Pentru că la un moment dat îmi ieșisem din ritm și nu postasem o lună de jurnal londonez, luna trecută s-au împlinit douăzeci de luni londoneze, dar abia luna aceasta o lipesc în jurnal pe cea de-a douăzecea scrisă. Pornit dintr-o joacă, dintr-un prea plin al unei lumi noi și a multor întrebările despre cum e acolo în Anglia, jurnalul a devenit o parte din capitolul meu de emigrant, din viața mea până la urmă.

Celor care merg pe ideea fixă că ”Noi de-acasă nu plecăm!” nu pot să le zic decât că acum câțiva ani eram în aceeași oală cu ei. Era cald și bine în Clujul meu – nici cald nici rece, numai bun. Pe malul minunat al Someșului, printre oamenii mei. Viața, însă, își are cotiturile ei. Unii de necaz, alții pentru noi oportunități, iar alții doar pentru noi provocări iau drumul străinătăților. Indiferent de motivul plecării noastre, am ajuns la o singură concluzie, într-o seară, după ce participasem la expoziția de pictură a talentatei noastre  prietene Lucia, că oameni sunt peste tot și cei care se aseamănă se și adună până la urmă. Așa că frica unei singurătăți în exil este una nemotivată. Ieși din casă, implică-te activ în viața socială și în cea culturală, mergi la evenimente și în câteva luni vei avea agenda plină de oameni noi. Iar eu sincer, exact cu frica asta m-am luptat. Este adevărat, că acum câțiva ani buni, celor veniți printre primii, ușor nu le-a fost. Acum însă, români și moldoveni găsești mai peste tot. Am până și în clasa celui mic o mămică de la Botanica, din Chișinău. Așa că problema a dispărut între timp de la sine.

La acea expoziție am înțeles că sub un clar de lună plină ne-am adunat aici și fete de la Chișinău, și colege de la Cluj, și colege de cameră chiar și din cămin (nu știu dacă e noroc sau nu, că își amintesc cam mult prea multe din trecutul tumultuos) printr-un cumul de mai multe coincidențe frumoase. Iar prieteniile noi, la așa depărtare, se leagă repede și zic eu, altfel. Drumurile ne-au dus unde au vrut ele și ne-au adunat aici, la mii de kilometri distanță. Spunem și noi bancuri, povestim, chicotim și pe la evenimente, dar și în pub-uri englezești cot la cot cu irlandezi roșcați și cu poloneze machiate strident, cu scoțieni și englezi, cu ruși și albanezi. Ce mai contează? E bine dispusă toată lumea. Atmosfera asta dezinvoltă, gălăgioasă, în care fiecare face ce vrea, știe să se relaxeze și să lege discuții rapide cu vecinul de la altă masă este o caracteristică a atmosferei de aici. Să o testați măcar o dată, recomand! Iar apoi toți merg pe la casele lor și își caută de familii și de rutina zilnică, până la următoarea ”șezătoare” de suflet. Noi, fetele, deja ne-am făcut o agendă de evenimente la care să mergem, iar unde ne-au părut puține – le-am inventat noi. Unde scrie că nu e voie? Nu aștepta alții să o facă pentru tine. Trăiește clipa!

De fapt, unde voiam să ajung. Că toate riscurile unei schimbări majore scot la suprafață și fețe neașteptat de frumoase. A unei lumi neobișnuit de colorate și de fermecătoare, diferită față de cea văzută de pe pervazul de acasă, unde stau liniștite pe raft jucăriile copiilor încă din primele luni, primii dințișori și primul smoc de păr tuns. Unde ți-ai lăsat albumele cu pozele din studenție și în dulap rochiile pentru ”când voi mai slăbi”. Unde erau toate atât de stabile și previzibile.

La ele puteți reveni oricând. Cheia de la casă tot în geantă este. Praful nu e greu de șters. Oamenii adevărați – nu te vor pierde prin lume. Dovada faptului e că am fost la o bună prietenă la Paris, reușind să îi văd pe toți cei dragi de acolo, iar aici ne-a vizitat o altă prietenă, de la București, tot în această lună. Nu se pierd oamenii în era Facebook-ului. Numai să încăpem în rochii și să nu ne strângă papucii. Că drumuri încă multe vom avea în viață. Până atunci – lumea asta e prea frumoasă ca să o cunoaștem doar de la televizor.

Îndrăzniți, chiar și dacă nu veți reuși, măcar veți spune după  –  ”am încercat”.

Paris, mai 2019