Stări

La celălalt capăt al anilor

lucian-blaga-library-450x322

la celălalt capăt al anilor ești tot tu,

răscolind bilețelele cu mesaje indecente,

rătăcite intenționat printre cursurile de drept.

în sala mare a Bibliotecii Central Universitare

ne atingeam din greșeală coatele,

căutând printre fișiere cartoane îngălbenite –

Proust, Kafka, Eco, Dreptul Roman –

flirtăm printre filozofi, sem-uri și semem-uri, legi și spețe.

acum există aparate de cafea și se construiește o clădire nouă,

dar atunci

ne încălzeam la barul din demisolul rece

cu ceaiul ieftin de fructe

a, da, și batonul de ciocolată Bucegi, la șaizeci de bani,

s-a devalorizat tinerețea noastră

Studenție

6 minute pe zi și-apoi o viață întreaga

009

Cu toate că am mare oroare de spitale, am fost nevoită de câteva ori să mă internez. Dacă aș număra și nașterile, aș fi putut să solicit chiar și un card de fidelitate, dar astăzi este despre altceva povestea.

Una dintre internări mi-a rămas în memorie cel mai mult. Aveam 19 ani și mi se declanșase o criză de astm, care trebuia supravegheată pe termen lung. Asa că, în plină vară, am fost nevoită să stau blocată o lună întreagă la Pneumologie. Mi-am luat de toate cu mine – de băut și de mâncat, de citit și de brodat și, neapărat, albumașele cu poze. Ne găseam ocupație și pe afara, împreună cu colega mea de camera Marina, ba la plimbat și mâncat ”răsărită”, ba la jucat cu mingea sau la sărit cu coarda. Important era să nu ieșim din curtea spitalului și să ne ținem departe de ”tuberculioznici” care erau în aceeași clădire cu noi, și ieșeau și ei în fiecare zi la ventilat plămânii. Marina era deja ”de-a casei”, pentru că venea în fiecare an la spital din raionul de unde era. Și făcea crize tot mai dese și mai urâte. Și, cică, boala era pe viață. Îmi era tare milă de ea și o vedeam ca pe o condamnată la chin, iar ea zâmbea mereu, sfidând boala. Numai cei ce au în permanență la ei bronhodilatatoare știu ce înseamnă sa ajungi să te sufoci, brusc și din senin și să cauți soluții imediate sau să primești o doză de eufelină pe vena. Noi două am apucat să devenim o familie. Făceam totul împreună. Am învățat-o sa și brodeze goblen-ul pe care îl pregăteam tatei pentru ziua lui, și i-am arătat, peste ceva timp, albumele mele filă cu filă. Poze cu Clujul, cu viața de student, cu fetele din cămin și cu marea mea dragoste întâlnita acolo. Paradoxul era că l-am întâlnit la Cluj, dar băiatul era din Bălți. Cel mai carismatic din Hașdeu și, culmea, aproape neocupat. Pentru mine a fost ”cel mai” încă de pe atunci și, fascinant este, că și acum, după mai bine de douăzeci de ani,  îmi pare la fel. Tâmplele grizonate doar i-au amplificat farmecul.

Marina mă tot rugă să îi povestesc iar și iar despre noi, despre ce, cum, unde și dacî, să îi arăt pozele de proastă calitate, imprimate la ”Sooters” pe Memorandumului, că doar verile de vară sunt tare lungi și parcă și mai sufocante într-o cameră de spital. Știa cât țineam la acele poze în care erau înveșnicite primele noastre momente dar și cât eram de îndrăgostită. Și de aceea ”mă acoperea” atunci când evadam la poșta de vis-a-vis de Spitalul Republican, pentru a comanda convorbiri cu Bălți-ul. Zi de zi. Șase minute pentru un leu – atât costa ”mejdugarodka”. Șase minute – cele mai așteptate din întreaga zi și care erau aidoma dozei de Ventolin pe care o luam zilnic. Ca să pot respira. Ca să pot rezista. Iar semnalele sonore (cine își mai amintește de ele) care anunțau sfârșitul convorbirii, îmi provocau instant aritmie.

În una din acele zile, când am fost goniți cu toții afară obligatoriu, la plimbare și am fugit pană la poștă, iar Marina ținea de ”șase”, cineva mi-a furat toate bunurile din cameră. Geanta, banii, dar și pozele. Ghinionul era că și inelul mamei de aur, primit în dar de la tata, tot era în acea geantă. Din greșeală se rătăcise printre mărunțișuri. Marina nu știa cum să mă calmeze. Eu nu știam de ce sa mă amărăsc ma tare. Banii? Inelul? Geanta nouă? Sau pozele? Dubluri de poze nu aveam de pe ce face. Evident, că le boceam pe cele din urma, cu toate că, atunci când mama mi-a spus despre semnificația acelui inel, m-am simțit ipocrită. Dar atunci chiar așa simțeam. Că am pierdut o parte din mine, din noi, din începuturi.

A venit toamna, am plecat din nou la Cluj. În vacanța de iarnă, când am revenit la Chișinău, m-a sunat Marina mea, ca să îmi zică să vin urgent pană la ea, la Râșcanovca, unde stătea cu chirie, că mi-a pregătit o surpriza. Am plecat într-un suflet. Marina îmi recuperase pozele. Numai ea știe cum și cu ce preț. Fiind de mai mult timp în acel spital și cunoscând tot personalul, după externarea mea nu s-a lăsat. A tras sfori, a făcut-o pe detectivul, a amenințat, a ajuns la făptaș și i-a promis că nu îl toarnă, dacă îi aduce pozele, știind cât de mult valorau pentru mine. Nu am mai întrebat-o de inel, evident, ar fi fost ridicol, dar am fost în culmea fericirii. Iar Marina devenise eroina mea.

Au mai trecut ceva ani. Am regăsit-o pe Marina pe Odnoklasnniki. Fericită, în Italia, cu soț și doi copii. Și nici urmă de astm. Aerul italian o făcuse să uite ca a fost vreodată bolnavă și că în Moldova fusese condamnată la medicamente pe viață. Cineva, acolo sus, totuși, răsplătește oamenii buni.

Astăzi, băiatul din pozele pierdute, împlinește 40 de ierni. Pentru mine, însă, rămâne a fi același băiat din Hașdeu, cu cămașă de blugi și un dinte ciobit și cu cei mai seducători ochi din lume, cu care alergăm de peste 20 de ani prin viață. De-i frig, de plouă, de bate vântul… Mereu de mână. La mulți ani, Juka!

PS. Este poza primei noastre zile. Una dintre cele recuperate de Marina. Și la care țin enorm. Cluj-Napoca, 9.11.1996

Studenție

4,4 metri per suflet

wp-image-2035883039

Doar de atât aveam nevoie pentru fericire.

Serviciul Social din Centrul Clujului ne-a ștampilat pe foi viitoarele destine.

Un fel de loterie. An de an era alt cămin sau altă cameră. Un singur standard rămânea valabil mereu: 22 de metri pătrați împărțiți la 5 studente. Un pat de metal supraetajat scorojit și altele trei separate cu sârmele ieșite pe sus. O masă și 5 scaune vechi de când sunt căminele, cu așchii și bucăți lipsă. Două rafturi anticariatice pentru cărți . Perdele vechi, agățate pe ce a mai rămas dintr-o galerie preistorică. Patru dulapuri cu urechi strâmbe de metal pentru lacăte. Ultimul venit își va ține hainele în bagaje. Ghinion. Doar de să se înduplece cineva să îi facă un capăt de loc măcar pentru sacou, dacă asemenea piesă aristocratică există în bagajele ghinionistului. Așadar – 4,4 metri per suflet.

În acel an a fost să fie căminul 6. Camera 91.

Nimic nu poate reda acel suspans când, tăbârcind gentoiul alb-albastru de rafie de la Piața Centrală din Chișinău, cu care ai venit 600 de kilometri, iar pe drum, pentru că s-a rupt fermoarul, l-ai străpuns și l-ai legat apoi cu o sârmă că să ajungi totuși la destinație, te trezești în fața ușii cu cheia marcată în mână.

O deschizi. Apocalipsa în 6 D. Așa vedeai prin filme că arătau casele părăsite după războaie, foamete și secetă. Primul lucru – deschizi larg geamurile. Înghiți nodul dens din gât și știi că nu ai prea mult timp la dispoziție pentru a-ți alege cel mai întreguț pat, care să mai conțină în afară de cadru și câteva arcuri funcționale. După ce deduci că e o cauză pierdută din fașă mai mizezi pe o saltea cât de cât, ca să mai neutralizeze din găurile largi și zgârâicioase. Oricum în timp va trebui să înveți pozițiile de somn slalomate printre găuri și vârfuri ascuțite de ”prăjini”, cum le ziceam noi. Patul supraetajat era cel mai neales. Partea de jos – pentru că se legăna la orice aburcare și coborâre din el ș-apoi mereu trebuia să miroși șosetele celui aburcat, iar partea de sus datorită lipsei de aptitudini spidermanice ale multora.

Și uite că zarurile au fost aruncate. Fetele s-au cazat. Paturile s-au umplut. Covorașele și plapumele colorate au personalizat colțul fiecăreia. Dar înainte de asta,  datorită inventivității uneia dintre nou-venite, am făcut rost de afișe de la Teatrul Maghiar cu spectacolul  ”A rút kiskacsa”, adică ”Rățușca cea urâtă” și le-am lipit pe post de tapet cât am putut acoperi din pereții jerpeliți. Va fi singura expresie din maghiară pe care o voi reține pentru tot restul vieții. Iar cu resturile rămase din afișe am învelit niște scânduri și le-am fixat pe frânghii, obținând astfel rafturi pentru cosmetice de clasa întâi.

Irinel – jurnalista – citea mereu, purta pulovere largi și mânca aproape doar sana și pâine. Fată deșteaptă, timidă și parcă mai mereu rătăcită printre lecturile ei. Stanca de la Litere – cu mult păr creț și privire narcisistă – atitudine de Xena  din ”Prințesa Războinică” și apucăturile așișderea. Cu caserole de mâncare primite săptămânal de la părinți la care se sclifosea mereu. Ancuța – boboc dintr-un sat de munte, venită la drept și în căutarea marii iubiri, cu multe borcane de zacuscă de la mama și perechi de cercei  cu pietricele colorate, care zăngăneau atunci când ateriza de pe patul supraetajat. Și mult ruj roșu – în el și-a pus toată nădejdea. Olga de la Etnologie, cu maniere alese, înceată în toate, chibzuită și cu un simț al umorului aparte. Singura moldoveancă, din Cimișlia, care înainte de somn mereu își pieptăna atent părul și își desfăta fața cu crema primită cadou de la iubitul ei moldovean cu ochi albaștri. Am rămas prietene bune până în ziua de azi. Cu ea ne-am înțeles să gătim cu rândul – când o oală de borș, dar fără mărar, așa cum îi place la ”al meu” , când un ceaun de cartofi scăzuți, dar așa cum îi place la ”al ei”. Și seara ceai cu taclale – așa cum ne place nouă.

Și uite așa, zi de zi, a trebuit să învățăm să conviețuim. Să acceptăm mendrele și să tolerăm diferențele, zilele proaste și greșelile. Să cedăm și împărțim borșul, sana, zacusca și prăjitura de mere rămasă în caserolă. Să împărțim ultimii bani și să punem împreună pentru o zi de naștere. Să împrumutăm haine și papuci, genți, cărți și cursuri. Să ne apucăm hotărâte de gimnastica de dimineața și în două zile să și renunțăm la ea. Să ne certăm zgomotos pentru mizeria de pe masă și podeaua nemăturată iar apoi taberele să se împace. Să fim solidare atunci când vreunul dintre aleși nu renunța să bată la ușă noaptea, întru cerșirea iertării sau invers, să mai aruncăm niște venin atunci când i se urcau gradele la cap.

Anul a trecut rapid. Am înțeles că acest loc ne-a devenit casă abia când am început să dezlipim pozele de pe pereți, să adunăm și să împărțim borcanele goale de pe dulap după culoarea ojelor cu care le marcasem și să predăm păturile ponosite ”de cazarmă” administratoarei.

Și cu acea ultimă ștampilă de pe fișa de lichidare de la cămin ne-am risipit prin lume. Uneia dintre ele i-am pierdut urma. Pe alta am mai întâlnit-o peste ani și era tot în căutare. Rujul nu folosise la nimic. Ochii albaștri au trădat-o urât pe a treia. Și a plecat în lumea mare unde și-a întâlnit dragostea adevărată. Iar manierele domnești i-au servit perfect în Elveția, în noua ei familie de aristocrați. Jurnalista mea a coborât din lumea cărților și a întâlnit un prinț real. În București. Iar eu am obținut trofeul pentru numărul de nașteri, dar nu asta contează. Ci faptul că, indiferent de traseul sucit al sorții, în acei 4,4 metri pătrați au încăput vise și speranțe cât pentru o viață întreagă.

21389571_10212810241184694_929239399_o.jpg

Hoinar-hoinărel

Mentalitatea și pretenziile

autogara

Și iată-ne ajunși la timp la gară. Urcăm în autobusul Cluj-Napoca – Chișinău. S-a modernizat în timp – nimic de zis. Wi-fi, prize lângă scaune, chiar și cuptor cu micro-unde. Când s-a mai văzut așa ceva în anii noștri de studenție? Ei, adevărat că vreo două scaune nu se rabatează, asta e, că doar și așa e prea mult răsfăț. Să facem, așadar abstracție de ele.

”Bună ziua! Am rezervat  telefonic 4 locuri spre Chișinău, mai în față, ca să nu le fie rău copiilor pe drum” zic.

Se uită șoferii plictisiți la mine, apoi la toate rucsacurile care țineau ocupate locurile din față și fără multă tragere de inimă, se încearcă o soluționare a problemei.

”Măi, Dunitru, zice șoferul mai în vârstă unuia mai tinerel, ia mută niște rucsacuri mai în spate, că nu le-a și nica. Dacă așa i-am zis doamnei la telefon – de-am și-om fași”.

Dunitru, un tinerel subțirel, cu cămașa albă cu mânecile suflecate, o pereche de blugi skinny și niște ochelari smecheri, model ”aviator”  rezolvă problema cât ai clipi. Și apoi, după un pic de aranjamente cu cei pe care i-a mutat mai în ”fund”, fără să le dea drept la replică, zorindu-i repejor-repejor  că depășim timpul, pornim.

Și când puse mâna pe volan, și când porni muzica de pe stick-ul de 4 gb se umplu caroseria de ”muzon” cu piese 90-ciste. Toate în rusă. Și jale și ”blatneac”, și hit-uri și din cele mai uitate. Apoi a dat-o pe populară. E-hei, și cu sonorul mai tare neapărat! Și până să ajungem la Turda, adică la vreo oră de mers, îmi derulasem deja zeci de amintiri din adolescență – de la liceul de la Botanica și Ruskoie Radio până la nunțile din sat pline de chiote și voie bună. DJ-iul Dunitru a știut să ne treacă prin stări demult uitate, care nu se legau deloc cu imaginile unei Românii de peste geam. Parcă intrasem într-o capsulă din trecut a timpului și cu care, recunosc, nu mă mai identificam, chiar și dacă pe timpuri cărasem la Cluj casete cu inii dintre acești interpreți . De ce să neg acum?

Și cum îl vedeam atât de fericit pe șoferul nostru, în lumea asta perfectă a lui, parcă nu îndrăzneam să îi stric zen-ul. Cu toate că volumul muzicii deja deranja. Asta până când, cu o mișcare dibace de șofer ”cu staj” Dunitru își aprinse o țigară, e adevărat că, în mâna pe care o atârna peste geam.

”Nu stingeți vă rugăm frumos țigara, îl atenționez vădit iritată de obrăznicia șoferului-DJ-ei”. ”Da nu intră fum, doamnă”, se rățoi acesta, fără însă să întoarcă capul în spate, dat fiind că urmărea traseul. ”Și cum credeți atunci că am realizat că fumați, nu pentru că începuse să miroase a fum?”, nu mă las eu. ”E plin autocarul de copii, totuși!” Celălalt șofer, care până atunci tot scrisese ceva în niște tabele și ne tot cerea datele personale pentru completarea acestora, se răsti și el la fumător: ”Stînge băi, chiar acu țigara, nu vezi…că data asta așa o să trebuiască!”, făcând aluzie că altă dată pasagerii îs mai înțelegători da iată de data asta – ”nevezuha” – unul dificil și cu gura mare!

Eu, oripilată de situație, de la obrăznicia gestului, care totuși, este interzis prin lege și mai ales, de lipsa de scuze de după observație,  am rămas pentru câteva clipe fără grai. Și asta rar mi se întâmplă. Mă gândeam deja dacă mi-a scăpat ceva din vedere sau doar eu consider fumatul într-un autocar plin de oameni un gest anormal? Pasagerii ceilalți, moldoveni în mare parte, tăceau mâlc. Ceva nu se lega în mintea mea.

Din starea de șok m-a scos tot Dunitru, când, la un semafor, s-a ridicat de la volan și s-a îndreptat către pasageri și cu o privire războinică de animal rănit în orgoliu, a întrebat tare și răspicat: ”Care-i Doamna pe care a deranjat-o țigara mea?”. ”Eu sunt, îi zic privindu-l drept în ”aviatorii” cui îi are, și ar fi cazul să vă cereți și scuze, i-am reproșat. Asta dacă nu doriți să depun o plângere le Protecția Consumatorului pentru încălcarea legii!” Șoferul-DJ a coborât un pic barba în jos, și ochelarii mai spre vârful nasului, asta ca să mă studieze sfidător ochi în ochi. Vădit enervat s-a întors la locul lui. Iar o femeie tortoșică, cu părul scurt și decolorat, care se întorcea din vizită de la fiică-sa, studentă la Cluj, prinse a se revolta: ”Ian voi acolo în față, nu mai enervați șofiorul dejeaba, că el trebuie să ne ducă până acasă. Și atâtea pretenzii!!!”

Și în acest moment, mi s-a făcut totul clar.