E o vară superbă pentru cei care nu iubesc să li se topească asfaltul de sub sandale și să lipească hârtii în geam pe timpul caniculei insuportabile. Vorbesc cu mama, vorbesc cu soacra, vorbesc cu prietenele apropiate – toată lumea se plânge de căldurile mari, în timp ce eu port în continuare aceleași haine din luna aprilie. Diferența este că de vreo două săptămâni îmi pun șapca în loc de căciulița de vânt sau, dacă e mai mult de 15 grade dimineața, las ștrampii și încalț șosete. Sandalele stau încă în așteptarea vacanței din Moldova. Aș mai fi găsit vreo două zile, acum pe la sfârșitul lui iunie în care să le port, dar nu legate.  De ce le-am mai cărat înapoi la Londra, nu știu. Anul acesta poate le las la mama.

Așadar, e o vară răcoroasă plină de evenimente culturale dar marcată de o mare dezamăgire în ziua votării, în care, porniți de la ora unu de acasă, am schimbat două locații ca să reușim să votăm și tot degeaba. Diaspora a fost nedreptățită urât de tot. Mi-a părut rău mai ales de cei veniți de la distanțe și mai mari care au stat câte 5 ore și așa și nu au votat. Cu siguranță a fost un truc organizat, iar asta nu a făcut decât să înrăiască spiritele și mai mult împotriva actualei guvernări din România, dacă mai există acel ”și mai mult” față de cât era deja. Bila mare neagră pentru organizatori.

Trecând peste incidentul urât, am avut parte de întâlniri cu doi scriitori. Primul a venit la școala copilului meu și le-a citit un capitol dintr-o carte, pe care apoi, desigur că toți au vrut să o cumpere. 8 lire pentru o bucată, semnată cu autograf și notată cu un bețișor pe o hârtiuță de către autor. Am numărat aproximativ 50 de cărți, cu tot cu alea vândute școlii. 50×8=400 de lire dintr-o…școala (sau lovitură). Bunicel debutul, aș zice. Câte salarii ar fi de-a mamei în Moldova? Cred că mă las de poezie și mă apuc de scris cărți pentru copii.

O altă lansare, dragă mie tare, organizată de Autograph România a avut loc într-o duminică. În cadrul acesteia Luminița Amarie și-a lansat cartea ”Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, editată la ”Casa de editură Max Blecher”, la care a participat și a luat cuvânt și Simona Năstac, o altă poetă pe care am avut onoarea să o întâlnesc aici, la Londra. S-a recitat poezie, s-a vorbit despre poezie, a plutit în aer poezia. Trăiri, dureri, răni, ”greața unui nou început”, ”nimic nu a rămas netrăit”  – veți descoperi o altă față a autoarei, fragile și puternice deopotrivă. Îi urez succes Luminiței, cu noul ei volum de poeme!

 

Poezie a curs și în sufrageria mea, într-o altă seară, când adunându-mi fetele, pur și simplu, fără nici un motiv (că doar ziceam și în postarea anterioară că viața trebuie trăită zi de zi, nu doar la ocazii) am recitat și am cântat. Ne-am premiat și am oferit medalii și distincții. Am râs de au auzit și vecinii de vis-a vis, dar am și plâns. Cum să nu plângi când Vica Demici cântă despre mama?

Viața ne-o colorăm noi înșine, cu acele culori pe care le alegem din paletă.

 

Iar într-un alt week-end, decât să stăm acasă, am ales să mergem la un concert de muzică folk, organizată de East European Cultural Centre, cu participarea lui Marius Batu. Am aplaudat, am cântat și noi, am făcut poze și uite așa am mai transformat o duminică într-o sărbătoare. Iar ca următorul week-end să nu fie pierdut fără noimă am fost la o expoziție de artă în aer liber, cu muzică live, unde am susținut-o pe pictorița noastră Lucica Boaghe. Tablourile Lucicăi mereu ies în evidență prin naturalețea și ușurința imaginilor, prin acel ceva din el, prin poveștile create și transmise prin culori. Nuferii nu i-am putut lăsa acolo. Prefer dimineața să mă trezesc pe marginea lacului, printre ei 🙂

 

Pe cel mic l-am dus într-o altă zi la Muzeul Designului. Pentru cei din Londra aș sugera să își ducă copiii. Este locul unde pot vedea un telefon descompus pe bucăți, o minge de tenis tăiată transversal pentru a i se vedea părțile componente, imprimante 3 D, calculatoarele vechi și siglele lor, cât și etapele în care au suferit îmbunătățiri și modificări de-a lungul anilor. Este uimitor și pentru adulți, ce mai! Mi-am amintit de generația mea, care încerca să distrugă și să taie în două mingile numite ”poprâgunchik” ca să vadă dacă are arc înăuntru sau nu. Sunt sigură că ați făcut și voi din astea.

 

Și da, mai fac, totuși, și altele, nu doar distracție. Cursuri, cursuri, scriu, citesc și iar cursuri. Fac un curs on-line, pentru a avea și aici o specializare în ceva și merg la cursuri de engleză, că doar omul cât trăiește învață. Iar profesorul nostru tortoșel George, cu trolerul său imens (când  roz, când verde) a devenit între timp un personaj haios, care ne răspunde cu răbdare, a câta oară, la aceleași întrebări. Engleza nu e o treabă ușoară, mai ales când intri în dedesubturile diferențelor dintre engleza americană și cea britanică. Poți să și mori. Bilă albă pentru George. Doamne câtă răbdare pot să aibă unii!!! (Să îl întreb oare ce pastile ia? Glumesc, desigur!)

Noutatea e că, anii se lasă cu câteva kilograme în plus, pe care nu îi mai arunci așa ușor, înfometându-te două zile, de obicei înainte de vreo nuntă. Așa ca am descoperit sala de sport cu piscină în apropiere și, desigur și diferențele față de cea de la Arena Cluj, unde am mai omorât o tentativă de a face sport regulat. Mi-a părut chiar potrivită separarea zonei unde se antrenează fetele de cea a băieților. Sincer, nu mă simt foarte bine  să am spectatori când mi se contractă toată fața de la exerciții și curge transpirația după doar 70 de calorii date jos. Mai mare jena, zău! Oi fi eu mai pudică, dar regula îmi place. Arăboaicele vin îmbrăcate până sus la sala de aparate și acolo am avut ocazia să văd cum își dau jos toate rândurile de straie, rămânând doar în maieu și eghării pentru sport. Au corpuri frumoase, ce să mai. Și înțeleg că au mare grijă de ele. Unele își păstrează baticele pe cap, la fel cum evreicele pedalează pe biciclete în turbane. Acolo, în sala de schimb a femeilor poți descoperi detalii interesante. Tălpi albe ale picioarelor negreselor, tabieturile de după bazin al unora, care își aduc toată masa de cosmetice după ele (până și diferite perii de păr ca mărime pentru a-și aranja părul ca la coafor) și femei lipsite de orice inhibiții, plimbându-se în pilea goală de la dulap până la centrifuga care scurge costumul de baie (am descoperit aici această minune), fără să se acoperi neapărat cu prosopul, așa cum face subsemnata inhibată de sechelele sovietice. Pot face chiar și un studiu de caz pe acest subiect – ”Comportamentul femeilor din diverse zone geografice”, dar nu cred că mai rezistă ai mei de acasă cu încă o cercetare. Asta ar fi fost, poate, totuși, una mai de interes public  – amalgamul de suprareligiozitate și exhibiționism laolaltă.  Revenind la sala de sport, peste tot există butoane de panică, iar un aparat nou pe care l-am descoperit aici, este cel care vibrează pe diferite frecvențe, scuturând un pic din celulită și din calorii. Faină treabă. Numai că eu mi-am simțit până și toate plombele zdruncinându-mi-se în gură. Mi-aș lua unul din ăsta și acasă. Bilă albă!

Altă lume. Alte obișnuințe. Aceeași noi, care alegem cum să ne ducem zilele. Iar de multe ori frumosul este chiar în creanga de flori care ne iese în cale dimineața. Doar să avem timp să ne oprim și să o admirăm.

Până luna viitoare, vă cuprind cu drag!