Hoinar-hoinărel

7 mm pot salva situația

96379594_2885653084850167_3348048803914579968_n

Am tot amânat-o cu scrisul pentru că ziua este imposibil. Cu toții au nevoie de laptopuri pentru teme, iar seara au nevoie de mamă și de filme privite împreună că, deh, dacă la școală cel mic mai socializa cu prietenii, acum încerc să compensez partea de comunicare lipsă. Vorbim despre Dungeons & Dragons, despre filme de pe Disney Channel, despre Heartstone si Youtube-ării preferați ai noii generații. Nu mă întrebați cum îi cheamă, că nu le rețin numele.

La un moment dat, vorbind despre caractere (persoanje) care au abilități (capacități, adică), Mihai m-a întrebat ce abilitate aș vrea să am, dacă mi s-ar oferi posibiltatea să îmi aleg una. Să mănânc cât vreau, mai ales noaptea, și să nu mă îngraș, i-am zis din prima, fără să stau pe gânduri. Copchilu a făcut ochii mari de mirare și mi-a zis că există altele mai șmechere: să te teleportezi cu puterea minții, să poți deveni invizibil, să ai viteză supersonică. Nu, i-am zis. A mea e mai tare decât toate astea luate la un loc. Copilul a plecat în cameră la frate-so un pic dezamăgit. Poate acolo va avea mai multe șanse să dialogheze cu cineva din secolul lui, totuși.

De ce azi mi-am făcut timp să scriu? Pentru că bucuria mea de a prelua, într-un final, laptopul și de a privi un film bun s-a blocat la minutul 11. Motivul? Celălalt copil își descarcă un joc care va mânca tot netul timp de o oră bună. Prin urmare, când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Acu-i acu’. Azi voi scrie!

Există o parte bună în toată această nebunie cu statul acasă, pentru că, în sfârșit, avem timp să ne și ascultăm. Nu întâmplător am pornit această postare cu un crâmpei din dialogul mamă-fiu de care cu siguranță îmi va fi dor peste ani. Încă are nevoie să îmi împărtășească secretele și trăirile, nedumeririle și cele mai sincere „Mam’, te iubesc”, în cele mai neașteptate momente. Iar asta se simte ca o miere pe gâtul inflamat. Și este cea mai scumpă abilitate a lui, dar nu îi zic, ca să nu conștientieze și să mă aibă la degetul mic.

Se pare că după o perioadă în care am gestionat situația cât de cât, lucrurile încep, totuși, să scape de sub control. Stresul temelor nepredate de profesori, care acum au căzut pe umerii părinților, fișele interminabile cu tot felul de direcționări către link-uri care nu merg, internetul suprasolicitat și care cade mereu, mâinile iritate de atâta săpun antibacterian, cheile care prind rugină de atâta scufundat în dezinfectant și de mirosul căruia deja mi s-a acrit și încă câte și mai câte care reduc din rezistența psihicului la stres. Ca dovadă, unul dintre vecinii mei a început să fumeze în baie, probabil fiindu-i rușine să iasă în fața blocului, și ne inundă și nouă băile cu miros de duhăneală. Sigur că nu a recunoscut fapta, atunci când am mers cu rugămintea de a înceta, pentru că ni se împut halatele și prosoapele. Pe de altă parte, îl înțeleg. Dacă nu aveam suficientă valeriană în casă, nu știu dacă nu mergeam și eu după un chiștoc pe la el. Sau să fi fost, totuși, vecina, cea cu patru copii??? Ce îmi place la englezi este că își mențin mereu calmul și optimismul. Iar desenele cu curcubeie de pe la geamuri, întâlnite tot mai des, denotă acea solidaritate că „totul va fi bine”.

96585379_2578831309037135_1558205441974992896_n

Ca să îmbine anti-bacul cu dezinfectantul, fiul cel mic al meu mi-a făcut un amestec de apă de gură cu săpun anti-bacterian și m-a asigurat că dacă dispare din magazine dezinfectantul, el a descoperit rețeta home made și ne vom descurca de minune. Pot dormi liniștită în această privință. Experimentele lui sunt deja o obișnuință a familiei. Noroc că măcar le pune bilețele cu „nu e de mâncare”, să ne prevină când dăm de ele pe rafturi sau în congelator. Mai demult, congela fire de păr în apă ca să vadă dacă devin casante când îngheață.

Am inventat o nouă modalitate de a „dezinfecta banii”: pușculița pentru „frumusețe”. În ea aruncăm monedele, cică pentru a nu ne atinge de ele o vreme, dar … acolo vor și rămâne. Exact cum se întâmpla cu banii pe care îi munceam pe deal, la cules petale de trandafiri, când eram elevă: după trei zile de chin, la careu, eram anunțați oficial că banii vor merge în „fondul păcii”. 🙂

96148624_803826240021937_6647276413927817216_n

Școala online ne pune capac, și nu mă refer aici la consumul de toner și de hârtie, comandate deja a doua oară într-o lună. Studiem epoca Victoriană, unghiurile și decimalele, adverbele și adjectivele. În sfârșit, știu și eu ce fac ei la școală, dat fiind că toate caietele lor sunt ținute în clasă și avem acces la ele doar o dată la jumătate de an, la ședință. Măcar acum, într-a cincea, am descoperit cum scrie copilul meu și de câte ori se ridică de la masa până termină un exerecițiu. Știți, mai bine nu aflam câtă muncă organizatorică și ce răbdare de chinez bătrân trebuie să ai…

După pandemie, le-aș ridica învățătorilor un monument în Piața Marii Adunări Naționale, unde toți părinții, vicitime emoționale ale molimei, să poată aduce flori în semn de respect pentru ceea cu nu apreciau la justa valoare. S-ar strânge un mal de flori pânâ la Piața Centrală, cu siguranță. Acum îmi explic de unde avea tatăl meu atâta răbdare, fiind Profesor Universitar. A și scris un cântec foarte cunoscut în Moldova – ”Iubiți învățători”, în cinstea tutror cadrelor didactice.

Ca să ne mai detensionăm un pic și, mai ales, ca să ne plângem în grup, am făcut o tradiție din a ne întâlni online cu fetele din grupul „был бы повод”, la un pahar de vorbă, de nu ne mai ajung cele 45 de minute programate pe Zoom și tot prelungim, și iar prelungim, și iar prelungim ședințele. Am descoperit, însă, că:

  1. pe timp de pandemie nu se mai poartă sutien prin casă;
  2. nu se machiază nimeni mai deloc (doar una din 7 a făcut-o, pentru că a fost nevoită să iasă din casă);
  3. papucii de casă și pijamalele au devenit must have-ul acestei primăveri. Și da, s-au aprins discuții pro și contra referitor la vaccinuri.fete

Mama mea, blocată de aproape două luni aici, la Londra, în casa fratelui meu, s-a reînvățat să meargă pe bicicletă, pedalând pe toate străduțele cu cele două nepoțele. În curând va pleca la Chișinău. Așadar, dacă veți observa o doamnă elegantă, mergând pe bicicletă pe la Ciocana așteptând ca mașinile să îi ofere politicos întâietate, să știți că e mama și a fost școlită la Swindon. Apropo, e obișnuită ca mașinile să îi vină din altă direcție, așa că…

De gătit, gătim, evident, mai multe ca până acum și mai diverse. Fiică-mea, de atâta plictiseală, a ajuns să mă întreacă la idei, mai ales la cele dietetice, și aici mă refer la gogoși și pâinici împletite în șase. Mai convertim greșit dozele de drojdie uscată în cea proaspătă, mai greșim gradele de la cuptor, că prin rețete îs şi cu Fahrenheit-ul, dar bunătățurile tot bune de tot ies.

Degeaba mi-am mutat nasturii de la rochie ca să câștig 7 mm. Apropo, cu această ocazie am realizat că am aceeași cutie de biscuiți, în care țin acum acele, încă din primul an de căsnicie, adică din… o-hoooo, anul 2000. Și am găsit mosor pe care scrie prețul în copeici (numai că nu se mai vede cifra) și unul pe care scrie „Ațe Odorhei”. E purtată prin lume cutia: Chișinău, Cluj, București, Londra. E un bun cu valoare sentimentală. Trebuie să cântăresc serios cui o voi lăsa prin testament. Bănuiesc că generația tânără, care habar nu are cum să coase un nasture, se va bate la sânge pentru ea.

Apropo, că tot se apropie 20 de ani de la ziua nunții și am discutat cu prietenele mele despre faptul că voi ajunge o mireasă grasă după pandemie: Facebook-ul mi-a și furnizat câteva sugestii de rochii. Mărimea XXL. Băieții lui Zuckerberg au ajuns mai răi decât KGB-ul. Degeaba mi-am închis în grabă contul de pe Odnoklasnniky (o rețea socială similară a rușilor), că și Facebook cam tot asta face acum, adică „monitorizează”.

Așadar, atenție mare! Avem toate șansele ca anul acesta, când, într-un final, vom putea intra în mare, să se ridice nivelul apei mult peste limita normală a anilor trecuți!

Să vă puneți prosoapele mai departe!

Stări

Spectacolul străzii

multime-300x300

haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele

cercei masivi cu pietre în urechile alungite ale indiencelor

sari-uri roșii și turcoaz

pudra vermilion scurgându-se din punctele roșii de pe frunțile transpirate

turbane albe și bărbi stufoase în dungi gri

draperii lungi dhotis legate în jurul șoldurilor

arăboaicele machiate vorbesc singure

telefonul e prins în hijab

au mâinile libere

duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă

rusoaicele elegante defilează prin mușuroi

țin capul sus, nație triumfătoare,

vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului Zemlianika

cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă

o doamnă cu un imens turban galben pe cap și nod pe frunte

gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale

perfecțiunea lor trădează peruca trasă peste câlții deși ai scalpului.

evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță pe linia de delimitare

le prind în cleme să nu le alunece

nu au timp să le tot aranjeze,

câte doi copii în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână,

hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple să le fie bine răsucite,

chiar le pun pe bigudiuri

pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate.

moldovencele  – mereu grăbite

vorbesc tare pe skype, sau pe messenger în transportul public

o parte dintre pasageri le înțeleg vorba

asiatice micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg venă după venă

fixează branule în spitale londoneze.

șantierele sunt bucăți de Românie

tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară

sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic de la aparat:

„da, mamă, sunt plătit bine

vă trimit bani și pentru acoperiș

să îi iei medicamente și pempărși tatei

zi-i că nu ne pasă de gura satului”.

e scena unui spectacol nemontat

jucat zi de zi după un scenariu nescris

proiectoarele au fost stinse demult

garderobiera a rămas fără post

actorii au coborât în stradă

Hoinar-hoinărel

Acceptarea diferențelor sau ce am învățat în 15 luni

47497775_668254660235822_2940731641913409536_n-e1543847554641.jpgLuna trecută am depășit un prag al vieții, sărbătorit aici, în străinătate. A rămas în spate un lung capitol abandonat, parcă, pe alte maluri. Se pare că viața ne împletește drumurile după un plan al ei, știut doar de ea. Și am înțeles că este inutil să i te opui și, mai ales, că mai am încă foarte multe de învățat.

Privesc șiroaiele de oameni din acest mix interminabil de culori, naționalități, religii și sorți, pe care i-a dus cărările și i-a înnodat aici, la Londra. Sau, poate, nenorocul. Ambiția, sau poate sărăcia. Deciziile proaste sau poate cele mai bune luate vreodată. Cert este că am întâlnit oameni care mi-au zis că, dacă nu ar fi ajuns aici acum câțiva ani, problemele de sănătate mai ales, cu care s-au confirmat ulterior, ei sau copiii lor, le-ar fi fost fatale dacă rămâneau în țările lor de origine. Și atunci, acești oameni au găsit o explicație a acelei decizii de a emigra, venită la un moment dat, ani în urmă. Asta m-a pus pe gânduri. Aparent, deținem ”hățurile” vieților noastre, dar, cazurile tot mai multe pe care le aud aici, povești triste dar nu numai, îmi demonstrează că mereu va fi un ”inexplicabil” care este mai presus cu mult. Și care decide pentru noi. Noi rămânând a fi doar un instrument în mâinile acestuia.

Știu copii cărora li s-au făcut transplanturi reușite aici, fără bani, iar medicația ulterioară, care e costisitoare și ea, este gratuită. Știu deja câteva cazuri de decese, în urmă cărora statul a ajutat mamele cu subvenții și pentru chirie și pentru copil, ca familia monoparentală să poată duce un trai decent. Inclusiv, acei copii cu autism pe care i-am văzut premiați în cadrul evenimentului de decernare a premiilor celor mai bui elevi de la școală, probabil că nu conștientizează că într-o altă țară ar fi fost marginalizați și batjocoriți. Iar familiile acestora etichetați pe viață. Iar țara în care s-au născut a fost decisivă pentru a se simți oameni integri, capabili să evolueze în ritmul lor, raportat la nivelul de dezvoltare cu care s-au născut. Așadar – norocul? Soarta? Sau de ce depinde până la umbră viața unui om pe acest pământ nemărginit? Și cât pot valora la un moment dat deciziile de strămutare, chiar și cele inexplicabile, luate în viață?

Comparam, la un moment dat, chiar și un simplu lucru, aparent nesemnificativ, dar care vorbește despre diferențe de percepție. Participând la petrecerea nepoatei mele Catinca, în Faringdon, am avut ocazia să observ comportamentul mămicilor de aici. Dintre toți copiii veniți a fost o fetiță care, a refuzat să intre în sală, în momentul în care a observat baloanele. ”Îi este frică de ele, de când a înțeles că atunci când le sparge altcineva, ea nu deține controlul și nu reușește să își astupe urechile”, mi-a zis mama ei. Nu a insistat în nici un fel, nu i-a zis mai ales clasicul ”Uite la alți copii că nu se tem!”  sau ”Vă rog să adunați toate baloanele, pentru că fiicei mele îi e frică!” cum ar mai proceda un anumit tip de mămici. S-au plimbat pe lângă sala amenajată, au mai povestit cu alți copii, care mai ieșeau de acolo, i-au adus gustări din interior fără să o forțeze nimeni sau să o facă să se simtă vinovată de frica pe care nu și-o poate stăpâni. Sau să o facă să se simtă ciudățică din această cauză. Și asta a fost. Un alt copil, a început să plângă când s-a stins lumina și a fost adus tortul, iar părinții l-au scos afară, explicându-i că imediat se va aprinde la loc și ei vor reveni. Nemaivorbind de simplu fapt că copiii sunt lăsați să își aleagă ei singuri hăinuțele, chiar și de nu sunt perfect asortate, cum ne-ar place nouă, mamelor, sau nu sunt adecvate evenimentului. Este alegerea lor și este încurajată. Atât. A, ce ar zice lumea??? Nu am observat să le pese nimănui de opinia celorlalți, copilul lor fiind mai important decât orice. Ce ziceți de astfel de atitudine? 

Copiii sunt diferiți și au dreptul să fie diferiți. Oamenii sunt diferiți. Se comportă și reacționează diferit pentru că E NORMAL SĂ FIE DIFERIȚI!

Mare, imensă chiar, diferență dintre societăți. De mentalitate. De educație. Nouă de ce ni se spunea că e ”rușine” să îți fie frică, că trebuie să fii viteaz și ”bărbat”, expresie preferată de mamele de băieți , ”să nu plângi ca o fetiță”- alt clișeu arhicunoscut și, mai ales, că trebuie să fii ca ceilalți copii. Unde este acceptarea ritmului individual de dezvoltare, adaptare și mai ales, de relaționare? Tot mai mult observ că modelele noastre de uniformizare și supunere erau greșite. De ”nu e voie” și conformare unor reguli impuse tot de noi, mamele. Exagerate. Mi s-a confirmat încă odată faptul că am instaurat noi înșine niște rigori, care mai mult au dăunat, atunci când, a nu știu câta oară ajungând la Serviciul de Urgențe în Londra, am văzut copii jucându-se oriunde doreau și cum doreau, chiar și cu capul pe podea, fără ca să fie ridicați și, mai  ales certați. (Am mai scris despre acest subiect în articolul ”Nu se poate!” de pe blog, la rubrica ”Nerv de mamă”). 

Încă mă mir de faptul că un coleg de-a fiicei mele, care venise în vizită, a intrat în bucătărie, unde pregăteam supa și m-a întrebat ce fac, cum mi-a fost ziua și mi-a povestit că mama lui la fel gătește supa. Apoi, i-a zis Ruxandei, de față cu mine, că are o mamă așa de tânără și că, e curios, la câți am născut-o? Întrebări dezinvolte, întrebări naturale. Comportament absolut firesc, pentru care eu , una nu eram pregătită. Cu atât mai mult cu cât, fiică-mea, mă anunțase telefonic că vine cu un coleg și cu o colegă la noi. Iar eu mă blocasem un pic, văzând că băiatul (care are 8 nume) era de culoare. De ce? Nu îmi explic. Era pentru prima dată când aveam un astfel de invitat în casă. Ulterior, când am întrebat-o, de ce nu mi-a zis că e de culoare, mi-a răspuns oripilată – ”Cum să iți zic la telefon, de față cu el, vezi că vin cu doi colegi, dintre care unul e negru?? Mama?? Ce contează asta? Oricum să știi că și-a dat seama că a fost primul copil de culoare care ne-a pășit pragul. Mi-a spus chiar că i-ai părut amuzantă, chiar”. Și eu care eram sigură că am reușit să fiu…relaxată 🙂

Acum, sunt mândră, că din mulțimea de copii care ies de la școală, este și Joseph, colegul Ruxandei, care mereu mă strigă de departe ”Hello, madame!” și îmi dă din mână, iar eu îi răspund mereu bucuroasă ”Hi, Joseph! How are you!” și înțeleg câte încă mai am de învățat despre oameni! Și, mai ales, despre naturalețe…

PS. În rest, e o iarnă caldă. Ieri au fost 14 grade și o mică ploiță. Flori peste tot și mai ales, ciupercuțe. Unele terase chiar și-au scos mesele afară și au pus meniul la vedere, iar ceștile de ceai aburinde au înmiresmat toată străduța…

Hoinar-hoinărel

Când Google maps-ul a fost înșelat cu Citymapper-ul

E interesant să îți recitești textele scrise acum fix un an, când primii pași parcurși într-o țară nouă sunt cei mai confuzi. O primă privire asupra lucrurilor urmează a fi infirmată sau confirmată ulterior în ani. Nu aș ezită să scriu la un moment dat că anumite lucruri îmi par acum diferite, le-am văzut și partea neplăcută sau să recunosc că la o primă privire le-am văzut distorsionat. Aștept încă acea parte întunecată (care nu are cum să nu existe în orice situații, țări sau oameni) pe care să o identific și neapărat să o împărtășesc ca și parte a unei reflecții întregi și obiective. Dar încă nu. Încă nu mi se arată. Și continui să compar doar niște realități, încercând să discern părțile practice și mai ales să le și preiau. Sunt și lucruri, însă, care și acum îmi par încă ciudate.

Așa și nu înțeleg rostul unui cărucior prevăzut special pentru căței, care, deh, probabil că obosesc și ei sau li se murdăresc lăbuțele, așa și nu am priceput, dar, în schimb mi-am luat cărucior pentru produse. Da, m-am împăcat și cu asta, cu toate că încă nu îndrăznesc să mă privesc în vitrinele magazinelor cu el. Mi-a trebuit cam un an. Da, da, cărucior din ăla ce se consideră la noi a fi de babe, dar de fapt reprezintă respectul pentru corpul tău chinuit, care,  spre minunata-vârstă-de-patruzeci, știe foarte bine să îți reamintească actele de ”vitejie” din tinerețea-fără-de-minte. Că doară nu l-a ascultat nimeni la timpul cuvenit, iar în viața asta toate ți se întorc la un moment dat, fiți siguri.

Apoi, admir în continuare mărinimia oamenilor de a lăsa obiectele netrebuincioase, în stare perfectă de funcționare, pe marginea străzii sau în fața caselor, pentru a le lua cei care au nevoie. Știu că puțini sunt oamenii care recunosc că au cules din aceste roade, eu, însă, pot zice că am depășit și acest prag psihologic și am adus acasă o cască pentru bicicliști nou-nouță. Și nu vă zic că eram cu copiii mei care m-au acuzat că am ajuns să adun gunoaie și că nu o vor purta niciodată – eu m-am ținut tare. Acum am o cască galbenă de toată frumusețea și nepurtată de nimeni, dar nu o arunc. Simt că am mai depășit o barieră psihologico-stereotipică a obiectelor second-hand și chiar sunt mândră de asta. Acuma, fiecare puteți judeca cum doriți – I did it!

 

Îmi place la nebunie să observ oameni în metrou – sute de culturi captive pe câțiva metri pătrați pentru o perioadă de timp își manifestă comportamente aparent ciudate dar perfect normale, dacă e să le privești dintr-un alt unghi. Un domn și-a scos picioarele din papuci pentru că îi erau umflate, o altă doamnă, cu turban și cercei galbeni  și-a scos andrelele și a croșetat tot drumul. Alții – își scot cărțile de rugăciune sau sandvich-urile, kindle-urile sau cuvintele încrucișate – și uite așa merg toți unii lângă alții în liniște și pace. Până și cu cerșetorii sau oamenii care ocazional dorm pe stradă nu are nimeni nimic. Vrea omul să își pună sacul de dormit sub un stâlp cu reclame – să fie sănătos. Cu toată această libertate de acțiune încă mă mai obișnuiesc. Analizez și mă abțin să judec.

Și de la școală am primit vești bune – cei mari au fost mutați în seturi mai avansate, adică adecvate nivelului lor de evoluție. Sistemul britanic de învățământ are o structură diferită față de cel românesc. Toți copiii din același an de studiu sunt evaluați la finalul fiecărui trimestru. Ei merg la materii în grupuri diferite – numite set. Dacă copilul are abilități mai bune la matematică și mai puțin bune la engleză, atunci el va merge în setul unu la mate și în setul trei la engleza. După trei luni se reconfigurează seturile – cei care au avansat, merg la setul mai înalt, cei care au regresat – la cel mai jos. Este o continuă mișcare și ambiție de a avansa, raportată doar la propria persoană, în același timp permite o dezvoltare adecvată fiecărui copil în dependență de abilitățile pe care le are la anumite materii. Că doar numai școala sovietică ne cerea să fim genii la toate – chiar și de unele materii erau chinul de pe lume și coșmarul vieții pentru noi. Iar faptul că la școala celui mic au introdus ore de înot (cu transportul gratuit inclus din partea școlii) mi se pare cea mai bună veste pentru anul acesta de învățământ. A, da, și faptul că prima zi de școală, pe care am prins-o pentru prima dată (anul trecut venisem mai târziu) e fără mult alai, flori, cadouri și mame coafate – m-a bucurat și mai mult. Respectul pentru cadrele didactice nu se măsoară în mărimea buchetului de flori. Mai bine i-am învăța să îi asculte, că aici am înțeles că este o mare problemă în școlile britanice – copiii au mai mult drepturi decât profesorii lor, iar asta dă mari bătăi de cap.

În schimb, o altă regula, cea referitor la absențe îmi dă de gândit.Pentru fiecare zi de absență nemotivată – atenție – adică fără scutire medicală, fiecare părinte plătește consiliului local (care primește raportul absențelor) câte 60 de lire. Așadar – 120 de lire per familie. Dacă mai ai și trei copii – o zi de absențe de costa 360 de lire. Cum vi se pare? Eu zic că se exagerează. Iar să alergi la medic la fiecare febră 37,5, când nici nu ți-ai trimite copilul la școală, dar nici nu urgență medicală nu o poți numi – mi se pare penibil de-a dreptul. Să vedem cum va fi.

Și că să închei capitolul ”Școală”  Mihai are o nouă învățătoare, o indiancă pe nume Kachwalla, care parafrazată în română sună chiar haios de tot – caci oala 🙂 Încercăm să ne abținem, totuși. Poate că și în limba ei Vahnovan e ceva plin de sensuri dubioase – cine știe? Oricum – discriminarea de orice fel este interzisă încă din parcare, după cum observați din poze și e de admirat.

41931871_2161775244143582_4462856442319208448_n.jpg

Zilele trecute am vizitat un birou coworking din inima Londrei. O idee care mi-a părut super faină și pe care nu pot să nu o împărtășesc. Față de coworking-urile existente în Cluj, cel din Londra vizitat de mine era un pic diferit, dar, zic eu, diferențele erau semnificative. Mai întâi e că accesul se face pe bază de cartelă și există birouri separate care beneficiază de spațiul lor privat, față de mesele oferite aleatoriu celorlalți. Apoi, există cabine pentru convorbiri telefonice pe care un spațiu comun de coworking nu îl oferă și, în ultimul rând – există cabină pentru relaxare care prevede jocuri și o canapea. Detaliile fac diferența – îmi mai confirm a câta oară. Nu mă întrebați, însă, cât costă un asemenea spațiu de închiriat că nici nu vreau să îmi imaginez. Oricum nișa de clienți este una de nivel mediu de venituri – cei care nu își permit un birou adevărat în acea zonă, cei care au nevoie doar pentru o perioadă de timp de birou, sau cei care caută pentru o zi-două un spațiu unde să poată lucra. Pentru că, da, este internet, imprimantă, fax, scanner și chiar și aparat de ceai, cafea și limonadă. Good idea!!!

 

Și, în final, țin să vă mărturisesc că mi-am înșelat Google maps-ul cu o altă aplicație – Citymapper. Așa e omul – ființă nerecunoscătoare. Dar mă cam săturasem să mă poarte bulinele albastre pe drumuri greșite, doar pentru că informația nu se up-data în timp real, iar aplicația nouă are și un detaliu care o diferențiază – numărul de calorii pe care îl vei consuma traversând traseul pe care trebuie să îl urmezi. Și nu doar atât. Ți se calculează în procente și cantitatea de mâncare corespunzătoare acestor calorii. Distracția e garantată. Mai ales că mi-a și sugerat încă de la prima utilizare cât ar veni 77 de calorii cotă parte dintr-un sandvich cu porc. Ori, porcul pentru mine este doar un animăluț draguț.  Ziceam doar, că detaliile fac diferența, mai ales în procesul de fidelizare a clientului, iar citymapper-ul m-a ”furat”.

Și tot mergând așa, după pașii indicați de aplicația nouă, m-am gândit cât de monitorizați am devenit noi, generația asta plină de informații pe care le introducem singuri și benevol în telefoane. Propriu zis, toată viața noastră ne este mai nou condiționată de acestea. Toți pașii ne sunt nu doar călăuziți ci și înregistrați acolo sus, undeva, pe un mic CIP care deține toate traseele noastre cât și deviațiile de la ele, cu caloriile numărate de aplicații în dependență de ce am mâncat și câtă apă am consumat, cu alarme și snooz-uri fixate pentru evenimentele importante și marcate pe calendar, până și cu perioadele lunii în care fertilitatea noastră atinge apogeul. O singură aplicație, constat că lipsește din tot acest șir – cel al faptelor bune. Și al cantității de calorii pe care le-ar arde întru binele cuiva: minus 40 de calorii pentru un sandvich oferit unui sărac. Iar datele stocate din aplicația asta vor trage cel mai mult la cântar, acolo, pe calea cea din urmă, de pe care nici google maps-ul, nici citymapper-ul și nici o oricare altă aplicație de pe lumea asta, nu îți va indica calea înapoi…

41885502_490917234651427_6375214592485752832_n

 

 

Hoinar-hoinărel

Opt luni sau cum mărarul nostru e mai mirositor

Da, da, sunt opt luni și e o primăvară splendidă. Atâtea narcise câte am văzut aici, crescând lanuri mici, prin tot orașul, nu mi-a mai fost dat să văd. Admir tufele imense de camelii, care m-au dus cu gândul la celebra ”Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas, citită pe furiș în adolescență cât și magnoliile de toate nuanțele, pe unele fiind prinse mărțișoare chiar în Hyde Park, probabil de către românii care și-au păstrat și aici tradițiile. A înflorit și rozmarinul, printre iederă, în acele zone semi-sălbatice care definesc parcurile Londoneze și pe care le ador.

30705709_10216172279558481_6862970470396854272_n.jpg

Ce îmi zgârie, însă, ochiul în tot acest peisaj idilic, plin de reprezentanți ai tuturor națiunilor pământești, ține de esteticul vestimentar al unora și comportamentul, nici-nu-știu-cum-să-îl-numesc, al altora. Da, știu, vin dintr-o lume unde se pune mult prea mult accent pe perfecțiunea chipului și al manichiurii perfecte, al copiilor asortați de la culoarea căruciorului până la modelul de pe suzetă, al ”nu se poate” și ”nu ți-e rușine”, dar totuși…

Poate că îmi car încă sechelele după mine, dar consider că există niște norme elementare de prezență vestimentară, încadrate în limitele decenței. Sau poate că, șortul de sport îmbrăcat peste pantalonii de trening, sunt neo-elemente distinctive al emancipării, iar baba de mine încă nu s-a prins? Nu știu. Sau baticul islamic, hijab-ul, învelit pe un chip superb, dar asortat cu o pereche de egheri super mulați, de se vede dunga de la chiloți și cu buricul la vedere, face parte dintr-un nou curent religios? Mă îndoiesc. Poate că șosetele bărbătești, cu buline su culori țipătoare, în contrast cu toată ținuta vestimentară este o nouă modă pentru tineret? O fi. Iar șosetele-plasă până la genunchi au reintrat în modă? S-ar putea. Nici ștrampii rupți, cu ochiurile duse de sus până jos și cu ditamai găuroiu, nu constituie aici, se pare, un motiv de îngrijorare. Și atunci de ce m-am stresat într-o zi, când mi s-a dus un ochi abia vizibil pe lângă pantof, de am umblat disperată din magazin în magazin, pentru o pereche nouă? Habar nu am. Ce înțeleg eu, este, însă, că oamenii sunt relaxați. Iar comentariile și privirile curioase legate de ăștia mai deocheați de pe stradă, vin tot de la cei mai din est. Îi observ pe fețe.

 

Mă pune pe gânduri, însă, altceva: formă de comportament întâlnită adesea, pe care nu știu cum să o interpretez. Când în autobus, adolescenții vorbesc foarte tare și își pun picioarele pe pervazul de la geam – este neobrăzare sau emancipare? Când se stă pe jos în metrou, pe gresia goală și murdară (și în aeroporturi am văzut la fel), este normal sau doar eu am o problemă cu asta? Când mamele în parc le dau copiilor mâncare căzută de pe jos, direct în gură, este o formă de imunizare sau de lene? Iar copilul să fie îmbrăcat alandala, nepieptănat, cu picioarele pline de noroi și murdar pe față – este natural? O fi. Sau să stea cu telefoanele în mână non-stop de la 2 ani și mamele să le dea cu pai cafea din paharul propriu, numai ca să tacă? Am dubii.

30740305_10216172337159921_337112562883624960_n.jpg

Copiii mei îmi zic că sunt mult prea complexată, mai ales când în transportul public cineva vorbește foarte tare, probleme personalo-intime, iar eu trag ocheade veninoase. Încerc să le explic că e vorba totuși de bun simț, iar ei dau din mână a renunțare: ”Mama cu principiile ei demodate”. Bine, bine, de acord că sunt dintr-o altă generație, dar spuneți-mi și voi, e normal ca în parc, să îți așezi câinele lângă tine, ocupând astfel toate locurile libere, în detrimentul oamenilor care stau alături? Mă depășește. Iar în privința câinilor, îi dau dreptate fiului meu cel mai mare, care zice că nici câinii nu mai sunt ce au fost odată – niște hibrizi minusculi, cu bentiță în păr, purtați în geantă pe post de jucării. Halal.

Sigur că depun eforturi și încerc să mă emancipez (dacă asta ar însemna emancipare, totuși) dar nu e chiar așa de ușor. Pentru că pentru noi, cei din generația mea, limitele bunului simț și ale normelor estetice au fost foarte bine trasate. Poate că nici nu e chiar așa de rău, dacă stau bine să mă gândesc. Consider că este, totuși important, să nu negăm chiar tot ce e mai ”vechi” și să cădem pradă extremelor.

Lăsând la o parte dilema de mai sus, țin să anunț că mi-a venit programarea la medic, printr-o scrisoare, după o așteptare de 5 luni, dar, trebuie să recunosc, cu translator de limbă română din partea spitalului. Jos pălăria. Poate de aceea o fi durat atâta. Mai vreau să remarc faptul că englezii nu îți vor da niciodată peste nas atunci când greșești ceva în limba lor, ba din contra, vor sublinia politicos: ”Your English is better than my Romanian!” și că există cursuri gratuite pentru cetățenii UE. Iar la școlii copii pot fi mutați oricând în mijlocul unui trimestru, pentru că au suport lingvistic mereu la dispoziție pentru copiii din alte țări. Mai vreau să pomenesc și faptul că tare s-a mai bucurat vecina mea, o bătrânică, care a ieșit în șosete mai dăunăzi pe etaj, când a aflat că pot deja să mă exprim coerent și că de mult timp așteaptă să bem o cafea împreună. Astea toate le-am enumerat pentru a scoate în evidență, încă odată, că nu am simțit nici o zi, de când a venit aici, că nu suntem bineveniți. Cum reușește țara asta să împace atâtea naționalități, culturi, religii, rase și clase sociale, refugiați și emigrați, cei care vin să supraviețuiască sau care vin să se îmbogățească – nu știu. Cert este că reușesc. Și este de admirat faptul că nu se admite discriminarea. Încă o dată s-a vorbit la școala copiilor despre faptul că discriminarea nu doar că este descurajată din start, ci și taxată prin exmatriculare (de data aceasta s-a vorbit despre discriminarea homosexualilor), ori, insistându-se atât de mult pe acest subiect încă din grădinițe și școli, rezultatul nu poate fi decât unul vizibil. Și atunci, zău că mi se face chiar scârbă, când îi aud pe moldovenii mei care mai fac diferențe dintre noi, cei de la nord, cu pieptul umflat și ceilalți, de la sud, sau românii din Ardeal, care îs cu mai cu moț față de cei din Oltenia sau Dobrogea. Aici am înțeles că toți sunt oameni, trăiesc pe același pământ, respiră același aer, înjură când îi doare și plâng la fel de sărat. Când ne vom descotorosi de ”mărarul nostru e mai mirositor și strugurii îs mai dulci” – nu știu.

Un alt aspect demn de învățat este că oamenii aici își cunosc drepturile și știu să și le ceară. Cel mai recent exemplu este cel cu apa rece, care a lipsit câteva minute într-o zi în băile din apartamente și deja au apărut mesaje pe panoul de la bloc, care solicitau o explicație. Mi-am amintit atunci de acea vară toridă, în care a murit tata și eu eram cu nou-născutul la Ciocana la mama, la bloc, iar o vecină ”de la Italia” a stins apa pentru trei zile în bloc, fără preaviz și explicații, pentru că își up-grada vasul de veceu și faianța în baie. Și tot ea închidea gura tuturor, zăngănind din brățările din aur-spălăcit italian, că a venit doar pentru o săptămână și nu are timp de discuții. Mahalaua nu o scoți din om, nici după un kilogram de aur ieftin expus pe mâinile care nu se mai opreau din gesticulat.

30715197_10216172363080569_5761526090157785088_n.jpg

Și da, am început voluntariatul la un shop. Mai întâi, pentru a spori engleza, iar apoi, pentru a mă afla printre oameni. Se pare că e vital pentru mine. Am o manageră isteață, româncă, Marilena, care are multă răbdare cu mine pentru a-mi corecta inclusiv greșelile de exprimare, fapt pentru care îi sunt foarte recunoscătoare, un coleg indian, Mucash, mereu pus pe glume, care îmi explică despre beneficiile condimentelor indiene și o altă voluntară, Minu, de origine arabă, pe care nu o vezi și nu o auzi, pentru că știe să își facă treaba sârguincios. Și trec zilele cu spor și voie bună, asta până la primul client mai dificil 🙂 Că doar o fi prea plictisitor ca să nu existe și din ăștea.

O altă noutate ar fi că, cel mai mare magazin de jucării din Londra, ToysRUs, în care m-am pierdut printre rafturi iarna asta, în căutare de cadouri de sărbători, și-a declarat falimentul din cauza ”amazonizării„ în forță. Da, Amazonul a absorbit și acest segment și a pus pe butuci multe magazine de-a lungul timpului. Pentru că este mai ieftin, comod, returul foarte ușor de executat iar pachetele îți sunt lăsate la ușă, chiar și de nu ești acasă, pentru că nimeni nu le fură. De altfel, îmi fac mari griji, pentru joburile care nu vor mai necesita pe viitor prezența umană, ținând cont de automatizarea multor servicii. Chiar și la bibliotecă, când am mers să restitui cărțile, nu a trebuit decât să le pun sub scanner, să îmi scanez cardul și apoi să le las în spațiul dedicat cărților predate. Atât.

Și, da!!! Am mai scris despre asta. Vin mulți scriitori și poeți, find invitați la diverse evenimente culturale, fapt care mă face să iubesc și mai mult noua țară în care am venit.

 

Ce altceva? Observ că toți pantofii mei de primăvară au tocul ros la piciorul drept, plata confortului de șoferiță din trecut. Că fusul orar diferit îmi permite să vorbesc seara după ora zece locală doar cu prietenele de prin țările cu același fus – altfel toți dorm deja în Moldova, că este o filosofie întreagă comunicarea cu adolescenții, ajungându-se inclusiv la anunțarea stărilor prin intermediul mesajelor luminoase. Iar rusa îmi joacă feste în continuare, adăugând conotații dubioase, acolo unde nu sunt de fapt. Ce reacție am avut când am găsit în lista de prietene de pe Instagram a fiicei mele, o prietenă cu numele EliSuca??? Nu vreau să vă zic. De fapt era o abreviere de la numele Eliza, un fel de dezmierdare, dar am avut palpitații la un moment dat. De altfel, fiica mea are două prietene bune, Garghi și Elika, din Iran și India. Doamne dă-mi memorie să le rețin odată numele. Iar Mihai, în contextul Blajinilor din Moldova, a creat pe Minecarft un mormânt al bunicului Simion, chiar lângă casa sa, pentru a putea îngriji mai des de florile pe care i le-a răsădit. Copiii ăștia nu mai încetează să mă surprindă mereu. Și de fiecare dată, ca norocul, de bine.

 

Se pare că au mai scăzut prețurile la chirii, iar agentul care ne-a închiriat apartamentul anul trecut, ne-a contactat de pe acum, pentru a confirma dacă mai prelungim contractul de la sfârșitul verii, sau nu. Graba aceasta denotă un pic de panică. Probabil că este un efect secundar al Brexit-ului. Vom vedea.

Închei doar cu un mic exemplu. În autobusul cu care mergeam la biblioteca a vomat un școlar. A încercat apoi să spele cu apa din sticla pe care o avea, ajutat de o doamnă. La prima stație, șoferul a coborât, a ieșit cu băiatul afară, tot repetându-i ”Don’t worry!”, pentru că acesta se simțea oarecum prost. A rugat toți pasagerii să coboare, pentru a-i muta în autobusul următor, fără ca să mai plătească, pentru că trebuia să curețe autobusul. Că este inadmisibil să se circule în el, atunci când e murdar. Ați înțeles, da, aluzia? Iar noi continuăm să ne lăudăm cu mărarul și cu strugurii noștri…

30742710_10216172337559931_5749529503470714880_n.jpg

,

Nerv de mamă³

Nu se poate!

22323698_10214453884999691_1305955773_o.jpgNu este primul oraș și nici țară în care ajungem să ne familiarizăm cu Spitalul de Urgențe. Am avut ”norocul” să le cunoaștem pe cele din București, Constanța, Brașov, Hunedoara, Chișinău, Bălți și mai ales Cluj-Napoca. Deh – ne dorim să avem copii activi  – ne asumăm riscurile la pachet! Dar să ajung la Londra la Urgențe parcă nu intra încă în planul meu. Cel puțin nu din prima lună. La doar trei săptămâni de la debarcare – hop! și o mână umflată rău de tot a unuia dintre copii (nu am voie să dezvolt mai mult subiectul), în urma unei căzături de pe penny bord.

Așadar, mâna imobilizată pe o carte mai dură, legată cu o eșarfa…tot tacâmul deja răs-știut.  E a cincea oară în total numai la mâini. Împărțit la 3 copii – e acceptabil. Sunăm. Ne răspunde o doamnă care, din start, ne chestionează pentru a completa un formular. Doar că acest chestionat s-a transformat ușor-ușor într-un interviu amănunțit. Nimeni în această viață nu și-a dorit să știe mai multe despre noi – decât doamna de la telefon. Sau cred că totuși a mai fost cineva. Mi-am amintit de prima mea naștere, la Chișinău, când fiind în plin travaliu deja, doamna de la internări avea timp să se amuze pe seama studiilor mele: ”Ce universitate ciudată ați absolvit, doamna! Și cum se scrie corect Babeș-Bolyai? Dar unde este așa universitate?”. Era cât pe ce să tai singură ombelicul copilului, vorba vine. Într-un final, pe la jumătatea interogatoriului, văzând că mâna se tot umflă, iar sacul meu de răbdare e cam pe ducă, am îndrăznit să o întrebăm dacă totuși o interesează ce s-a întâmplat. Poate e un atac vascular sau de epilepsie? Puteam muri deja de 3 ori, Doamne ferește!

Abia atunci ne-a întrebat politicoasă ”Ce s-a întâmplat?” Iar apoi a continuat: ”De pe ce a căzut?”, ”Era ud asfaltul?”, ”Care era viteza?”  M-am simțit ca la Poliția Rutieră, departamentul ”Constatări” de pe strada Romanu din Cluj. Așadar, dat fiind că eram deplasabili ne-a indicat cea mai apropiată unitate de urgențe la care ar fi trebuit să ajungem singuri. Am comandat un Uber care ni se pare a fi cea mai ieftină și comodă modalitate de deplasare în cazuri de urgență, iar șoferul, un român foarte politicos (apropo 3 din 5 șoferi de Uber pe care i-am cunoscut erau români) ne-a dus la spital.

Totul pus la punct. Toți preluați în ordinea sosirii. Rândul ca la magazin. Timpul mediu de așteptare – afișat pe un panou. Două ore. Și nici un fel de cumătru, unchi, nănaș sau vecin nu este invocat de nimeni.

22312208_10214453886359725_1874431494_o

Doamna de la recepție ne face fișa. Același ”interviu” oferit în urmă cu o jumătate de oră la telefon, aceleași întrebări ca la constatări, plus încă vreo două noi – data intrării în țară și statutul – rezident sau turist. După mine – ar trebui să fie una și aceeași. Urgența e urgență și pentru unii și pentru ceilalți, mail ales că deținem card de asigurare europeană. Doamna susține că pentru ei este diferență. Sper să nu ne vină factura pe poștă, la un moment dat, pentru că prea suspect am fost întrebați de o sută de ori dacă adresa de reședință este corect notată pe fișă.

Da, condițiile în care se lucrează aici nici nu pot fi comparate cu ce am văzut până acum. Făcând abstracție de inconvenientul descris mai sus, am fost serviți cu mult profesionalism. Nu s-a confirmat nicio fractură. Norocul nostru! Ni s-a administrat ibuprofen și ne-a fost fixată o atelă ortopedică. Impecabil. Jos pălăria. Altceva, însă m-a făcut să pun mâna pe pix.

Așteptam. Două ore în care am avut timp să îi studiezi pe cei de lângă tine. Mame singure cu copii sau familii. Toți calmi, relaxați și înarmați cu răbdare. O mămică, însă, mi-a atras atenția în mod deosebit. Era singura care umbla din urma copilului ei și nu îl lăsa să stea pe jos, așa ca altele. Era singura care nu îi permitea să se lipească de ușa de sticlă sau să ia de pe raft mai multe jucării și cărți, care erau în zona locului de joacă amenajat pentru copii. Ceilalți copii se distrau din plin. O fetiță cârlionțată era costumată în ceva personaj din desen, cu urechi atașate. Așa a vrut ea să vină la spital și gata. Care e problema? Toți  alergau, se cățărau, cântau, se trânteau pe jos, iar mamele îi admirau de la distanță. Și nici un cadru medical nu se oțăra la ei, ci le zâmbeau și îi mângâiau pe cap. Oare face parte din fișa postului?

Am elucidat misterul mămicii stresate la primul ”nu se poate!”, care a continuat constant în alea două ore. Mama a stat ”codiță” după copilul de aproximativ doi ani, epuizată deja, iar tatăl nu și-a scos nasul din telefon și nici nu s-a ridicat niciodată de pe scaun. Deja-vu-ul m-a îngrozit. Mi s-a făcut milă atât de copil cât și de mamă. Dar și de societatea noastră ”nu se poate”-istă, care mă mai ”trădeză” și pe mine periodic. Mi-am amintit de mine la primul copil, pe când îl creșteam la Chișinău și mergem cu el pe la policlinici, unde eram mereu atenționată să nu îl las să atingă nimic, să nu facă gălăgie și să nu stea pe jos, pentru că e murdar. Și toată lumea mă sfătuia neobosit. Își permitea să mă taxeze și certe. De această frică, de a nu fi mamă la înălțimea unui ”perfecționism impus ”, nu am scăpat definitiv nici până astăzi. Am deschis ochii abia atunci când am început să fac comparație între modele de educație diferite observate în alte țări și să caut articole de specialitate în acest sens. Mi-am dat seama cât de mult ne stresa și frustra amprenta unei societăți impregnate cu ”nu se poate”, ”să-ți fie rușine” sau ”să nu te prind” care taie avântul oricărui copil curios, în procesul lui normal de cunoaștere și evoluție. Zilele trecute am auzit o mamă rusoaică, care își ghiontea copilul înlăcrimat în fața școlii și îi tot repeta ”Idi, davai, tebe ne stydno boiatsya???” (Du-te, hai, nu ți-e rușine să îți fie frică?). Să îți fie rușine de un sentiment absolut firesc cum este frica, care nu poate fi controlat, de fapt? Dar chiar și acolo unde greșește, copilul trebuie să înțeleagă riscul la care a fost expus și nu ”rușinea” pe care a generat-o pentru că ”îl vede lumea!” Of! Lumea asta perfectă, unde doar la alții totul este impecabil! Raportul ăsta bolnăvicios și nociv de care nu ne putem spăla nicicum.

Țin să precizez totuși, că nu sunt de acord nici cu o educație fără niciun fel de limite: alintături din alea care le fac viața părinților un iad, iar ei nu-și încap în piele de mândrie de ”democrația” din familia lor. Fiecare, însă, e în drept să aleagă. Expresia ”cum îl vei crește – așa îl vei avea” este cât se poate de adevărată. Consider totuși, că extremele, în general, prezintă riscurile lor. Dar cele inhibitorii, după mine, sunt mult mai periculoase. Și lasă amprente adânci în modelul de personalitate pe care copilul și-l va dezvolta ulterior.

M-am întristat foarte tare în acea seară, chiar și dacă scăpasem, ca prin minune fără ghips. De sechele, însă, când vom scăpa? Câte generații vor mai trebuie să treacă ca să nu mai rostim acest ”nu se poate”??? De ce doar copiilor noștri ”nu li se putea”???

Sper, măcar atunci când vom ajunge bunicuțe, să nu mai audă nepoții noștri ”nu se poate”, ”să nu te prind” și mai ales ”să-ți fie rușine!

Până atunci, însă, verific periodic cutia poștală în așteptarea unei facturi de la urgențe…

22323598_10214453885319699_1747050222_o.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

O lume ”pe invers”

Și am ajuns  să se împlinească și două luni de altfel, de nou de … invers.

Cu ce să încep? Cu mersul pe invers al transportului londonez care, încă de la început mi-a părut greu de digerat. La fel rămâne și acum. Mai amețesc și acum când merg în transport, având sentimentul că sunt pe contrasens. Încă sunt claxonată de cei care vin din dreapta pentru că întorc capul mai întâi spre stânga, după regula de-o viață – stânga-dreapta, stânga-dreapta. Direcția ”pe invers” va trebui reînvățată.

În afară de transport încă multe altele sunt pe invers, dar de data asta nu la propriu ci la figurat. Mi s-a părut ”pe invers” faptul că o bătrână din bloc, care ar fi trebuit să fie sătulă de chiriași de tot felul ce se tot perindă pe aici, s-a apropiat într-o zi să îmi spună că suntem bine veniți și că suntem o familie frumoasă. Nici o aluzie la ”ponaiehali”, nimic. Ceva nu-i în reglă cu bătrâna, precis.

E total ”pe invers” când la ședința cu părinții, notițe își face doamna de la secretariat, prezentă și ea pe lângă învățătoare și nu părinții. Aceștia din urmă sunt întrebați despre ce nu le convine în școală, ce sugestii sau soluții găsesc vis-a-vis de diverse probleme. Problema a fost doar una – faptul că site-ul școlii nu este mereu updatat. Atât.

E total ”pe invers” când în cadrul aceleași discuții învățătoarea, care prezintă toate probleme pe proiector, bifate punct cu punct, ne raportează despre ce au făcut și urmează să învețe cu copiii la școală, invitându-ne la o discuție referitor la cum să fie aceste teme abordate mai interesant, mai distractiv și mai haios. Direcția discuției venea dinspre ”eu, învățătoarea trebuie să îl cointeresez pe copilul dumneavoastră să învețe cât mai ușor, ajutați-mă cu sugestii”  față de ”e greu să lucrez cu ei pentru că sunt mulți, mereu nu au stare și nu se pot concentra” cu care am fost obișnuită. Iar concluzia ”un copil trebuie să vină fericit la școală și să nu simtă că e forțat să învețe” mi-a pus capac. E total ”pe invers”.

Ca să nu mai zic că se pune mai mult accent pe ”vizual” decât pe teorie. Orice temă învățată se va transforma într-un proiect desenat, colorat, lipit și afișat în clasă, ca se fie reținut mai bine. La realizarea proiectului participă cu toții. Păi nu e mai distractiv așa? Aici mă opresc să mai zic ceva despre învățământ pentru că e un subiect separat la care simt că voi mai reveni.

22563878_10214544745831155_1224898289_o

Nu e ”pe invers„ când localnicii văzându-te că ai reușit să te încurci în bulinele albastre de pe google maps, pentru că da, am talentul acesta, să se oprească din mers și cu răbdare să îți explice și ajute cum să ajungi acolo unde te-ai pornit? Parca am mereu sentimentul vag că ceva nu se leagă. Și tot stau în așteptarea acelui ”adevăr”, acelei ”arame dată pe față” care sigur încă se ascunde de mine.

E ”pe invers” faptul că oamenii se îmbracă cu paltoane sau geci cu puf, când e mai frig, iar în picioare au șlapi de plajă. Eu, una, chiar și vara când sunt în maiou am nevoie de ciorăpei, să fie cald la piciorușe, așa cum am fost obișnuită, iar aici văd că nu le pasă de sănătate deloc. Și nici de curent nu se feresc, nu mai înțeleg nimic. Ei chiar nu răcesc niciodată?

E ”pe invers” ca șoferii de autobuse să fie șoferițe de fapt, iar manichiura să ți-o retușeze manichuriștii tineri asiatici. La fel de ”pe dos” este să primești totul – de la NINO până la carduri și cartele telefonice prin poștă, de la o poștăriță surdo-mută. Aceasta, apropo, nu cară ditamai gentoiul să își rupă spatele, ci are un cărucior cu frâne pe care îl împinge pentru a-și facilita transportarea în siguranță a plicurilor. Și acestea nu se pierd niciodată.

22563588_10214544745791154_1069322875_o

Și e ”pe invers” ca fiind soacră, să vii dis de dimineață pe la nurori și să le culegi copiii, pentru că acestea trebuie să își urmeze cariera. De stomatolog. Asta mi-a părut chiar cea mai ”pe dos” dintre toate. Cum?  Se poate așa ceva? Da, una dintre nurori este vecina mea iar eu m-am împrietenit cu soacra. Chelsea. Care mi-a zis cu mândrie că are 4 copii, că i-a făcut de tânără și am căzut de acord că tinerețea își are puterile ei nebănuite. Și că ne doare spatele de la cărat copii – doar că în locuri diferite. Și că răbdarea la al o sutălea ”maaam!” și ”i need!” cam crapă. Doar că am rămas cu sentimentul ”pe invers” atunci când mi-a zis că a devenit bunică la 38 de ani, așa câți am eu acum și că e de datoria ei să le ușureze viața nurorilor pentru că știe cât de greu i-a fost.  Și aici am făcut scurt-circuit. Și mi-au ”ars” toate teoriile și principiile. Și eu, cea care mă considerăm prea-harnica și prea-născătoarea și care eram convinsă că nu mai datorez nimănui nimic. Dară-mi-te nurorilor.

Totuși, cel mai ”pe invers” consider mitul timpului urât de afară. Este chiar foarte călduț și constant și predispune la meditație și lectură. Am umplut instagramul cum poze ale unei toamne magnifice. Umbrelele mele luna asta au stat ”pe invers” uscate în dulap. Doar că îmi mențin post-scriptum-ul: ploaia ori o înfiezi, ori pleacă acasă! E totuși Londra. Iar eu încă aștept ploi. Până atunci poate să mă mut în alt cartier? Că prea plictisitoare devine toată ”anormalitatea„ asta…

Mai jos, anexez câteva dintre proiectele afișate de la școală, în caz că vreți să aruncați un ochi.

22641649_10214544745551148_2081192724_o

22532347_10214544745671151_70395925_o

22555885_10214544745871156_1927319274_o (1)22556074_10214544778311967_288688437_o.jpg