Pastile fără zahăr

Rană vie

blog

E atât de greu să uit acea ultimă perioadă, încât am tot încercat, dar în zădar. Pentru că sentimentul de neputință m-a urmărit mult timp atunci, dar și după aceea. Împletit cu furie, apoi cu resemnare. Pentru că în urma plecării tale am învățat ceva – nu de moarte ar trebui să ne temem – de ea oricum nu a scăpat nimeni, ci de felul de a muri. M-ai întrebat odată seara, stând la povești în bucătărie, oare ce simte un om când moare arzând în flăcări. Ți se părea că ar fi cea mai cruntă moarte posibilă. Acum știu că nu este. Ci acea lentă și în chinuri. Cu chimioterapii repetate și cu pierderea proprietăților omenești. Până ajungi rană vie, în descompunere, intubată la toate aparatele lumii, dar nu și la cel al supraviețuirii.

Nu ți-am zis nici până în ultima zi de ce suferi, de fapt. La început, pentru că ai fi capitulat numai la aflarea diagnosticului. Iar apoi, pentru că noi am tot sperat. În minuni și în tratamente miraculoase. Apoi pentru că nu mai îndrăzneai să ne întrebi, ca să nu ne pui în situația de a te minți. Pentru că știai răspunsul. Ce s-a produs în mintea ta atunci? Câte gânduri îl trec pe un om care știe că moare, dar nu vorbește despre asta. Câte frici și remușcări au fost ferecate în acea privire? Te știam fire sensibilă, dar ai dat dovadă că erai mai tare decât noi toți. Ai avut puteri să ne protejezi de adevărul pe care toți îl știau, dar nimeni nu avea curaj să îl rostească. Dacă ai fi știut chinurile ce vor urma, nu sunt sigură că ai fi acceptat. Dar am încercat, oh, cât nu ne-am zbătut! Și nu am reușit, tată. Un singur lucru am înțeles că pot să îl fac pentru tine. Să apuc să îți aduc în brațe al treilea nepot. Măcar asta am reușit, tată. De fapt, e unica ce am mai putut face pentru tine, pentru că sunt sigură, că asta te-a ținut în viață încă ceva timp. Când verdictul a fost de câteva luni, iar tu ai apucat să îi auzi gânguritul – am știut că te-ai ținut. De primul firicel de soare al ultimului nepot prins în viață. Și după ce l-am născut, am alergat tot un suflet să ți-l aduc ca să apucați să stați împreună. Ca să legați trecutul cu viitorul. Atunci când l-ai apucat de mână pe ăsta mic, ai înnodat timpul dintre ce a pornit din tine și ce va rămâne prin el. Un capăt de trăiri și un început de vise.

Am avut grijă de voi ambii. Știi că am făcut-o cât de bine am putut. Unul abia venit pe lume, și altul care simțeam cum se leagă de orice oră trăită. Unul care adăuga grame în fiecare săptămână și altul care le pierdea pe zi. Unul, căruia i se lua puful de nou-născut de pe cap, și altul, care chelea după fiecare ședință de terapie. Unul care încă nu putea vorbi, iar altul care nu mai avea ce spune. Pentru că înțelegea. Pentru că asta transmitea privirea lui profundă. Atunci când cel mic plângea – reușeam să îl alin, atunci când te sufocai – nu reușeam să îmi găsesc liniște. Și-mi plecam ochii. Pentru că ambii știam că te mint. Din priviri.

Astăzi am vrut să îți cer iertare pentru acea minciună. Nespusă. Dar care m-a ajutat să supraviețuiesc pe mine, în primul rând. Sunt sigură că și pe tine. Și anume, că ”totul va fi bine”.

De-ai ști cât te-au plâns copiii mei cei mai mari, ascunși în curte, pe după copaci și cât m-au certat că nu le-am zis că vei pleca. Pentru că îi mințeam și pe ei. Ca să nu sufere. Și cât îmi reproșează că i-am dus la ceilalți bunici, atunci când am văzut că tuburile se tot înmulțesc, masca de oxigen nu mai ajută, iar tu nu mai poți dormi. Da, am încercat să iți cânt ceva de leagăn, ca la ăsta micu, întinsă în pat lângă ce mai rămăsese din tine, studiindu-ți fiecare centimetru și mai ales, ochii. Pupilele decolorate. Rămăsese-i doar un zaț de om. Dar mi-ai zis doar atât – că nu are rost, oricum. Ca viața e un hău. Un mare gol. A fost ultimul lucru pe care mi l-ai spus. Pentru că erai supărat, tată.

Știu. Și mai simțeam că te dureau ultimele tale celule vii, pentru că gemeai. Iar eu ii certam pe toți din jur că nu îți dau morfină!!! Niciunul dintre ei nu au avut curaj să îmi zică atunci că nu mai ai mult, iar morfina te-ar fi omorât pe loc, pentru ca ți-ar fi îngreunat respirația. Iar tu nu mai aveai decât niște resturi de plămâni. Ei doar își fereau privirea de a mea, iar eu de a ta și tu de a copiilor. Mesaje nespuse, surde, dar atât de clare. Dureroasă minciuna, dar necesară tuturor. Și oricât te-am păzit zi de zi, oră de oră, minut de minut, ca pe un copilaș, ai așteptat să pleci atunci când ai rămas singur-singurel, într-un pat de spital. Pentru a ne proteja, știu. Într-o noapte de iulie, trecut de doișpe, când a sunat telefonul…

17521922_10212565400548760_1350596590_o

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s