Și uite cum se fac trei luni. Ultima chiar a trecut pe nerăsuflate – casă, școală, parc, curat, mâncare – ca la tot omul. Și citit. Muuult citit. Ca în vremurile bune când eram la mama acasă. Londra mi-a făcut cadou această însingurare care predispune la lectură și mai ales la introspecție. Iese filosoful din mine și poetul. Jurnalistul și fotograful. Tot de ce nu am avut timp mai înainte. Și ăsta e un dar chiar prețios.

Cum să nu-ți fie deșteptate simțurile când dimineața, în drum spre școală veverițele îți taie calea și te țintesc cu ochii mici și vioi? Iar în copacul de lângă bloc mai aterizează din când în când câte un stol de papagali verzi, mari și obraznici, sfidând liniștea din zonă? Iar toamna este pur și simplu splendidă, cu toată paleta de culori amețitoare așternută peste verdeața abundentă, caracteristică Angliei.

Când parcul este plin de pescăruși care îți amintesc că ești totuși pe insulă și marea e destul de aproape? Când fusul orar, cu două ore mai în spate față de România, este perfect pentru deșteptările matinale cu care nu te-ai putut nicicum împăca toată viața? Și mai ales când mărimile hainelor tale sunt măsurate acum în inchi, iar asta înseamnă cifre mult mai ajustate. În afară de sâni, de care chiar îmi pare rău, talia mea de 85  a devenit 33,4, iar șold-ul – 34,5. Păi să nu te apuce poezia de fericire?

Aici am început să apreciez mult mai mult anumite lucruri. În primul rând – aplicațiile telefoanelor. Google Maps-ul și Translate-ul – plecăciuni pân-la pământ. Whats-up-ul și Skyp-ul – legământ pe viață.  Poți activa oricând opțiunea ”sună un prieten”. Iar dacă mai citesc vreodată de rău despre Facebook – declanșez războiul. Sunt surse vitale de supraviețuire în străinătate. Să încerce să conteste cineva acest lucru.

Mai ales când este ziua ta, iar tu nu ești singur datorită mesajelor ce curg pe toate sursele posibile de comunicare, făcându-te să îi simți pe toți neadevărat de aproape. A fost un sentiment unic. Pentru că singurul lucru care îmi lipsește, realmente, sunt prietenii.

Am mai început să prețuiesc uscătorul de haine – minune pentru astmatici ca mine. Fără înșirat de rufe și inhalat de aburi de la detergenți, soldate apoi cu crize alergice. Minune nu alta. Și pe cei care reciclează, pentru că am realizat câte materiale nedegradabile putem produce doar noi, familia noastră, într-o săptămână și am raportat-o la problemele globale cu care se confruntă secolul nostru. E jale!!!

Am început să prețuiesc uniforma școlară, cu care tare nu am fost de acord toată viața, dar care simplifică mult situația părinților și reduce timpul de căutare de dimineață a ”cu ce mă voi îmbrăca azi”. Mai ales când ai doi adolescenți în casă, mereu în căutare a nu-mai-știu-nici-ei-ce  – lucrurile chiar se simplifică mult.

Am mai început să mă obișnuiesc și chiar să apreciez faptul că toți își caută de treaba lor. Nici chiar cu cerșetorul de la bancomate, care mereu stă cu mâna întinsă în același loc zi de zi, nu are nimeni nimic. Îi pun monede în palmă și mai schimbă două vorbe. Nu, nu este român, ca să precizez. Iar omul merge apoi la Tesco și își cumpără de mâncare – nu bere sau vodca. Și nu îl ia nimeni în derâdere pe nebunul cartierului, pentru că și aici trebuia să existe unul, ca și în orice cartier respectabil, care umblă în fuste roz sau albe, sau sacou cu avioane roșii. Cine știe ce o fi și cu viața lui?

Am început să apreciez fructele din magazin, oferite gratis copiilor care însoțesc părinții la cumpărături și pungile pentru buchetele de flori. Nici nu știam că există așa ceva. În formă de triunghi mare și cu mâner și asta chiar m-a făcut să iau de multe ori flori, recunosc, din impuls, fix de lângă casierie (bravo celor de la marketing), fără să mă gândesc cum le voi mai duce acasă. Iar buchetele sunt de la 1,5 lire în sus. Nu am mai întâlnit nicăieri prețuri așa de mici, nici chiar la Lidl-ul din România de unde îmi luam trandafiri la 10 lei buchetul. Și apropo de prețuri, că tot mă întreabă multă lume, sunt foarte mari, într-adevăr – la chirii, facturi, servicii și transporturi. În schimb la mâncare și haine diferențele sunt nesemnificative. Ba chiar mai mici la unele magazine gen Primark sau Poundland.

Am început să prețuiesc expozițiile, muzeele și galeriile gratuite, incredibil de frumoase, oferite de acest splendid oraș.  In-cre-di-bile!!!!

Am mai înțeles că se poate supraviețui și fără perdele, trauma oricărei moldovence, dar măcar mi-am decorat bucătăria cu tufe de cimbru și pătrunjel. Iar ulciorașele de lut primite cadou de la niște prietene drage – i-au dat un aer chiar autentic. Și am mai înțeles că poți să te simți ca acasă și acolo unde copiii tăi se simt bine și unde îți vine mama în vizită.

Am ajuns să înțeleg că unele naționalități au comerțul în sânge. La întrebarea ”Cât costă balonul în formă de 3 și de 9, pentru petrecere?” vânzătorul m-a întrebat dacă este pentru soțul meu, pentru că, dacă ar fi petrecerea mea, mi-ar oferi mai bine o cifră de 2. Compliment, nu alta. Însă, la răspunsul ”Da ce, doiul e mai scump?”, a înțeles că de data asta nu a mers figura. Homos sovieticus nu se dezminte niciodată.

Am mai înțeles un singur lucru – că amprenta rădăcinilor nu poate fi ștearsă cu nici o ploaie londoneză. Dimineața, zi de zi, după ce ultima dată îi mai pupăm pe copilașii noștri, aflați în coloană pentru a intra în clasă, aranjându-le căciulițele și amintindu-le să mănânce mai întâi sandwich-ul și apoi restul caserolei, rămânem în curtea școlii față în față doar noi: rusul din Moldova, două românce și o moldoveancă. Ne și umflă râsul la faza asta. Restul părinților – arabi, polonezi, italieni, indieni, africani și mai nu știu de pe unde, își petrec copiii doar până la poartă și apoi pleacă grăbiți, cu mici excepții doar. Așadar – deținem trofeul la cocoloșit!

Mențin PS -ul: ploaia ori o înfiezi, ori poți pleca acasă. Și au început ploile de toamnă…