Travaliu creativ

Vara cu ochi verzi a Tatianei

17838559_10212703393358494_271922288_o (1)Prima mea amintire cu Tatiana Tîbuleac nu ține de grădiniță și matineele comune, ci de posterul cu Nichita Stănescu din camera ei. Apoi, de seriozitatea care o caracteriza pe când era studentă. Față de noi, ceilalți studenți la Jurnalism, care savuram primul an de libertate la USM, ea lucra după ore. Corecta texte. Învăța limbi străine. Eram sigură încă de pe atunci că ei i se vor întâmpla toate altfel și că va sparge limitele. Și așa a fost. A plecat într-o altă țară, pe când era în plină ascensiune profesională acasă, s-a apucat de scris și, mai nou, s-a făcut remarcată cu primul său roman. Unul greu și răsunător, pe care criticii l-au așteptat împovărat de tente mioritice, dar s-au izbit de un alt fel de scriere. Al unei autoare diferită de cea a ”Fabulelor Moderne”, sau cel puțin, o altă față a acesteia. Mai dură și mai tranșantă, care taie ca o lamă -”Vara în care mama a avut ochii verzi”.

Dragă Tania, am citit cu interes romanul și, sincer, am fost curioasă să urmăresc criticile tocmai pentru că este o operă complexă în imagini, trăiri și furii. Dar mai este și despre frici, eliberare, iertare și acceptare cartea ta. Multitudinea de aspecte prin prisma cărora poate fi analizată cartea este, cu siguranță, un obiect de studiu de domeniul psihologiei. De aceea, comentariile aduse de psihologul Cătălin Stanciu, în cadrul cenaclului ”Tiuk” de la Brașov, moderat de Mihail Vakulovski, unde ai fost invitată recent, au fost foarte binevenite. Voi încerca să caut, pe parcursul acestui interviu, răspunsuri la aspectele care m-au marcat și mi-au dat de gândit. Știu că „Vara în care mama a avut ochii verzi” a pornit de la un text despre o femeie bolnavă de cancer “Sara”. Și, de fapt, este o poveste reală a unei mame cu un fiu, veniți într-un sătuc francez să-și petreacă ultima vară.

Frica de această boală, transpare pe tot parcursul cărții. De unde vine, de ce anume cancer în contextul atâtor mii de alte forme de pericole?

Nu știu dacă frica mea este obsesivă, deși cred că orice frică este, într-un fel, obsesivă. Când se tem de ceva, oamenii se tem fără întrerupere. Nu poți să te temi de luni până vineri, între 8 dimineața și 6 seara. Dacă e să vorbim despre cancer, este o frică pe care mi-a transmis-o tata. El și-a pierdut mama de cancer la opt ani. În plus, pe unde am crescut eu, cancerul era cel mai grav lucru care i se putea întâmpla unui om – demonizarea totală a acestei maladii era de nedescris. Nimeni nu vorbea deschis despre boală, nimeni nu povestea despre oamenii care au reușit să o învingă – sunt sigură că erau și din aceștia. Poveștile “inspiraționale” nu se inventaseră, iar lumea își făcea semnul crucii când auzea cuvântul ”cancer”. Mai târziu și eu, în anii mei de jurnalism, am scris mult despre bolnavii de cancer, mai ales, despre copii. Am făcut, cred, peste o sută de reportaje doar la acest subiect. După cum vezi, frica mea și tot ce este legat de ea, are o explicație. Mă bucur enorm că lucrurile s-au schimbat și că astăzi oamenii aleg să vorbească mai mult. Că există specialiști care povestesc, în primul rând, despre prevenirea bolii, răspund deschis la întrebări, oferă consiliere psihologică. Îi admir pe bolnavii care vorbesc deschis despre experiențele lor, astfel ajutându-i poate mai mult decât își imaginează și pe alți oameni. Susțin această mișcare cum pot – prin scris, prin campanii, prin promovarea unor acțiuni. Totuși, continuu să repet că “Vara în care mama a avut ochii verzi” nu este o carte despre cancer. Înțeleg însă că nu-mi mai aparține. Să fie despre ce vrea cititorul.

Femeia din cartea ta este o mamă de 39 de ani – mică, grasă, proastă și urâtă– așa o descrie cel puțin fiul ei, Aleksy, un adolescent cu probleme mintale, care a urât-o toată viața. Până când a început să o cunoască, de fapt. Mai întâi de toate, de ce ai ales să intri în personajul unui băiat, cu atât mai mult, al unui cu devieri psihice și să descrii evoluția relației fiu-mamă de la ură, la împăcare și apoi la iertare?

Nu am decis să scriu din numele unui bărbat, așa s-a întâmplat. Nu este ceva premeditat, pur și simplu am găsit că îmi este mai simplu să spun niște lucruri nefiind femeie. De ce, de unde, cu ce scop – rămâne de văzut. Un psihiatru care a citit cartea mi-a dat niște explicații foarte interesante la acest capitol. Inversarea personalității, dedublarea, halucinațiile “false”, însă atât de reale – toate au niște origini, se pare. Le descopăr și eu acum, împreună cu cititorii . Sunt des întrebată dacă e o carte autobiografică – nu este. Relația mea cu mama este de natură total opusă decât cea descrisă în carte. Pe de altă parte, nu pot spune că nu am lăsat nimic din mine în acest text. Sigur, pe alocuri sunt eu, prietenii mă pot regăsi în vorbe, în umor, în anumite atitudini. Este inevitabil pentru un scriitor să nu-și lase amprenta într-o carte, chiar dacă nu este autobiografică. Așa cred eu, dar și aici părerile sunt împărțite.

Ziceai în cadrul cenaclului că, de fapt, îți este dragă această mamă, blamată de mulți, această ființă care nu a primit dragoste niciodată – părăsită de soț, cu un copil care i-a murit și cu altul care a urât-o. Se pare că din momentul morții Mikăi, sora lui Aleksy, lucrurile au deraiat în acea familie. Poate fi învinuită o mamă care trece prin atâtea pierderi, inclusiv printr-o depresie severă, că nu a știut să iubească suficient?

Este ușor să învinuiești pe cineva de orice, mai ales, de educația copiilor. Întotdeauna se va găsi cineva care să spună cum este corect și, mai ales, cum nu este corect să-ți educi copiii. Pe mine aceste sfaturi mă amuză, ca să nu spun altfel, indiferent de la cine vin. Cine în afară de mine are dreptul să mă învețe cum să îmi iubesc copilul? Nimeni. Când e bolnav îl duc la medic, deși nici medicii nu sunt autoritatea supremă. În rest, eu și tatăl lor încercăm să îi creștem așa cum putem, cum ne dictează educația și principiile. Dacă se poate și mai bine – asta se va vedea peste ani. Văd adeseori cum părinții moderni duc o luptă continuă cu lumea din jur pentru dreptul de a-și crește propriii copiii și mi se pare că undeva greșim, ca societate, ca oameni. Aceasta însă este o altă temă. Cât despre mama din carte, îmi este dragă, desigur, dacă eu am “născut-o”. Toate personajele îmi sunt dragi, chiar și acelea, mai ales, acelea negative. Femeia din carte este una ca multe altele, prea multe, care și-a trăit viața cu jumătatea. A iubit pe jumătate, a fost iubită și mai puțin, a născut pentru că a trebuit, a răbdat pentru că altceva nu știa să facă. Totuși nu cred că ți-am răspuns la întrebare, nu-i așa? Poate fi învinuită o mamă… Nu știu. Eu una nu am o emoție pentru toată lumea. Uneori învinuiesc, alteori compătimesc sau mă revolt. E prea simplist să spunem la general “da, poate fi învinuită sau nu, nu poate”.

Este Aleksy, totuși, un copil cu probleme psihice? Sau doar un rebel pornit împotriva tuturor? Pentru că ulterior, când acesta devine un mare pictor, catalogarea lui vine undeva în zona de ”geniu” și nu ”nebun”. După cum spune el însuși, ”atunci când au mulți bani, bolnavii psihic se numesc excentrici”.

Toți adolescenții au probleme, nu toți – psihice, însă și aici depinde de unghiul din care îi privești. Cunosc părinți care atunci când și-au prins copiii fumând, le-au ars degetele cu țigara sau i-au ținut închiși în cușca câinelui. Peste ani – acești copii se lăudau că au primit o lecție de viață fantastică – că nu au mai fumat niciodată. Din punctul meu de vedere, este o monstruozitate, din al lor – o experiență. Cunosc și părinți toleranți, care le-au intrat mereu în voie copiilor și care le-au interzis o singură dată adolescenților să meargă la discotecă, iar aceștia s-au aruncat de la etaj sau și-au tăiat venele. Nemaivorbind de miile de exemple când copiii care au consumat alcool și droguri au devenit adulți responsabili, iar unii care și-au încântat toate rubedeniile cu “cumințenia pământului” au ajuns delincvenți și abuzatori. Nu există rețete în educație, pentru că oamenii funcționează diferit. Rebeliunea adolescenților este un lucru firesc, o perioadă dificilă și fragilă în viața oricărui om, dar îndrăznesc să spun că dragostea în toate formele este principala cheie spre traversarea acesteia.

De ce nu începuse să moară mama mai devreme, dacă știam că asta face boala dintr-un om, era să cer de Crăciun cancer pentru mama, în loc de sex cu Jude…”. Aleksy ajunge să regrete ura pe care i-o purta. Pentru că descoperise o altă mamă – neîmplinită profesional (învățătoare de biologie find, a vândut toată viața în magazin) și sentimental (iubitul ei murise în accident), care și-a dedicat viața fiului ei, considerat de ceilalți nebun. Oare nu prezintă acest moment cel mai frumos deznodământ al relației lor?

Nu știu dacă este cel mai frumos, însă este momentul în care între ei intervine normalitatea. Pentru mine personal normalitatea este unul dintre cele mai frumoase lucruri care pot exista într-o relație.

Unul dintre fragmente m-a impresionat în mod deosebit. Atunci când Aleksy descoperă cicatricile pe sânul mamei și află că sunt de la dinții lui, când a fost alăptat. ”Sunt mușcăturile tale, te-am iubit cum am putut”. Oare mutilarea fizică a mamei (fenomen resimțit de multe femei după naștere și alăptare), nu denotă supremăția dragostei materne?

Schimbarea femeii după naștere (fizică, emoțională, socială), dincolo de sublimarea ei, este o certitudine. Și aici e o poveste atât de complexă, încât mă tem că nu vom mai termina acest interviu. Nașterea schimbă o femeie – uneori spre bine, de cele mai multe ori nu. Femeile care nasc trec neapărat printr-o etapă de negare. Capul îți spune că ai făcut un lucru imens. Timp de câteva luni după naștere ți se pare că Dumnezeu este femeie ca și tine. Să naști un om, să scoți din tine un viu! Oglinda însă țipă altceva – deformată, obosită, crăpată și cârpită. Frankenstein era, uneori, senzația mea. Desigur, în cazul femeilor care nu au o depresie postnatală, există mereu antidotul – copilul. Un număr mare de femei însă au aceste probleme, mari probleme. E o luptă continuă între bucurie și regret și, de multe ori, depinde de cei din jur cum iese o mamă din această experiență – împăcată cu sine sau cu răni care nu se mai prind. Presiunea asupra femeii moderne este imensă, atât asupra femeii care naște, cât și asupra aceleia care alege să nu nască. După doi copii și mulți ani am ajuns să cred că deși nu este corect să facem din toate mamele martire, nici să le negăm o doză de sacrificiu tot nu este corect.

Spuneai la Brașov că acest text te-a eliberat de multe trăiri personale. Mama din carte a fost părăsită pentru ”un fel de mamă, doar că tânăra”. E vorba de frica de a fi părăsită pentru o alta mai tânără? 

Nu știu cum este să fii părăsită pentru una mai tânără. Până nu demult mă încadram în a doua categorie. Să vedem după 40. În genere, nu cred în termenul “să fii părăsită”, în cazul unei femei adulte. Cred că doi adulți se pot despărți și doar un copil, un infirm sau un bătrân poate fi abandonat. Deși sunt feministă și voi fi aproape în toate situațiile de partea femeilor și a copiilor, nu înseamnă că nu pot face distincție între un bărbat bun și o femeie nemernică. Abandonează nu doar bărbații, cei mai frecvenți abuzatori în cazul minorilor sunt chiar mamele. Fricile legate de cuplu mi se par cele mai lipsite de sens. Când dragostea nu mai este – se poate întâmpla totul și totul se va întâmpla neapărat.

…mi-a fost clar că am întârziat și că din acel moment niciun timp din lume nu va mai fi suficient pentru a îndrepta ceva”. Este oare vorba de acel ”prea târziu” pentru orice ”ceva” important în viață?

Da. Am simțit-o acut vara aceasta și așa a început cartea.

17858918_10212693123501754_43667914_o

Te-ai gândit că dacă această carte nu va fi înțeleasă de public, vei fi considerată o scriitoare cel puțin ciudată și datorită imaginilor furioase și dureros de sincere pe care le-ai creat? Una dintre cititoarele tale a subliniat faptul ”că un om normal nu ar fi putut scrie asa ceva”.

Ar fi o aroganță să zic că m-am gândit că nu voi fi înțeleasă. Sunt cărți mult mai complicate și mai profunde ca a mea și lumea le-a înțeles. La un moment dat, când scriam, m-am prins că voiam foarte mult să placă măcar cuiva halucinațiile din carte. Nu știu de ce. Probabil că acolo am fost cea mai nebună. În rest, urmăresc cu atenție ce scrie lumea despre carte și de fiecare dată, găsesc lucruri chiar mai faine decât acelea pe care le-am gândit eu.

Povesteai, la un moment dat, despre faptul că iți scrie multă lume despre felul în care au simțit ei cartea, momentele în care s-au regăsit și s-au tămăduit prin lectură. Curios este că e vorba de un contingent de cititori preponderent masculin. Ce scriu aceștia?

Primesc multe mesaje de la bărbați, bărbații simt cartea altfel. Nu vreau să spun mai profund decât femeile, însă ei văd alte nuanțe, alte subînțelesuri. Mesajele sunt și ele diferite. Unele conțin doar un emoticon, altele – trei pagini de teze. Le citesc pe absolut toate cu un interes enorm. Și le mulțumesc oamenilor care decid să îmi scrie, aș vrea să știe că îmi fac o bucurie.

Cum se simte ființa din tine după această carte?

Împăcată. Mă bucură sincer succesul cărții, spun asta deschis, pentru că nu se știe dacă voi mai avea ocazia să spun același lucru după altele.

Crezi că după un astfel de succes va exista o presiune nescrisă pentru o carte și mai bună? 

Încerc să nu mă iau prea tare în serios. Succesul acestei cărți nu este primul pentru mine. “Fabule Moderne” a avut un succes la fel de mare, doar că mai izolat – pe atunci eram cunoscută doar în Moldova. Succesul nu este măsurătoarea unei cărți. Unele cărți – mai proaste ca a mea – au un succes și mai mare și se vând și mai bine. Altele – mult mai bune ca a mea – sunt mai puțin cunoscute și se vând doar în zeci de exemplare. Ca autor, nu pot decât să îmi doresc să scriu cărți bune, oneste, fără a trișa. Las tirajele pe seama editorului.

Știu că te-ai apucat de o nouă carte. Oare există frica de a nu fi la înălțime și de a te dezamăgi, întâi de toate, pe tine însăți?

Nu există frica. M-am apucat de o nouă carte și îmi place, scriu cu plăcere. Dacă va ieși proastă, nu o voi publica. Nu știu ce pot face mai mult. Chiar dacă de azi încolo voi scrie doar prostii și toată planeta va fi dezamăgită de mine – copiii mei oricum mă vor iubi ca înainte. Pentru ei voi rămâne mereu scriitoarea secolului.

Apropo, copiii înțeleg că mama lor este o scriitoare. Cum ar răspunde la întrebarea – despre ce scrie mama ta?

Sunt încă prea mici ca să înțeleagă ce fac. Alexandru spune că sunt scriitoare, pentru că așa îl învață tata să zică. Sofia însă e la faza “mama se joacă la calculator”, ceea ce nu este prea departe de adevăr.

Crezi că dacă ai fi rămas în Moldova ai fi scris un astfel de roman?

Nu știu. Dacă rămâneam acasă, aveam o altă viață. Poate mai eram în televiziune, poate mai făceam copii, poate nu făceam deloc. Scriam poate altă carte, mai bună, sau niciuna și mă făceam psihiatru, cum îmi doresc de câțiva ani, dar nu îndrăznesc. Viața este suma tuturor alegerilor – spunea Camus – și eu încă aleg.

Și pe final, de ce avea, totuși, Alexy ochii albaștri? E un subiect foarte important zic eu, dar trecut, oarecum, intenționat cu vederea?

Las asta la discreția cititorilor.

Îți mulțumesc mult de tot. Simt că este doar începutul unui flux de cărți bune. Și în privința ta am intuit bine de fiecare dată.

Și eu îți mulțumesc.

17457377_10212611630944491_3567140642113745374_n (1)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s