Când doare tot și te apasă, când te sufoci, și nu te lasă

Și nu ai somn,  pentru că-ți pasă și pleci în zori, fugind din casă

De indecizii și confuzii, gol, contradicții, deziluzii

Din fire lungi, imaginare, de pânză de-păianjen care,

Seducătoare și frumoasă, dar și vicleană, veninoasă

Ba te atrage, ba respinge, ba te îngheață, ba te frige.

Te ține pradă, te pândește și te seduce, te-amețește.

Domină, zbuciumă, rănește, apoi adoră și iubește.

Te recunoști? Ești tu acela, cu ale tale șapte fețe:

Trei zâmbitoare și senine, să te cuprindă și răsfețe

Și trei hidoase și perfide, de demoni infiltrați sub piele,

Ce ispitesc, te dau de ziduri, și te îmbată fără temeri.

Iar una, cea mai chinuita, se zbate-n-loc nehotărâtă.

Ba-nclină brațul spre-alinarare, lumină, liniște, iertare,

Ba fuge brusc în ceea parte, de-orgolii, lupte ne-mpăcate.

Și ba e blandă, ba nebună, ba gingașă, ba se răzbună

Ba asumată, ba străina, ba limpezită, ba haină

Ba dulce-rău, ba răzvrătita, ba împăcată, ba sucită,

Obedientă  – înrăită, domesticită-apoi zburlită.

Un du-te vino diabolic, al nostru cu-ale noastre fețe,

Tot căutând un echilibru, testând al firii rezistență.

O luptă între noi cu sine, de decădere și-înălțime,

De rătăciri și revenire, pierzanie și devenire.

Și-n toată astă bătălie, ajungi în prag de agonie

Și tot debusolezi balanța, pierzând de multe ori speranța.

De nu mai poți, nu ai ce face, chiar dacă scorul îți displace,

Te readuni și lupți cu tine și-ntr-un târziu faci alianță,

De toleranță și-împăcare, de liniște și vindecare.

Și-atuncea simți că nu mai doare.

Te-ai dezbrăcat de apăsare…