Este foarte interesant să îmi amintesc cu lux de amănunte niște lucruri aparent nesemnificative din trecut. Oameni, chipuri, vorbe, situații. La început – la nivel de fapt întâmplat, un schelet. Apoi cu timpul, începe să prindă carne, mușchi și abia la sfârșit, sens. Și lucrurile încep să se vadă total altfel decât atunci când s-au întâmplat.

Nimic deosebit în esență, dar zilele astea mi-a revenit o întâmplare. E vorba de un cuplu pe care l-am cunoscut la București, acum mulți ani. Conjunctura făcea să fim invitați acasă la un om de artă, profesor bucureștean, la o cafea, un grup de oameni din Chișinău, printre care, cumva din întâmplare, nimerisem și eu. Aveam 18 pe atunci.

Domnul gazdă era foarte de treabă. A insistat ca după vizita oficială, să ne mai invite neapărat în casa lui. Un gest foarte frumos pe care l-am apreciat cu toții. Nu mai fusesem într-o casă bucureșteană de nici un fel,  dar mai ales în una a unui profesor. Ne-a deschis ușa o fată tânăra, de vreo douăzeci și un pic de ani, cu părul castaniu, tunsă scurt și încălțată cu pantofi roșii. M-am gândit că este și ea una dintre invitatele care abia intrase și nu apucase să se descalțe și că voi avea și eu companie. Eroare. Era gazda. Șotia profesorului, căruia chipul îi trăda anii coborâți pe pletele albe. Era cam de vârsta tatălui meu. Ajungea imediat la 60. O discrepanță care m-a lăsat mută de uimire atunci.  Noroc că eram un personaj secundar pe acolo și nimeni nu mi-a băgat în seamă nedumerirea. Mai ales că o bună parte dintre toți cei prezenți erau familiarizați cu atipicitatea cuplului. Și totul părea o normalitate.

Au pornit discuții inteligente despre măreția artei și superioritatea geniului, printre cafele și sandvichuri cu icre și despre nu mai știu ce, pe linia întâi, pentru că, involuntar, mă focalizasem pe cealaltă linie de discuție, dintre profesor și un alt invitat, care stătea lângă mine și căruia acesta a simțit nevoia să-i dea explicații, făcând abstracție de prezența mea. Păream prea crudă pentru a pătrunde în esența discuției.

”Ei, știu că ar putea să îmi fie fiică, dar ce să îi faci? Era o amărâtă de studentă și am simțit că trebuie să o ajut. Mai ales că a venit să studieze artele și, cu siguranță că în lumea asta are nevoie să o împingă cineva ca să răzbească. E și talentată, să știți! Nu i-a fost ușor…s-a și îmbolnăvit la un moment dat și am dus-o tocmai în Grecia ca să o facem bine. Am operat-o. Sper sa fie ok. O să o trimit și cu o bursă la Milano la anul…”

Omul s-a apucat sa ne arate poze cu ei in Grecia, de fapt – doar cu ea. Din acele poze, încă de atunci am înțeles cât de mult o iubea. De fapt, o cocolea ca pe un ou. O adora în cadru. De când sunt am acest filling că dragostea se poate exprima și prin miile de poze făcute persoanei iubite. Chiar și dacă pare o fi o aberație – ceva îmi spune că există un sâmbure de adevăr. Profesorul îi imortaliza fiecare gest, din toate unghiurile, orele și stările posibile, încercând, să imortalizeze, parcă, orice privire și mișcare a ei.

”O iubesc mult și o voi ajuta cât pot. Să o văd fericită și realizată. Voi face din ea o doamnă adevărată. Așa cum a visat ea dintotdeauna încă de pe vremea când venise la București din sătucul ei. Pentru că, apoi, știu sigur că va pleca, chiar și dacă nu mi-aș dori asta. Dar este firesc”, a zis încet, să nu îl audă nimeni. Mai ales, ea.

Era un adevăr nevorbit între ei. Dar știut de ambii. Chiar de toți.

De ce e firesc, m-am gândit atunci?  E corect oare? Sau este un aranjament reciproc? Asumat. Poate să existe așa ceva? E corect să îți asumi o suferință ulterioară conștientă în schimbul câtorva ani de confort. Merită? E curaj sau nebunie? Sau milă? Poți să stai lângă cineva doar atât cât ai nevoie de acesta și să îl abandonezi apoi, uzat, singurătății? Unde e moralitatea, atunci?

Evident, nu am găsit răspunsuri.

Ea s-a realizat în timp și a devenit ce și-a dorit. Și, cum era firesc pentru el, a plecat…

Doamna…