, care își exprima marea dilemă: ”Când o să moară tatăl vostru, eu la care dintre voi să mă mut?” Suspansul și disperarea din ochii copiilor au vorbit despre multe. Umorul unuia dintre ei a detensionat atmosfera, spunându-i:”Mamă, tu să te decizi mai repede la care, că de nu, noi, ne-om mai bate pentru tine!” Am râs doar eu. Acum nu îmi mai vine a râde când îmi amintesc cazul. Pentru că  și voi, la un moment anume, va trebuie să aveți grijă de mine, volens-nolens și să faceți un grafic de găzduire prin rotație. Că de nu, voi fi nevoită să apar prin surprindere. Și nu neapărat să așteptați momentul când voi rămâne (sau nu) singură. Pot veni și mai repede. Pentru că abia aștept să fiți și voi în pielea mea, și la al o sutălea de ”doar te-am rugat să nu!”, eu să fac ochi nevinovați, să îi dau peste cap, exact așa ca voi,  și să zic ”din greșeală!”.

Și când mă veți ruga să nu aprind chibriturile și să nu mă joc cu gazul, să vă zic ”dar e așa de distractiv!”. Și când o să îmi ziceți să suflu încet în supă, o voi face așa, încât numai pe plafon să nu ajungă, iar înainte de a deschide o sticlă de suc carbogazos, voi avea grijă să o agit înainte pe ascuns. Când mă veți ruga să nu fac lac în baie, atunci când mă scald, eu voi spune că nu eu am făcut-o, că am invocat spiritele zeilor antici, iar din balsamurile și gelurile de duș găsite voi ”făuri” un ”parfum” și o sa încerc sa vi-l vând. Așa cum mi l-ați vândut și voi cândva. Dacă vreodată veți căuta disperați cheile de la mașină, și nu le veți găsi, să știți că le-am aruncat pe geam și apoi n-am vrut să îmi recunosc isprava. Dacă o să mă scoateți la plimbare, căci veți fi nevoiți, o să fug printre mașinile din trafic și mă veți găsi atârnată doar cu o mână de balustrada de pe Someș, pe partea râului, cu ochii închiși, așa ca să vă dau palpitații. Și atunci veți învăța cuvântul ”tahicardie”. Cât pe ce era să uit despre sistemul de coduri pe care îl voi inventa pentru tot felul de urgențe, gen ”2.1.1 – alertă  lipsă hârtie igienică la veceu!”, sau ”2.1.3 – adu-mi te rog halatul de baie”,  ca să fie mai jucăușă atmosfera. Și să încercați să nu le rețineți sau confundați, așa cum mi s-a mai întâmplat. Iar  despre crizele din magazin gen: ”Vreau din aia și gata, că altfel nu plec de aici!”, cred că știți și voi, nu mai are sens să amintesc.

Și să nu vă plângeți. Pentru că cireașa de pe tort va veni fix la miezul nopții, când veți dormi somnul cel mai dulce, alături de soț (soție), iar eu voi apărea fără să bat la ușă și vă voi spune că mi-e frică să mă duc singură la baie și că ”apoi nu mă lăsați să dorm între voi?” Iar ca să fie seara stricată de tot, o să insist să mă scărpinați pe picioruș, ”nu acolo, mai sus…nu așa, mai apăsat…da acuma și pe spate” și l-as-că-veți-vedea-voi-atunci-mai-cum.

Ei, așa cum ziceam, sunteți cele mai scumpe ființe din viața mea, și sper și eu pentru voi să rămân la fel. Doar că ”scumpă” pentru toate stricăciunile pe care vi le voi pricinui, ca să înțelegeți totuși, de ce nu e voie să dați cu ciocanul în frigider, sau să porniții artificiile de Revelion în casă. Sau să faceți experimente cu focul care lasă urme de arsuri pe cadă. Stați, că de asta era cât pe ce să uit. Și eu nu uit nimic. Și nu că nu aș vrea. Dar nu pot. Credeți-mă. Și atunci vă întreb de pe-acum – continuați tot așa, sau, poate vă mai și potoliți?

5 gânduri despre „Scrisoare către urmași

  1. Recitesc si recitesc a cata oara…cat adevar,pe cati i-au atins aceste randuri lasate sa ne punem creerul in miscare, cat de apreciati trebuie sa fim de copiii nostri in care am depus tate eforturile sa-i vedem fericiti….un singur lucru n-am facut: sa-i lasam sa se descurce .Asa cum au facut-o parintii si noi.Va multumesc.(Nu ma refer la copiii mei)

    Apreciază

  2. Cristinel, nepotii te vor scuti de aceasta grea si sadic placuta misiune, fii pe pace… Iar tie nu iti va ramine decit sa savurezi dragostea oferita de copii si sa imparti intelegere atit copiilor, cit si nepotilor

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s