Și a tot umblat orbul prin câmpie până se făcuse noapte, că doar nu avea cum să știe că se lăsase beznă și peste sat, nu doar peste ochii lui decolorați. Căuta disperat cu bastonul prin tufe și-și chema căprița. „Unde să fie oare, draga de ea?” „Cu cine voi merge azi la izvor sa bem apă proaspătă și cine mă va stropi cu copitele micuțe? A? Și cine mă va gâdila cu boticul roz, cautând joaca?”. „Hai, năzdrăvan-o, nu te mai ascunde. Doar știi că tu ești cea care mă duce spre casă”. „Hai c-a venit tata, că se face noapte, pui mic și naiv…”

Și când a aflat apoi ca i-au tăiat-o și fript-o  la o bere muncitorii care s-au instalat la vecini să le renoveze casa, s-a întristat amarnic. Și au început să curgă lacrimi amare din ochii de nevăzător. Și picuri mari de sânge din inima care le vedea încă pe toate. Și-n seara aia lumina sufletului lui a pâlpâit tot mai încet și s-a stins și ea.

Apoi nu a mai vrut să iasă din casă deloc. Nu mai avea după cine merge în câmpie și cine să îl aștepte sărind în sus de fericire. Și apoi nici nu s-a mai dat  jos din pat. I-au tăiat apoi un deget și imediat și piciorul…

Nu au trecut nici șase luni și s-a târât orbul spre câmpia cu flori pentru ultima dată, într-un singur picior, după căprița lui. De data asta până s-a făcut noapte definitiv…