Studenție

6 minute pe zi și-apoi o viață întreaga

009

Cu toate că am mare oroare de spitale, am fost nevoită de câteva ori să mă internez. Dacă aș număra și nașterile, aș fi putut să solicit chiar și un card de fidelitate, dar astăzi este despre altceva povestea.

Una dintre internări mi-a rămas în memorie cel mai mult. Aveam 19 ani și mi se declanșase o criză de astm, care trebuia supravegheată pe termen lung. Asa că, în plină vară, am fost nevoită să stau blocată o lună întreagă la Pneumologie. Mi-am luat de toate cu mine – de băut și de mâncat, de citit și brodat și, neapărat, albumașele cu poze. Ne găseam ocupație și pe afara, împreună cu colega mea de camera Marina, ba la plimbat și mâncat ”răsărită”, ba la jucat cu mingea sau sărit cu coarda. Important era să nu ieșim din curtea spitalului și să ne ținem departe de ”tuberculioznici” care erau în aceeași clădire cu noi, și ieșeau și ei în fiecare zi la ventilat plămânii. Marina era deja ”de-a casei”, pentru ca venea în fiecare an la spital din raionul de unde era. Și făcea crize tot mai dese și mai urâte. Și, cică boala era pe viață. Îmi era tare mila de ea și o vedeam ca pe o condamnată la chin, iar ea zâmbea mereu, sfidând boala. Numai cei ce au în permanență la ei bronhodilatatoare știu ce înseamnă sa ajungi să te sufoci, brusc și din senin și să cauți soluții imediate sau să primești o doză de eufelină pe vena. Noi două am apucat sa devenim o familie. Făceam totul împreună. Am învățat-o sa și brodeze goblen-ul pe care îl pregăteam tatei pentru ziua lui, și i-am arătat, peste ceva timp, albumele mele filă cu filă. Poze cu Clujul, cu viața de student, cu fetele din cămin și cu marea mea dragoste întâlnita acolo. Paradoxul era că l-am întâlnit la Cluj, dar băiatul era din Bălți. Cel mai carismatic din Hașdeu și, culmea, aproape neocupat. Pentru mine a fost ”cel mai” încă de pe atunci și, fascinant este, că și acum, după mai bine de douăzeci de ani, tâmplele grizonate doar i-au amplificat farmecul.

Marina mă tot rugă să îi povestesc iar și iar despre noi, despre ce și cum și unde, să îi arăt pozele de proastă calitate, imprimate la ”Sooters”, pe Memorandumului, că doar verile de vară sunt tare lungi și parcă și mai sufocante într-o cameră de spital. Știa cât țineam la acele poze în care erau înveșnicite primele noastre momente dar și cât eram de îndrăgostită. Și de aceea ”mă acoperea” atunci când evadam la poșta de vis-a-vis de Spitalul Republica, ca să comand convorbiri cu Bălți-ul. Zi de zi. Șase minute pentru un leu – atât costa ”mejdugarodka”. Șase minute – cele mai așteptate din întreaga zi și care, erau aidoma dozei de ventolin pe care o luam zilnic. Ca să pot respira. Ca să pot rezista. Iar semnalele sonore (cine își mai amintește de ele) care anunțau sfârșitul convorbirii, îmi provocau instant aritmie.

În una din acele zile, când toți am fost goniți afară, obligatoriu, la plimbare, eu am fugit pană la poștă, iar Marina ținea de ”șase”, cineva mi-a furat toate bunurile din camera. Geanta, banii, dar și pozele. Ghinionul era că și inelul mamei, de aur, primit în dar de la tata, tot era în acea geantă. Din greșeală. Marina nu știa cum să mă calmeze. Eu nu știam de ce sa mă amărăsc ma tare. Banii? Inelul? Geanta noua? Sau pozele? Dubluri de poze nu aveam de pe ce face. Evident, că le boceam pe cele din urma, cu toate că, atunci când mama mi-a spus despre semnificația acelui inel, m-am simțit ipocrită. Dar atunci chiar așa simțeam. Că am pierdut o parte din mine, din noi, din începuturi.

A venit toamna, am plecat din nou la Cluj. În vacanța de iarnă, când am revenit la Chișinău, m-a sunat Marina mea, ca să îmi zică să vin urgent pană la ea, la Râșcanovca, unde stătea cu chirie, că mi-a pregătit o surpriza. Am plecat într-un suflet. Marina îmi recuperase pozele. Numai ea știe cum și cu ce preț. Fiind de mai mult timp în acel spital și cunoscând tot personalul, după externarea mea, nu s-a lăsat. A tras sfori, a făcut-o pe detectivul, a amenințat, a ajuns la făptaș și i-a promis că nu îl toarnă, dacă îi aduce pozele, știind cât de mult valorau pentru mine. Nu am mai întrebat-o de inel, evident, ar fi fost ridicol, dar am fost în culmea fericirii. Iar Marina devenise eroina mea.

Au mai trecut ceva ani. Am regăsit-o pe Marina pe Odnoklasnniki. Fericită, în Italia, cu soț și 2 copii. Și nici urmă de astm. Aerul italian o făcuse să uite ca a fost vreodată bolnavă și că în Moldova fusese condamnată la medicamente pe viață. Cineva, acolo sus, totuși, răsplătește faptele bune.

Astăzi, băiatul din pozele pierdute, împlinește 40 de ierni. Pentru mine, însă, rămâne a fi același băiat din Hașdeu, cu cămașă de blugi și un dinte ciobit și cu cei mai seducători ochi din lume, cu care alergăm de peste 20 de ani prin viață. De-i frig, de plouă, de bate vântul… Mereu de mână. La mulți ani, Juka!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s