Nu este prima lansare de carte a dumnealui la care merg. Le am mai pe toate cu autografe – obișnuință frumoasă încă din facultate, de când am primit ”Comunicarea simbolică”, semnată pe catedra veche a facultății de Jurnalism. Era 1999. Autorul – Vasile-Sebastian Dâncu.

La fel ca și atunci, înconjurat de studenți, și acum –  adunând în jur multe personalități și fiind chiar una dintre ele, inspiră aceeași simpatie. Aceeași relaxare, dar și aceeași sensibilitate. Față de problemele oamenilor în parte, dar și a societății în general. Pentru că datele statistice cu care operează de ani de zile pentru dumnealui nu sunt doar cifre, ci sunt oameni vii, sunt copii morți, sunt multe sărăcii și singurătăți. Prea multe.

Împletirea stilului sociologic cu cel plastic de scriitor, dintre cifre dar și sentimentele, trăirile și durerile din spatele acestora, transpar în multe texte scrise de-a lungul timpului. Aparent simplă și ușor de citit, în fond foarte profundă și complicată, aspect remarcat și astăzi, la lansarea volumului ”Politically incorrect” la Cluj, cartea oferă în prima parte a sa, un diagnostic al României. ”România blocată. Paradoxul societății fără însușiri”, iar spre final, o soluție pentru situația creată – un reset total, pentru a ieși din indecizie, pasivism și neasumare. Pentru a nu mai căuta vinovați peste tot și doar în alții. Pentru a restaura sensul colectiv și a căuta un interes comun. Pentru a pune în centrul activității politice Omul.

Cred cu tărie în aceste mesaje simțite și transmise de un Om, în primul rând. Pentru că știu, că așa cum i-a păsat acum 20 de ani de niște bieți studenți plecați departe de casă, care alergau pe dealurile transilvănene cu chestionare în brațe și pe care îi întreba periodic dacă și cum se descurcă, și mai ales cu ce îi poate ajuta, așa îi pasă de fiecare dintre noi. De societatea noastră însingurată. De România blocată.

Și am mai aflat astăzi ceva. Că sensibilitatea se moștenește. Am descoperit cartea de versuri al lui Vasile Dâncu senior și mi-am amintit despre acel caiet de poezii pe care îl pierduse tânărul student de la filosofie și despre care ne povestise cândva demult.

Textul de mai sus nu este o recenzie plină de citate și recomandări. Cartea nu are nevoie de așa ceva. Trebuie doar citită ca o gură de oxigen proaspăt, necesară unui corp afectat. Textul este mai degrabă un gest de recunoștință pentru un Om căruia i-a păsat într-un moment crucial al vieții unui student, la început de drum. Și care continuă să se zbată pentru noi toți, într-un moment, probabil, chiar definitoriu pentru România.

Iar numărul foarte mare de oameni care au venit astăzi să îl revadă, inclusiv mulți foști studenți, vorbește cât pentru  o sută de cronici. Despre admirație.