haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele

cercei masivi cu pietre în urechile alungite ale indiencelor

sari-uri roșii și turcoaz

pudra vermilion scurgându-se din punctele roșii de pe frunțile transpirate

turbane albe și bărbi stufoase în dungi gri

draperii lungi dhotis legate în jurul șoldurilor

arăboaicele machiate vorbesc singure

telefonul e prins în hijab

au mâinile libere

duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă

rusoaicele elegante defilează prin mușuroi

țin capul sus, nație triumfătoare,

vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului Zemlianika

cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă

o doamnă cu un imens turban galben pe cap și nod pe frunte

gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale

perfecțiunea lor trădează peruca trasă peste câlții deși ai scalpului.

evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță pe linia de delimitare

le prind în cleme să nu le alunece

nu au timp să le tot aranjeze,

câte doi copii în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână,

hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple să le fie bine răsucite,

chiar le pun pe bigudiuri

pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate.

moldovencele  – mereu grăbite

vorbesc tare pe skype, sau pe messenger în transportul public

o parte dintre pasageri le înțeleg vorba

asiatice micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg venă după venă

fixează branule în spitale londoneze.

șantierele sunt bucăți de Românie

tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară

sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic de la aparat:

„da, mamă, sunt plătit bine

vă trimit bani și pentru acoperiș

să îi iei medicamente și pempărși tatei

zi-i că nu ne pasă de gura satului”.

e scena unui spectacol nemontat

jucat zi de zi după un scenariu nescris

proiectoarele au fost stinse demult

garderobiera a rămas fără post

actorii au coborât în stradă