Hoinar-hoinărel

Mentalitatea și pretenziile

autogara

Și iată-ne ajunși la timp la gară. Urcăm în autobusul Cluj-Napoca – Chișinău. S-a modernizat în timp – nimic de zis. Wi-fi, prize lângă scaune, chiar și cuptor cu micro-unde. Când s-a mai văzut așa ceva în anii noștri de studenție? Ei, adevărat că vreo două scaune nu se rabatează, asta e, că doar și așa e prea mult răsfăț. Să facem, așadar abstracție de ele.

”Bună ziua! Am rezervat  telefonic 4 locuri spre Chișinău, mai în față, ca să nu le fie rău copiilor pe drum” zic.

Se uită șoferii plictisiți la mine, apoi la toate rucsacurile care țineau ocupate locurile din față și fără multă tragere de inimă, se încearcă o soluționare a problemei.

”Măi, Dunitru, zice șoferul mai în vârstă unuia mai tinerel, ia mută niște rucsacuri mai în spate, că nu le-a și nica. Dacă așa i-am zis doamnei la telefon – de-am și-om fași”.

Dunitru, un tinerel subțirel, cu cămașa albă cu mânecile suflecate, o pereche de blugi skinny și niște ochelari smecheri, model ”aviator”  rezolvă problema cât ai clipi. Și apoi, după un pic de aranjamente cu cei pe care i-a mutat mai în ”fund”, fără să le dea drept la replică, zorindu-i repejor-repejor  că depășim timpul, pornim.

Și când puse mâna pe volan, și când porni muzica de pe stick-ul de 4 gb se umplu caroseria de ”muzon” cu piese 90-ciste. Toate în rusă. Și jale și ”blatneac”, și hit-uri și din cele mai uitate. Apoi a dat-o pe populară. E-hei, și cu sonorul mai tare neapărat! Și până să ajungem la Turda, adică la vreo oră de mers, îmi derulasem deja zeci de amintiri din adolescență – de la liceul de la Botanica și Ruskoie Radio până la nunțile din sat pline de chiote și voie bună. DJ-iul Dunitru a știut să ne treacă prin stări demult uitate, care nu se legau deloc cu imaginile unei Românii de peste geam. Parcă intrasem într-o capsulă din trecut a timpului și cu care, recunosc, nu mă mai identificam, chiar și dacă pe timpuri cărasem la Cluj casete cu inii dintre acești interpreți . De ce să neg acum?

Și cum îl vedeam atât de fericit pe șoferul nostru, în lumea asta perfectă a lui, parcă nu îndrăzneam să îi stric zen-ul. Cu toate că volumul muzicii deja deranja. Asta până când, cu o mișcare dibace de șofer ”cu staj” Dunitru își aprinse o țigară, e adevărat că, în mâna pe care o atârna peste geam.

”Nu stingeți vă rugăm frumos țigara, îl atenționez vădit iritată de obrăznicia șoferului-DJ-ei”. ”Da nu intră fum, doamnă”, se rățoi acesta, fără însă să întoarcă capul în spate, dat fiind că urmărea traseul. ”Și cum credeți atunci că am realizat că fumați, nu pentru că începuse să miroase a fum?”, nu mă las eu. ”E plin autocarul de copii, totuși!” Celălalt șofer, care până atunci tot scrisese ceva în niște tabele și ne tot cerea datele personale pentru completarea acestora, se răsti și el la fumător: ”Stînge băi, chiar acu țigara, nu vezi…că data asta așa o să trebuiască!”, făcând aluzie că altă dată pasagerii îs mai înțelegători da iată de data asta – ”nevezuha” – unul dificil și cu gura mare!

Eu, oripilată de situație, de la obrăznicia gestului, care totuși, este interzis prin lege și mai ales, de lipsa de scuze de după observație,  am rămas pentru câteva clipe fără grai. Și asta rar mi se întâmplă. Mă gândeam deja dacă mi-a scăpat ceva din vedere sau doar eu consider fumatul într-un autocar plin de oameni un gest anormal? Pasagerii ceilalți, moldoveni în mare parte, tăceau mâlc. Ceva nu se lega în mintea mea.

Din starea de șok m-a scos tot Dunitru, când, la un semafor, s-a ridicat de la volan și s-a îndreptat către pasageri și cu o privire războinică de animal rănit în orgoliu, a întrebat tare și răspicat: ”Care-i Doamna pe care a deranjat-o țigara mea?”. ”Eu sunt, îi zic privindu-l drept în ”aviatorii” cui îi are, și ar fi cazul să vă cereți și scuze, i-am reproșat. Asta dacă nu doriți să depun o plângere le Protecția Consumatorului pentru încălcarea legii!” Șoferul-DJ a coborât un pic barba în jos, și ochelarii mai spre vârful nasului, asta ca să mă studieze sfidător ochi în ochi. Vădit enervat s-a întors la locul lui. Iar o femeie tortoșică, cu părul scurt și decolorat, care se întorcea din vizită de la fiică-sa, studentă la Cluj, prinse a se revolta: ”Ian voi acolo în față, nu mai enervați șofiorul dejeaba, că el trebuie să ne ducă până acasă. Și atâtea pretenzii!!!”

Și în acest moment, mi s-a făcut totul clar.

 

 

 

2 gânduri despre „Mentalitatea și pretenziile

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s