Anii îmi tot schimbă percepția asupra multor lucruri. Mai ales când este ultima dată când, de ziua ta, pe tortul cu frișcă apare prefixul cu cifra trei. Și vrei ca anul să treacă cât mai lent și totodată intens. Pentru că odată schimbat prefixul – intri într-o altă categorie, ”mai grea”. Și începe un nou capitol, care, încă, parcă nu e despre mine.

Se schimbă percepția și asupra cadourilor. Iar cele mai frumoase devin alea surpriză și mai ales, acelea, cărora urmează să le faci chek-in-ul. Două bilete la Amsterdam – fără griji, fără copii și mai ales fără stereotipuri. Am pornit la drum decisă să văd orașul doar prin ochii mei, așa că toate prejudecățile le-am încuiat în sertar, împreună cu obligațiile de mamă, responsabilitățile și vârsta din buletin. După un avion ratat și o noapte plină de povești în aeroport, împărțită cu două românce și două sud-coreence, aflând multe haioșenii, printre care și faptul că detectorul de fum din camerele de hotel pot fi păcălite, aplicând o șosetă pe ele, sau , mai bine, o pungă, am ajuns, în sfârșit, în orașul de printre canale. Ce mi-a sărit prima în față?  Multitudinea de canale și podețe, bărci, bărcuțe și vaporașe, umiditatea mare și aerul specific unui oraș cu multe ape. Și ceața. Că era nouă dimineața sau patru după amiază – mai că nu puteam să îmi dau seama. Mie, sincer vorbind, oricum îmi era indiferent.

Orașul mi s-a prezentat ca un amestec de muzee și expoziții, palate și clădiri vechi superbe și străzi cu multe leduri roșii, fete dezgolite, ce trăgeau draperiile pentru câteva minute (chiar am cronometrat – 7 minute :)) și multă lume hohotind pe stradă. Culmea mi-a părut faptul că multe dintre aceste străduțe neortodoxe, ca să mă exprim mai plastic, învăluite într-un miros specific, pe care îl resimt și acum în nară, chiar și de am revenit de două zile, dădeau spre biserica locală. Am atașat chiar și o poză cu dovada. Aici am multe semne de întrebare încă, dar iau lucrurile ca atare.  Iar paradoxurile continuă cu multitudinea de muzee: Muzeul ”Van Gogh” și cel al ”Prostituției”, ”Casa-Muzeu al lui Rembrand”, ”Rijksmuseum”  și ”Muzeele Marihuanei” (sunt la fiecare colț), expoziția  ”We Have a Dream”, despre Mahatma Gandhi, Martin Luther King și Nelson Mandela și mici săli de cinema care te îmbie să tragi cu ochiul la niște scene fierbinți. Nebunie curată, amestecată cu clinchete a sute de biciclete în viteză, care șiroiesc din toate părțile, de te zăpăcesc de-a dreptul.

Aceste imagini contradictorii oarecum te bulversează dar și fascinează în același timp. Încerci să emiți o opinie, dar simți că e prea devreme și o lași pe mai târziu. Când vei urca în avionul spre casă și vei putea trasa o părere obiectivă, detașată, pe cât se poate.

Nu am fost să le văd pe toate. Nu am avut cum în doar câteva zile. Pentru Van Gog am plătit 17 euro (despre acest muzeu superb ar trebui să scriu o postare separată), la expoziție și casa-muzeu nu am mai reușit, iar la celelalte, de genul celor enumerate mai sus, prețurile mi-au părut exagerate 8-12 euro. Nu că nu aș fi fost curioasă să îmi bag nasul de jurnalist, doar că nu am văzut rostul să mai dau bani la aceste muzee, când și prostituția și marihuana se plimbă pe străzi ca la ele acasă. Pentru că așa și sunt. Mai era ceva de ascuns? Mă îndoiesc. Perversiunile și abaterile de la reguli nu-mi sunt interesante oricum (se pare că ceva prejudecăți, totuși, s-au strecurat cu mine în trusa de machiaj). Poate data viitoare – ca să am ce să mai scriu.

Oricum, chiar și de conține acest mix efervescent de (non)valori și lumi, orașul mi-a părut foarte curat, liniștit și bine organizat. Și extrem de vesel, daaaa! super vesel – mai ceva ca la nunțile de moldoveni.  Însă fără bătăi și înjurături, chiar și de la cei cu hohoteala, pe care nici nu mai încercam să îi identific la un moment dat, după direcția din care venea mirosul. Cu turiști în vârstă, îmbrăcați elegant și grupuri de tineret, cu accesorii indecente, care sărbătoreau seara burlacilor sau a burlăcițelor. Cu multe cofetării cu vafe olandeze și magazine pline doar cu roți de brânză. Cu lenjerii trăsnite și obiecte mai deocheată plasate în vitrine cu leduri roșii și magazine de suveniruri clasice oricărei țări, doar că aici simbolul frunzei verzi (și nu mă refer la cea canadiană) a fost exploatat la maxim. Acadele și ciocolăți cu marihuana, săpun și șampon, creme de față, de mâini și de ce vreți voi, de haine și breloace nici nu mai zic. Nu am gustat din aceste dulciuri, la fel cum nu m-au tentat nici prăjiturile, pentru că, sincer, consider că este doar o strategie de marketing. Frunza trebuie doar fumată și atât. Altfel nu își are nici un efect. Cel puțin așa știam eu de la colegii mei adolescenți din Chișinău. Cine știe ce bețe de răsărită fumau și ei pe atunci, prin anii 90, cumpărându-le pe sub mână, în cutiuțe de chibrituri prin scări dubioase de blocuri? Poate este greșit, nu știu. Unele taine trebuie să rămână taine.

Noi, părinți responsabili totuși, am cumpărat doar niște breloace cu biciclete și palatul reginei – că doar avem copii mici acasă (uf, și am zis să nu îmi amintesc asta în Amsterdam) :), pentru că altfel mai puteam alege doar cu simbolul lalelei și al morii de vânt – cam ”băbesc” pentru băieți mei. Și nițel cașcaval, că altfel degeaba am mai fost  în Olanda. Și tot drumul ne-am gândit: oare cum să le povestim copiilor despre ce am văzut? Pentru că nouă, sincer, ne-a cam plăcut. Și ne-ar mai tenta. Pentru că ne-am simțit aidoma unor doi adolescenți fugiți în lume de părinți 🙂 Dar nu cred că am curaj să îi îndemn pe copiii mei să meargă. Cel puțin nu încă.

Am înțeles asta și în drumul de la întoarcere, când în dreapta mea s-au așezat trei tineri, chiar destul de tineri, chicotind mocnit când unul, când altul. Când însoțitoarea de bord, care le povestea despre ”posibila depresurizare a avionului” și ne-a prezentat cum să ne plasăm masca de oxigen, arătând aidoma unei botnițe, aceștia au pufnit într-un râs isteric în cor. Foarte molipsitor. Au început să râdă și toți ceilalți pasageri. Degeaba încerca însoțitoarea să își înăbușe zâmbetul sub ”botniță„ că era limpede că o pufnește râsul și mâna îi tremura din încheietură. Voia bună nu a încetat nici pe parcursul zborului. Nu am simțit, practic, cum am aterizat.

Am revenit acasă cu un lung zâmbet în colțul gurii. Iar copiii, curioși, m-au întrebat ”Cum a fost?”. Ei, cum să le zic, că eu m-aș mai duce, dar pe ei încă nu i-aș prea lăsa??? Detaliile despre distracția părinților -”babalâci”, cum ne văd ei, nu tare i-au interesat și, oricum au fost încuiate cu un lacăt pe un podeț din Amsterdam, iar cheia aruncată într-un canal. Acolo să ruginească pe vecie 🙂